tag:blogger.com,1999:blog-55200381249827261522024-03-13T17:18:48.187+02:00 CRESTINIsmsamuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.comBlogger378125tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-37146331121298707032024-02-27T18:40:00.001+02:002024-02-27T21:17:28.666+02:00 A fi cu adevărat liber - sau : eliberare
Ce înseamnă "eliberarea" ? Astăzi, pentru mulți credincioși, semnificația acestui termen este dificil de definit, sau chiar o nebuloasă. Am auzit spunându-se, poate, că eliberarea este necesară pentru viața și bucuria creștină, și că ea constitue o mare binecuvântare. Dar rămân încă multe întrebări : care este problema exactă la care poate răspunde eliberarea ? Ce înțelegem prin acest termen ? Și cum se ajunge la o eliberare conștientă ? <p>
<FONT COLOR="#0000FF">
<h3>1 Care este problema ? - O ilustrare </h3></FONT>
<p>
Pentru a înțelege problema la care răspunde eliberarea, să luăm o imagine : <p>
<b>Ilustrare : </b><p>
<i>Să ne imaginăm un miel care a fost spălat în întregime și care stă înaintea noastră absolut curat. Acestui miel îi place să fie curat, dar el știe totuși că, în orice clipă, poate cădea înapoi în noroi, și chiar că este inevitabil. Deci, el știe că se va afla permanent în situații total contrarii naturii sale (în contrast cu un porc care îi place să se tăvălească în noroi, a se vedea 2 Petru 2:22).<a name='more'></a> <p>
Mielul, pentru a fi cu adevărat mulțumit, ar avea nevoie nu doar de această curățire inițială, ci de a fi eliberat de orice constrângere de a cădea înapoi în noroi, adică în ceea ce întinează. </i><p>
Pentru noi, credincioșii, Dumnezeu a rezolvat într-un mod minunat atât problema păcatelor noastre, (faptele comise), cât și problema puterii păcatului : <p>
- Am fost îndreptății de păcatele noastre, odată pentru totdeauna (Rom. 5:1, 9 ; conf. Ev. 10:10, 14). Această chestiune este tratată în detaliu în Romani 1 la 5:11. <p>
- <i>Păcatul</i> nu mai stăpânește asupra noastră (Rom. 6:14). Nu mai trebuie "să trăim în păcat" (Rom. 6:1, 2). Această chestiune este tratată în detaliu în Romani 5:12 la 8:4. <p>
<FONT COLOR="#0000FF">
<h3>2 Doctrina și practica eliberării</h3></FONT>
<p>
Acest pasaj (Rom. 5:12 la 8:4). poate părea, la prima vedere, puțin dificil de înțeles. Dar el este fundamental pentru viața noastră de credință. Fără această învățătură, este imposibil de a trăi fericit și de a înainta în alte domenii ale adevărului. Căci un creștin care nu a înțeles eliberarea sa și care, prin urmare, caută să-I placă Domnului prin propriile sale puteri, este prea concentrat pe sine însuși pentru a se preocupa mai profund cu Hristos sau cu adevărul. Înțelegerea acestui pasaj va fi cu siguranță ușoară dacă acordăm atenție structurii sale : prezentarea doctrinei eliberării este întreruptă de prezentarea practicii eliberării. <p>
1 - Romani 5:12-21 - Doctrină <p>
2 - Romani 6 - Doctrină <p>
3 - Romani 7:1-6 - Doctrină <p>
4 -<i> Romani 7:7-25 - Practică </i><p>
5 - Romani 8:1-4 - Doctrină <p>
Vom vedea că doctrina eliberării este simplă. Dificultatea constă în punerea ei în practică în viața noastră. Doctrina constată în faptul că păcatul nu mai stăpânește asupra noastră, dar viața noastră pare uneori să contrazică doctrina. Vom vedea că Dumnezeu a pregătit o cale : El ne-a dat o putere care ne oferă tot ceea ce este necesar pentru a trăi în libertate. <p>
<FONT COLOR="#0000FF">
<h3>3 Partea I : Doctrina eliberării</h3> </FONT>
<p>
Pentru a înțelege mai bine doctrina eliberării, este necesar să discernem câteva etape - de fapt, concluzii logice de tras - care ne sunt descrise în Romani 5 la 8. <p>
<FONT COLOR="red">
<h4>3.1 Etapa 1 : Ceea ce s-a întâmplat cu Hristos ne privește și pe noi (Romani 5)</h4></FONT>
<p>
În a doua parte a capitolului 5 (de la versetul 12), apostolul Pavel arată că lucrarea Domnului Isus de la cruce are consecințe importante pentru fiecare credincios. Dovada pe care o dă este atât uimitoare, cât și simplă : ceea ce Adam a făcut (încălcând porunca lui Dumnezeu) a avut efect asupra tuturor descendenților săi. Toți au moștenit păcatul, toți au comis păcate în mod individual, și toți au murit sau trebuie să moară. În același fel, ceea ce Hristos a făcut pe cruce are efect asupra celor care Îi aparțin : I-a făcut pe toți drepți. <p>
Niciunul din aceste două fapte nu pot fi tăgăduite : că toți descendenții lui Adam trebuie să moară, toată lumea o știe. Și că toți care aparțin lui Hristos sunt îndreptățiți. Pavel arată acest lucru în detaliu în primele cinci capitole din epistola sa (conf. 5:1). <p>
Prin urmare, este cert că acțiunile capului rasei (de oameni, n.t.) au avut efect asupra tuturor descendenților săi (sau "familiei sale"). Adam a păcătuit și toți urmașii săi au devenit păcătoși. Hristos a murit și toți cei din familia Sa sunt socotiți drepți. <p>
<FONT COLOR="red">
<h4>3.2 Etapa 2 : Noi am murit (Romani 6:2, 11) </h4></FONT>
<p>
Etapa a doua este o consecință a celei dintâi. Dacă Hristos a murit, și eu, de asemenea, am murit ! Dacă Hristos a murit "față de păcat" (6:10), atunci și noi suntem (6:2, 11) ! Dacă El nu mai are de-a face cu păcatul, atunci aceasta se aplică și la noi.<FONT COLOR="#999933">(*)</FONT> <p>
<FONT COLOR="#999933">(*) Domnul nu a avut niciodată păcatul în El Însuși, în timp ce noi, îl avem încă permanent în noi ; dar faptul că Hristos a murit "față de păcat" semnifică faptul că El nu mai are niciodată de-a face cu păcatul după moartea Sa. Nu mai trebuie să se ocupe de el, nici să țină cont de el - a se vedea Evrei 9:28.</FONT>
<FONT COLOR="red">
<h4>3.3 Etapa 3 - Cel care a murit este liber</h4>
</FONT>
<p>
Acest punct este atât evident, cât și confirmat în mod expres de către Pavel : "Căci cine a murit a fost îndreptățit (sau "eliberat") față de păcat" (6:7). Un rob trebuie să asculte, atât timp cât trăiește, față de stăpânul său. Dar după ce a murit, stăpânul său nu mai are autoritate asupra lui. Ar fi aberant să gândim că un rob mort trebuie să asculte încă față de stăpânul lui. <p>
Deoarece credinciosul, după cum am văzut, este socotit mort împreună cu Hristos, păcatul, ca un vechi stăpân, nu mai are autoritate asupra lui, nici asupra tuturor celor care aparțin familiei lui Hristos. <p>
<FONT COLOR="red">
<h4>3.4 Etapa 4 : Cel care a murit trebuie, de asemenea, să se socotească ca mort</h4>
</FONT>
<p>
<b>Ilustrare :</b><p>
<i>Un tânăr este chemat la război. Guvernul țării sale i-a dat să aleagă, fie merge el însuși la război, fie plătește un înlocuitor ca să meargă în locul lui. El alege această ultimă opțiune. După câteva luni, guvernul îl informează că înlocuitorul său a fost ucis pe front. Tânărul răspunde : "Nu pot să merg la război, căci eu am murit !". El a înțeles că are dreptul de a se socoti ca mort deoarece înlocuitorul lui a murit în locul său. </i> <p>
Dumnezeu ne-a spus că noi am murit. El ne socotește ca morți deoarece noi suntem identificați cu Hristos care a murit. Fiindcă Dumnezeu ne vede astfel, putem și trebuie să acționăm în conformitate cu aceasta. Putem și trebuie să ne socotim ca morți față de păcat, adică nu mai trebuie, nu mai suntem forțați să ascultăm de el, ci putem pur și simplu să-I mulțumim Domnului că nu mai suntem obligați la această ispită. Și avem nu doar dreptul, dar și datoria și responsabilitatea de a ne considera ca morți, adică de a ne socoti ca morți față de păcat (vezi cap. 6:11).<FONT COLOR="#999933">(*)</FONT><p>
<FONT COLOR="#999933">(*) Nu se pune problema să ne considerăm ceva ceea ce nu suntem, ci, dimpotrivă, să ne considerăm ceea ce suntem. Suntem morți și, prin urmare, trebuie să ne socotim ca morți.</FONT><p>
<FONT COLOR="red">
<h4> 3.5 Etapa 5 : Trebuie deci ca să țin legea ca să nu mai păcătuiesc ? (Romani 7:1-6)</h4></FONT><p>
Cum ar putea să trăiască un creștin ca să-I placă Domnului ? Primul răspuns al multor persoane - inclusiv credincioși - este adesea că ei vor să urmeze regulile și că ei gândesc că o pot face prin ei înșiși. Aceasta ridică următoarea întrebare : trebuie să mă străduiesc să țin legea ca să nu mai păcătuiesc ? <p>
Absolut nu ! Acesta ar fi cel mai sigur mijloc de a eșua. Noi nu avem putere să ținem legea lui Moise, nici o altă lege sau listă de reguli. Nu mai suntem "sub lege, ci sub har" (Rom. 6:14). Da, noi suntem chiar morți "față de lege". Motivul este din nou același ca mai sus : prin moartea lui Hristos, noi suntem morți față de lege ; "ați fost făcuți morți față de lege, prin trupul lui Hristos" (Rom. 7:4). <p>
<FONT COLOR="red">
<h4> 3.6 Etapa 6 : Dar unde pot găsi puterea de a trăi într-un mod consecvent ? (Romani 8:1-4) </h4>
</FONT>
<p>
Este clar pentru credincios că el are nevoie de putere pentru a fi plăcut lui Dumnezeu în viața lui. Dar această putere nu o vom găsi în noi, nici chiar în natura noastră nouă. Natura cea nouă are, cu siguranță, calități bune și dorințe bune, dar ea nu are putere în sine însăși. Dumnezeu este cel care ne oferă capacitatea, dându-ne Duhul Sfânt. Acesta ni-L prezintă pe Hristos, ne umple de bucurie și ne călăuzește. <p>
Aceasta vrea să spună că nu mai putem să păcătuim ? Categoric nu. Noi nu mai suntem obligați să păcătuim (Rom. 6:10, 11, 14), nu mai trebuie să păcătuim (1 Ioan 2:1a), dar noi suntem încă în stare să păcătuim (1 Ioan 2:1b) deoarece avem încă în noi natura veche, carnea (1 Ioan 1:8 ; Rom. 7:20). <p>
<b> Ilustrare : </b><p>
<i>Iată o corabie cu un căpitan rău. Acesta nu dă decăt ordine rele și forțează echipajul să asculte. Într-o zi, mateloții reușesc să-l învingă pe căpitan și să-l închidă în cală. Acum, ei sunt liberi. Nu mai trebuie să asculte de vechiul lor stăpân. El este închis, nu mai este șeful lor. Chiar dacă el strigă ordinele sale rele din cală, ei aud glasul lui dar nu mai ascultă de ordinele sale. Aceasta este o stare normală. <p>
Dar să presupunem că într-o zi ei greșesc și încep din nou să asculte de vechiul lor căpitan, deși el este închis. Vor vedea foarte repede că aceasta este o mare nebunie. Nu ar fi trebuit să asculte de vechiul lor stăpân. </i><p>
Creștinul are un nou stăpân. El a murit față de păcat. Nu mai este obligat să asculte de el, de a urma impulsurile sau instrucțiunile păcatului. Și dacă umblă potrivit Duhului (Rom. 8:4), el nu va mai urma pe vechiul lui stăpân (nici ordinele sau ispitele sale). Dar dacă, într-o zi, el o face, va remarca foarte repede că aceasta a fost o mare greșeală, o mare nebunie. Ce este de făcut ? Asta înseamnă că el are nevoie de o experiență specială, de exerciții sau de hotărâri pentru a ajunge într-o stare în care să nu mai păcătuiască ? Nu ! Aceasta nu duce la nimic în afară de preocuparea cu sine însuși - care va duce direct la eșec ! Nu, el trebuie să-și mărturisească greșeala, trebuie să se judece pe sine însuși înaintea Domnului. În acel moment, Duhul Sfânt poate, din nou, să-l facă să se preocupe cu Hristos. El ne arată că Dumnezeu ne vede acum "în Hristos" și nu găsește în noi nimic care poate fi condamnat (Rom. 8:1). El ne arată, de asemenea, cât de îngrozitor este păcatul, și că Dumnezeu l-a judecat în Hristos (8:3). Și rezultatul ? Atunci este posibil ca să "umblăm prin Duhul", adică să trăim în puterea Duhului (8:4). Împlinirea cerințelor drepte ale legii este atunci o consecință, un produs secundar, ca să zicem așa. De fapt, atunci când umblăm prin Duhul, vom face chiar mai mult decât cere legea. <p>
<FONT COLOR="red">
<h4>3.7 Rezumatul doctrinei</h4>
</FONT>
<p>
Hristos a murit. Noi suntem identificați cu Hristos. Deci, am murit împreună cu El. Prin urmare noi suntem liberi : eliberați de puterea păcatului și liberi față de lege. Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt ca putere pentru a trăi spre gloria Sa. <p>
<FONT COLOR="#0000FF">
<h3> 4 Partea II : Practica eliberării</h3>
</FONT>
<p>
Doctrina eliberării este simplă în sine : noi am murit. Motivul ? Hristos a murit - iar noi suntem identificați cu El. Cum știm aceasta ? Pentru că Dumnezeu o spune. Iar ca morți, noi suntem liberi - atât de puterea păcatului cât și de lege. <p>
Adevărata noastră problemă constă în practica eliberării. Adesea, experiența noastră pare să contrazică doctrina. Dumnezeu spune că noi am murit, dar noi nu o simțim, iar experiența noastră este adesea mult diferită : reacționăm la provocări, la ispite, etc. Dacă încercăm să spargem acest ciclu prin propriile noastre eforturi, vom eșua. Iar aceasta continuă până când vom învăța - adesea printr-o experiență amară - lecția din Romani 7. <p>
<FONT COLOR="red">
<h4>4.1 Etapa 7 : Și dacă experiența mea pare să contrazică doctrina ? (Rom. 7:7-25)</h4>
</FONT>
<p>
În acest pasaj, Pavel întrerupe - după cum am menționat deja - prezentarea doctrinei eliberării pentru a menționa piedicile pe care le întâmpină mulți credincioși înainte de a realiza cu adevărat eliberarea lor. <p>
Pentru a spune lucrurile mai simplu, principala dificultate rezultă din faptul că noi nu putem să-I fim plăcuți Domnului prin propriile noastre puteri. Cu cât vom încerca mai mult, cu atât vom avea mai puțin succes. <p>
<FONT COLOR="red">
<h4> 4.1.1 Situație </h4>
</FONT>
<p>
Un nou convertit își începe viața sa cu Domnul. El Îl iubește pe Mântuitorul său. El știe că toate faptele sale rele au fost iertate. Dintr-o dată, într-o situație neașteptată, el se lasă provocat și comite un păcat. Devastat și dezamăgit, se întreabă cum a putut să i se întâmpe acest lucru acum că s-a convertit. Își propune, în inima sa, să fie mai atent, să-L urmeze pe Domnul cu toată voința și energia sa, pentru a evita o astfel de cădere, dar, la puțin timp după aceasta, el cade... Ce este de făcut ? <p>
<FONT COLOR="red">
<h4> 4.1.2 Căile propuse </h4>
</FONT>
<p>
Au fost propuse diferite căi pentru a răspunde la această problemă : <p>
- <i>"Sfințenia progresivă"</i> : unii găndesc că este vorba despre o problemă bine cunoscută de creștinii începători. "Nu trebuie să se îngrijoreze", spun ei, "aceasta vine cu experiența". Natura cea nouă va crește, cea veche se va diminua și, cu timpul, va avea biruință ; <p>
- <i> "Dispariția naturii vechi" </i>: o versiune chiar mai extremă proclamă că, datorită sfințeniei progresive, se va ajunge la o stare făra păcat, fără nicio urmă a naturii vechi. Dar, aceasta nu se va întâmpla atât timp cât noi suntem pe pământ (Ioan 1:8) ; <p>
- <i> "Mai multe eforturi" </i>: alții spun că trebuie încercat din nou, cu mai multă energie, mai multă voință, mai multă "dedicare", mai multă rugăciune, mai multă... etc. <p>
- <i>"Lucrul acesta este normal"</i>, mai zic alții. "Aceasta se întâmplă la toți, până la urmă, noi nu suntem decât oameni... <p>
Atitudinea celor din ultima grupă este, poate, cea mai răspândită astăzi. Riscăm de a nu mai lua în serios păcatul, uităm cât a suferit Hristos, ne lăsăm influențați de atitudinea oamenilor din jurul nostru, conștiința începe să se împietrească, și sfârșim prin a concluziona că "lucrul acesta este normal". <p>
Aceasta este probabil explicația de ce astăzi, noi avem nu doar dificultatea de a înțelege eliberarea în sine, dar că avem chiar dificultatea de a înțelege de ce este ea importantă și la ce folosește. Fie ca Domnul să trezească conștiințele noastre și ca El să ne facă sensibili la această problemă și la soluționarea minunată pe care ne-o oferă harul. <p>
<FONT COLOR="red">
<h4> 4.1.3 Descoperirile din Romani 7 </h4>
</FONT>
<p>
În acest pasaj (Romani 7, de la v. 7), Pavel scrie adesea la persoana întâi singular ("eu"), nu pentru că este vorba despre el însuși, ci pentru că acest pasaj se referă la o experiență personală. "Eul" reprezintă o persoană născută din nou care caută să-I placă Domnului prin propriile sale puteri. Prin urmare, nu este vorba nici despre un necredincios, nici despre un credincios ca reprezentant al unei stări normale a creștinului. Această persoană este serioasă, dorește din toată inima să facă ceea ce este bine, dar trebuie să constate că ea cade, din nou și din nou, în lucrurile pe care nu vrea să le facă. <p>
Pe parcursul acestei experiențe, această persoană face o serie de descoperiri importante, care o conduce, în final, la o eliberare conștientă și fericită. <p>
Iată descoperirile : <p>
1. Legea, legalismul sau o atitudine legalistă nu mă pot ajuta să-I fiu plăcut lui Dumnezeu. Aceasta nu poate decât să mă condamne (Rom. 7:7 și următoarele) ; <p>
2. Atunci când încerc să-I plac lui Dumnezeu prin propriile mele eforturi, eșuez continuu (7:15, 16, 19) ; <p>
3. Dumnezeu are dreptate cănd condamnă păcatul (7:12) ; <p>
4. Nu eu sunt cel care comite păcatul, ci păcatul care locuiește în mine, acest motor care nu poate și nici nu vrea să facă nimic altceva decât să păcătuiască (7:17) ; <p>
5. În carnea mea, adică în ceea ce sunt prin natură, nu locuiește nimic bun (7:18) ; <p>
6. Nu am putere să mă eliberez singur, ci am nevoie de un eliberator din afară (7:24) ; <p>
7. Eu sunt într-o poziție complet nouă înaintea lui Dumnezeu : "în Isus Hristos". Deci, nu mai sunt sub condamnare (8:1). Dumnezeu mă iubește - chiar și când am păcătuit, și chiar dacă păcatul locuiește în mine ; El nu mă va judeca pentru aceasta, căci El a judecat deja această natură păcătoasă în Fiul Său la cruce (8:3) ! <p>
Unii rămân ani de zile în această situație, alții învață mai repede lecția acestei experiențe. Se întâmplă, de asemenea, ca unele persoane auzind evanghelia mântuirii în mod deplin - inclusiv eliberarea de sub puterea păcatului - și acceptând-o aproape imediat prin credință, să nu rămână deci mult timp în această stare descrisă în Romani 7. <p>
Punctul esențial, însă, nu este timpul necesar pentru a învăța această lecție, ci faptul de a ajunge cu adevărat în Romani 8, adică la a renunța de a mai încerca prin propriile puteri, ci, dimpotrivă, de a trăi în puterea Duhului (8:4). <p>
<FONT COLOR="red">
<h4> 4.1.4 O putere superioară</h4>
</FONT>
<p>
Eliberarea de sub puterea păcatului în sens practic este, de fapt, foarte simplă : o putere se înclină în fața unei puteri superioare. Avem întotdeauna în noi carnea, natura păcătoasă. Dar nu mai suntem în situația de a asculta de impulsurile ei. Noi nu putem să ne împotrivim ei prin propriile noastre puteri. Dar dacă trăim în comuniune cu Domnul și dacă permitem Duhului Sfânt să ne preocupe cu Hristos, atunci vom putea să trăim în bucuria creștină. Și dacă se întâmplă vreodată să cădem, atunci să mărturisim, pentru a putea să trăim din nou în puterea Duhului. <p>
Astfel, ispitele sau impulsurile naturii vechi sunt învinse prin puterea superioară a Duhului Sfânt. Știm cu toții, din experiență, că o forță care este reală, care există, poate fi neutralizată și chiar învinsă printr-o forță mai mare. <p>
<b>Exemplul 1</b> : <i>Există bucăți metalice pe biroul meu. Ele vor rămâne mult timp acolo datorită forței de gravitație. Dar dacă un magnet este apropiat de bucățile metalice, ele sunt atrase spre magnet. Forța lui este superioară celei de gravitație. </i><p>
<b>Exemplul 2</b> : <i>Un elicopter se înalță de la sol și rămâne în aer mai multe ore. Aceasta vrea să zică că forța de gravitație nu mai există ? Bineînțeles că nu ! Dar există, de asemenea, în această situație o forță superioară : de la o anumită viteză de rotație, rotorul exercită o forță ascendentă permițând elicopterului să rămână în aer fără să se prăbușească la sol. </i><p>
La fel, păcatul (carnea, natura veche) este încă în noi (1 Ioan 1:8 ; Rom. 7:20), dar Dumnezeu ne-a dat o forță superioară, Duhul Sfânt care este o Persoană, dar și o putere. "Căci legea (sau aici : puterea) Duhului de viață (Duhul Sfânt ca putere pentru viața cea nouă în noi) în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții (puterea cărnii)" (Rom. 8:2). <p>
<FONT COLOR="#0000FF">
<h3>5 Rezumat</h3>
</FONT>
<p>
Creștinii aparțin lui Hristos. De aceea Dumnezeu i-a identificat cu Hristos mort și înviat. Poziția Lui este poziția lor. Credința acceptă pur și simplu, pentru că Dumnezeu o spune. Dacă am murit împreună cu Hristos, noi nu mai suntem sub puterea păcatului, nici sub autoritatea legii. Nu mai suntem obligați ca să slujim păcatului, ci putem (și trebuie) să ducem o viață cu totul nouă. Nu avem în noi înșine această putere, ci prin Duhul Sfânt. <p>
<b> Ilustrare </b>: <p>
<i> Un camion încărcat greu este staționat. Muncitorul care tocmai a terminat de încărcat decide să-l mute. Îl împinge cu toate puterile sale. În final, camionul se mișcă, pentru a se opri zece centrimetri mai departe. <p>
Acum, vine un alt om. El se suie la volan, sucește cheia în contact și pune motorul în mișcare. Camionul se mișcă, înaintează, parcurge sute de kilometri cu viteză mare. De ce ? Deoarece conducătorul a fost mai puternic decât muncitorul ? Fiindcă el a depus un efort mai mare ? A avut el o hotărâre sau o determinare mai mare ? Bineînțeles că nu. Dar el a sucit cheia ! El a restabilit contactul care era întrerupt, deconectat. Prin urmare, puterea motorului este acum la dispoziția sa. <p>
Creștinul trebuie să restabilească contactul dacă acesta este întrerupt (prin mărturisire, prin judecata de sine). Dacă o face, toată puterea Duhului Sfânt este la dispoziția sa. Duhul Sfânt îi prezintă pe Domnul, îi dă bucurie, îl face să înainteze. <p>
"Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea (sau "firea") legii păcatului"</i> (Rom. 7:25). <p>
Realitatea eliberării vine deci de la altcineva decât mine, de la Isus Hristos, chiar dacă în mine sunt două legi (sau : puteri) : cea a lui Dumnezeu (Duhul) și cea a păcatului, - puterea Duhului care face să fim preocupați cu Hristos fiind mai puternică decât cea a păcatului. <p>
Autor: Michael Hard
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-27106344303758695772024-02-07T22:54:00.001+02:002024-02-27T18:38:09.784+02:00 Gândirea carnală este moarteÎntr-adevăr, cei ce trăiesc potrivit firii se gândesc la lucrurile firii, însă cei ce trăiesc potrivit Duhului se gândesc la lucrurile Duhului (Rom. 8:5, NTR).<p>
Ne vom ocupa în primul rând de ceea ce Pavel spune aici despre omul care nu este creștin. Descrierea generală pe care i-o face acestuia este că el trăiește „potrivit firii” pământești. Ce vrea să spună prin aceasta? Cuvântul fire se referă la natura umană decăzută – la natura umană de dinainte ca Duhul lui Dumnezeu să-Și înceapă lucrarea în om. Acesta este omul lăsat în puterile sale – omul care se naște, crește și se dezvoltă în viața din această lume fără ca Dumnezeu să acționeze asupra lui. Necreștinul trăiește „potrivit firii”. Cuvântul potrivit este interesant. Unii îl traduc prin expresia „după”, dar cea mai bună traducere este „sub”. Cuvântul pe care apostolul îl folosește comportă ideea de a fi „sub” altceva, mai specific sub autoritatea acelui lucru. Așadar, ni se spune că necreștinul este dominat în mod obișnuit de natura cu care s-a născut… Noi ne naștem în felul acesta ca urmare a legăturii noastre cu Adam și păcatul lui. Oricine se naște din Adam se naște „potrivit firii”, căci se naște sub puterea, sub dominația acestei naturi umane decăzute pe care o moștenește. Apostolul adaugă că acest lucru este unul continuu – „ei trăiesc potrivit firii”. Ei se nasc în păcat, există în păcat și continuă să trăiască în păcat.<a name='more'></a><p>
Cum se manifestă acest lucru și la ce conduce? Primul aspect este că un astfel de om „se gândește” la anumite lucruri. „Cei ce trăiesc potrivit firii se gândesc la lucrurile firii“. Iată o expresie foarte interesantă. În Epistola către Filipeni, apostolul folosește exact aceeași expresie de mai multe ori. El spune: „Gândul acesta dar să ne însuflețească pe toți, care suntem desăvârșiți; și dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință” (3:15). Versetul 16 conține același cuvânt: „Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel”. Apoi Pavel îl introduce într-o notă negativă în versetul 19, unde vorbește despre oamenii al căror „sfârșit va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele și slava lor este în rușinea lor, și se gândesc la lucrurile de pe pământ”.<p>
„A gândi” este un termen pe care noi îl cunoaștem, o expresie folosită destul de des. Dacă un om este cicălitor și pune prea multe întrebări, manifestând un interes prea mare față de treburile tale, de regulă îi răspunzi: „Vezi-ți de treburile tale”. De aceea, expresia are sensul acțiunii deliberate a minții îndreptată asupra anumitor obiecte. Iată de ce îi spui celui cicălitor: „Nu-ți ocupa mintea cu mine și cu treburile mele, ci îndreapt-o către propria viață și vezi-ți de viața ta”.<p>
Dar termenul nu se referă doar la gânduri, ci include și dorințele, emoțiile și obiectele căutării noastre. Cu alte cuvinte, este un termen destul de cuprinzător. „A se gândi” la lucrurile pământești nu are doar sensul că necreștinii se gândesc la ele ocazional, ci ne învață că acestea sunt lucrurile la care ei se gândesc cel mai mult. Sunt lucrurile la care ei se gândesc în mod obișnuit. Inclinația și tendința gândirii lor este îndreptată către ele. „Lucrurile pământești” sunt cele care le plac mai mult decât orice altceva, care le dau cea mai mare satisfacție, astfel că, dintre toate, le caută cel mai mult. Termenul este cuprinzător și nu trebuie să îl limităm doar la aspectul intelectual. El este mai cuprinzător decât interesele minții și înglobează întreaga personalitate. În prima lui epistolă, apostolul Ioan vorbește despre același concept, deși folosește un termen diferit. El spune: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume” (2:15-17). El ar fi putut spune altfel: „Nu vă gândiți la lume, nici la lucrurile din lume”.<p>
De aceea, primul aspect legat de necreștin este că, fiind dominat de natura lui decăzută, el este un om preocupat și interesat în mod intenționat de „lucrurile firii”. Repet, trebuie să fim atenți să înțelegem suficient de cuprinzător această expresie. Care sunt „lucrurile firii”? Pericolul este să limităm termenul la plăcerile senzuale și la păcatele care țin doar de trup. Termenul „fire” are tendința să ne determine să ne gândim imediat la păcate fizice, păcate care țin în primul rând de domeniul ființei noastre animalice. Ele sunt în mod cert incluse, dar este important să conștientizăm că termenul este folosit cu un sens mult mai cuprinzător, așa cum descoperim în Epistola către Galateni: „faptele firii pământești sunt cunoscute, și sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăția, desfrânarea”.1 Dar mai include și „închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînțelegerile, dezbinările,2 certurile de partide, pizmele, uciderile, bețiile, îmbuibările,3 și alte lucruri asemănătoare cu acestea” (5:19-21). Vedem că termenul este realmente unul foarte cuprinzător. Sau dacă ne întoarcem la prima Epistolă a lui Ioan, la capitolul 2, observăm expresia folosită de el: „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume”. Ce sunt acestea? Apostolul le enumeră ca „pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții” (v. 15-17). „Firea” este un termen uriaș, unul foarte cuprinzător.<p>
Așadar, ce sens are expresia „firea pământească”? Cu alte cuvinte, are sensul de „gândire lumească”… Ea include tot ceea ce este opus „gândului” și „vieții” Duhului Sfânt. Un alt fel de a explica acest termen presupune să afirmăm că „lucrurile firii” se referă la orice aspect al vieții fără Dumnezeu, orice lucru din viață din care Dumnezeu este exclus. Cu alte cuvinte, se referă la viața acestei lumi. Expresia denotă o separare completă de tot ce este spiritual. Ea se concentrează pe lucrurile vizibile și nu are nimic de-a face cu cele nevăzute… Ea se referă doar la viața acestei lumi, la viața legată de trup și la diferitele trăsături ale gândirii carnale, excluzând cu totul elementul spiritual.<p>
Tragedia este că mulți oameni cred că această descriere – „cei ce trăiesc potrivit firii se gândesc la lucrurile firii” – se aplică doar păcătoșilor care se manifestă evident, deschis, celor dedați neobosit plăcerilor senzuale și extravagante, celor pe care îi vedem pe stradă și în localurile publice din marile orașe. Realitatea este că această descriere îi cuprinde și pe oamenii foarte intelectuali, foarte morali, pe care lumea i-ar descrie ca niște nobili. Gândirea îndreptată către lucrurile firii include și interesele politice care Îl scot pe Dumnezeu din ecuație, interesele sociale fără Dumnezeu, interesele culturale fără Dumnezeu. Iată sensul acestei expresii. Pavel are în minte obiectivele cele mai înalte ale omului – filozofia, arta, cultura și muzica lui – care nu trec niciodată dincolo de firea pământească. Dumnezeu este în afara tuturor acestor lucruri. El este exclus din ele. În aceste preocupări nu există nimic spiritual. Oamenii pot scrie lucruri foarte istețe, într-o manieră foarte erudită, interesantă și distractivă despre chestiuni sociale. Ei îți pot spune cum să îți îmbunătățești starea, cum să crești avantajele de care să te bucuri. Ei pot scrie convingător despre cum să îți construiești un fel de Utopia;4 ei pot produce capodopere de artă, literatură și muzică, dar în ele să nu se găsească nimic sufletesc, nimic din Dumnezeu și din Duhul. Toate sunt făcute „potrivit firii”.<p>
Cât de important este să conștientizăm acest lucru! Iată de ce acea listă din Galateni 5 este atât de importantă. Pavel nu se oprește la beție, curvie, crimă și lucruri de acest fel. El trece în tărâmul omului interior, unde descoperim că lista lui este cuprinzătoare. De aceea, ceea ce apostolul spune despre necreștin este că nu contează unde se potrivește el în această gamă largă de posibile interese, atitudini și comportamente, căci el rămâne cu gândurile și intențiile ațintite către „lucrurile firii”. Tocmai din cauză că lumea nu înțelege acest lucru, ea nici nu este interesată de Evanghelie. Oamenii buni și morali ai lumii sunt admirați atât de mult în zilele noastre, dar cuvintele apostolului descriu precis starea lor spirituală. Acești oameni umblă mult „potrivit firii” și se „gândesc” la lucrurile firii la fel ca un bețiv înrobit de patimile și poftele lui. Aici avem de-a face doar cu o diferență de intensitate. În esență, însă, între acești oameni nu este nicio diferență.<p>
Omul bun, cultivat, moral, bine vorbit de ceilalți, este la fel de lipsit de Duhul pe cât este cel mai ticălos și mai evident păcătos. El se află în afara vieții lui Dumnezeu la fel ca orice alt păcătos. Evident, lui nu-i place să i se spună adevărul, motiv pentru care se încadrează în tiparul fariseului. Acesta este și motivul pentru care fariseii L-au răstignit pe Domnul Isus. El îi convingea că umblau „după fire” și „se gândeau” doar la lucrurile firii. Ce stare spirituală groaznică trebuie să fie aceasta! Și cât de alarmant să știm că oamenii se pot afla într-o astfel de stare fără să-și închipuie că este starea lor reală! Ei fac multe deosebiri între ei și alții, dar, în realitate, nimic nu îi separă de ceilalți. Singura diferență dintre așa-zisul „păcătos evident” și omul bun, moral și cultivat este doar o diferență socială – o diferență superficială… În esența ființelor lor, ca oameni, și în relația lor cu Dumnezeu, între ei nu există nici cea mai măruntă diferență. Ambii se gândesc la lucrurile firii. Toată gândirea lor, toate interesele lor și toate căutările lor se află în întregime în afara tărâmului spiritual și al lui Dumnezeu. Iată ce spune apostolul despre ei.<p>
Următorul lucru pe care apostolul îl spune despre acești oameni se găsește în versetul 6, unde găsim următoarele cuvinte: „gândirea firii este moarte” [NTR]… Această expresie ar trebui citită ca „gândirea firii pământești este moarte” sau „a avea gândirea firii este moarte”. Apostolul spusese deja că necreștinii se gândesc la lucrurile firii, iar acum spune că oamenii care se gândesc la lucrurile firii și au acea gândire care îi face să se comporte în felul acesta, sunt morți. Pavel descrie aici calitatea sau starea minții oamenilor care se gândesc doar la lucrurile firii. Ea spune că aceasta nu este nimic altceva decât moarte sigură.<p>
Domnul nostru ne oferă cea mai bună înțelegere a acestei realități prin ceea ce i-a spus lui Petru în circumstanța din Cezareea Filipi, când apostolul a făcut marea lui mărturisire în răspunsul dat la întrebarea Domnului: „Voi cine ziceți că sunt?” (Matei 16:15). Matei relatează acest moment în capitolul 16. Petru a spus: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (v. 16). Totuși, la doar câteva minute după aceea, când Domnul nostru a început să le vorbească ucenicilor despre apropierea morții Sale, Petru a spus: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne!” (v. 22). Domnul l-a mustrat atunci sever și i-a spus: „Înapoia Mea, Satano… Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (v. 23). Cuvântul tradus prin „gânduri” are sensul de „a gândi” – „tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu”. Acesta este același cuvânt folosit în versetul 6 din Romani 8. „Problema ta, Petru”, a spus în fapt Domnul nostru, „este că întreaga ta mentalitate este greșită. Felul tău de a gândi este greșit. Tu nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci la lucrurile omului”. „Petru”, părea El să spună, „ce se întâmplă cu tine? Tocmai ce ai făcut mărturisirea aceea deosebită, și ți-am spus că nu sângele și carnea ți-au descoperit acest lucru, ci Tatăl Meu care este în ceruri (Matei 16:17). Acum dovedești că aveam dreptate, pentru că, după ce am făcut o afirmație spirituală deosebită înaintea ta, tu te întorci și spui, ,Departe de Tine, Doamne’. Petru, problema ta este că nu te gândești la lucrurile lui Dumnezeu, ci gândești în felul oamenilor. Întreaga ta mentalitate, întregul tău proces de a gândi este, din nefericire, unul rătăcit”…<p>
Iată care este ideea din expresia „gândirea firii este moarte”… Ea are sensul că omul firesc se află într-o stare de moarte spirituală. Și acesta este adevărul pe care apostolul îl spune peste tot despre cel necredincios, despre omul necreștin. Acest lucru este menționat încă de la începutul capitolului 2 din Efeseni: „Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre” (Efes. 2:1). „Morți”! Și el repetă ideea în versetul 5: „măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos”. Apostolul spune aici același lucru. Omul aflat „sub firea pământească” este guvernat și controlat de natura sa umană decăzută, și nu doar că se gândește la lucrurile firii – acele lucruri în care Dumnezeu este absent – ci face acest lucru fiindcă este mort spiritual. El este viu trupește, există, dar, spiritual vorbind, este un om mort.<p>
Afirmația apostolului are sensul că omul este mort față de Dumnezeu. El trăiește ca și cum n-ar exista niciun Dumnezeu. Unii dintre cei mai morali oameni, unii dintre cei mai educați oameni din lume se află în această stare. Ei sunt foarte capabili, cultivați, interesați de viață, nu se îmbată niciodată și nu se fac vinovați de curvie… „O”, veți spune, „nu poți afirma că un astfel de om se gândește la lucrurile firii pământești”. Tocmai asta spun. Dumnezeu nu există în gândurile lor (Ps. 10:4); ei sunt complet morți față de Dumnezeu. Ei trăiesc ca și cum n-ar exista niciun Dumnezeu. Iată ce este moartea spirituală. Moartea spirituală înseamnă să fii în afara vieții lui Dumnezeu. Doar Domnul nostru a rezolvat această chestiune pentru noi. În Evanghelia după Ioan, citim următoarele: „viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (17:3). Omul care nu are viața veșnică nu Îl cunoaște pe Dumnezeu. El este în afara vieții lui Dumnezeu, iar asta înseamnă că este mort… Și există o mulțime de astfel de oameni. Ei vin chiar la locul de închinare, ascultă lucrurile care le copleșesc inimile credincioșilor, dar ei nu văd nimic în toate acestea. Există mulți astfel de oameni în bisericile noastre, așa cum au fost dintotdeauna… Ei sunt morți – morți față de Dumnezeu, morți față de Domnul Isus Hristos, morți față de tărâmul vieții spirituale și față de toate realitățile duhovnicești; morți față de sufletele lor, față de interesele lor veșnice și nepieritoare! Ei nu se gândesc niciodată la astfel de lucruri. Iată problema lor. Iată ce spune apostolul despre ei. Gândirea îndreptată către lucrurile firii îi separă de viața lui Dumnezeu… Nu poate exista ceva mai groaznic. Acesta este sensul morții spirituale.<p>
Singura cunoaștere adevărată pe care o putem avea despre Dumnezeu se găsește în Biblie. El S-a descoperit pe Sine… Prin definiție, Dumnezeu este absolut, infinit și veșnic în toate atributele și calitățile Sale. Noi nu putem ajunge la El prin puterile noastre, așa că El ni Se descoperă. El a făcut acest lucru în Scriptură și în Domnul Isus Hristos. Iar Domnul Isus Hristos ne-a învățat despre mânia lui Dumnezeu, despre judecata lui Dumnezeu și despre Iad. Da, dar în momentul în care acești oameni, care spun că ei cred în Dumnezeu, aud astfel de lucruri, ei devin furioși și protestează violent împotriva acestor afirmații. Ei le urăsc. Ei Îl urăsc în realitate pe Dumnezeu! Așa cum ne spune Pavel, această „gândire a firii este dușmănie față de Dumnezeu”. Acest fel de a gândi vrea un Dumnezeu după propriul chip, urându-L pe Dumnezeul Bibliei, pe Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, pe Dumnezeul predicat de acest apostol Pavel și de toți ceilalți apostoli. Aceasta este starea lucrurilor din zilele noastre, o stare pe care o vedem oriunde ne îndreptăm privirile; din nefericire, o putem vedea și în așa-zisele biserici și de la așa-zisele amvoane creștine. Folosindu-se chiar de Numele lui Dumnezeu și al lui Hristos, oamenii își demonstrează vrăjmășia și ura față de Dumnezeu, Dumnezeul cel viu, „singurul Dumnezeu adevărat” (Ioan 17:3)… Toți oamenii firești, toți cei care nu sunt creștini, se află în „vrăjmășie cu Dumnezeu”.<p>
Autor David Martyn Lloyd-Jones<p>
Fragment din Romans: An Exposition of Chapter 8:5-17, The Sons of God (Edinburgh; Carlisle: The Banner of Truth Trust, 1974), p. 4-13; www.banneroftruth.org; folosit cu permisiune.
Note bibliografice și explicative<p>
(1) curvia, necurăția, desfrânarea– imoralitate sexuală; corupție morală; absența înfrângerilor morale, imoralitate extremă.
(2) neînțelegerile, dezbinările– ambiție egoistă; dezbinare între grupuri opuse.
(3) îmbuibările– petreceri cu băutură și purtare imorală, destrăbălată.
(4) Utopia– loc imaginar, caracterizat de sisteme sociale, legale și politice ideale.samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-50071248175079243962024-01-29T21:12:00.001+02:002024-02-07T22:51:09.287+02:00 Care este păcatul care nu duce la moarte?<iframe width="500" height="300" src="https://www.youtube.com/embed/LD5x1c3RIrs?si=JQZIXvHKbc9FBrIg" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" allowfullscreen></iframe>samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-54313046900703570162024-01-07T14:55:00.001+02:002024-01-29T21:11:09.447+02:00 În zori spune raza blândă, Roagă-te<iframe width="500" height="300" src="https://www.youtube.com/embed/xht1pzoqaG4?si=7x2vg2gv5OWDX0WT" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" allowfullscreen></iframe>
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-45991985594327101972023-12-25T22:19:00.002+02:002024-01-07T14:52:07.075+02:00 Daniel Branzai. Scrisoare către un creştin ortodox29 Iunie 2000<p><p>
Draga Mihai<p><p>
Terminologia pe care o propui tu, ca ortodox, nu este aceiasi cu aceea pe care o folosesc eu, ca evanghelic intors la terminologia Scripturii.<p>
Am sa incerc sa clarific aceasta afirmatie, deoarece eu cred ca terminologia propusa de tine ascunde (sau justifica) citeva din invataturile extrabiblice periculoase ale Ortodoxiei.<p>
Inainte de a face insa aceasta paralela lamuritoare, ma vad silit sa justific activitatea agresiva a misionarilor evanghelici in asa zisele tari cu traditie crestina milenara. Eu cred ca, indiferent de starea spirituala a generatiilor trecute, fiecare generatie, si fiecare individ care o compune, trebuie sa stea singura in fata lui Dumnezeu si sa faca o alegere. Apartenenta la o natiune cu un anumit trecut nu justifica si nici nu indreptateste leganarea in niste zadarnice nadejdi inselatoare. Unul din cei mai mari sociologi ai lumii moderne exclama: "Suntem la o singura generatie de salbaticie! Nimeni nu ne garanteaza ca generatia copiilor nostri va prelua si duce mai departe cuceririle civilizatiei crestine europene!"<a name='more'></a><p>
Iata ce vreau sa afirm raspicat:<p>
<b>Nu toti cei botezati ortodocsi, sunt crestini! </b>A sustine contrariul inseamna a nega realitatea spirituala contemporana dn Romania, de exemplu, si invatatura clara a Bibliei.<p>
Ca descendent din Israel, eu remarc cu durere la asa zisele tari crestine, aceiasi speranta condamnata de Domnul Isus care presupune ca simpla apartenenta la neamul lui Avraam ar garanta mintuirea si favorul divin:<p>
"<i>Dar cind a vazut pe multi din Farisei si din Saduchei ca vin sa primeasca botezul lui, le-a zis: "Pui de napirci, cine v-a invatat sa fugiti de minia viitoare? Faceti dar roade vrednice de pocainta voastra. Si sa NU CREDETI CA PUTETI ZICE IN VOI INSIVA: "Avem de tata pe Avraam!" Caci va spun ca Dumnezeu din pietrele acestea poate sa ridice fiii lui Avraam" (Matei 3:7-9)</i><p>
Adu-ti aminte ca celor care se leganau in minciuna ca apartenenta la linia genealogica a lui Avram ii face automat copii ai lui Dumnezeu, Mintuitorul le zice:<p>
"<i>Voi aveti de tata pe Diavolul</i>" (Ioan 8:44).<p>
De fapt, incheierea intregului pasaj din Ioan spune raspicat :<p>
"<i>Voi de aceea nu Ma ascultati, pentru ca nu sunteti din Dumnezeu</i>" Ioan 8:30-47)<p>
Daca in Israel, care a avut un destin terestru de neam ales, n-a fost adevarata afirmatia: "Orice evreu, un copil al lui Dumnezeu!", atunci cum ar fi (culmea) adevarata sintagma: "Orice Roman botezat ortodox, un crestin?"<p>
Botezul copiilor mici este o incercare jalnica si nebiblica de a imita milenara "taiere imprejur" a evreilor, devenind astfel un act initiatic de identificare si de apartenenta la o comunitate deliniata prin postulat, nu prin preferinte personale.<p>
Vai, cit de vicleana si cit de vinovata este aceasta practica! Iata ce face ea: cum se naste un copil, il arunca in apa botezului si-l declara imun si inaccesibil "atacurilor" prozelitismului evanghelic. Oare nu vezi cit de diabolic este acest plan ascuns sub "mantia traditiei ortodoxe" ?<p>
Mai ales acum, dupa anii grei de opresiune si fatarnicie comunista, cred ca fiecare locuitor al tarilor iesite de sub haina ateismului de Stat, ar trebui considerat pagin si confruntat cu adevarul Evangheliei. Milioanele de ipocriti comunisti se declara astazi cu aceiasi ipocrizie "crestini", iar, dupa tine, noi ar trebui sa-i credem pe cuvint si sa nu-i deranjam cu "evanghelizarile noastre zgomotoase". Cu alte cuvinte: "Somn usor, leganat in sperante desarte, in drumul alunecos catre iadul vesnic ..."<p>
Romania (ca si America si ca toate celelalte tari) are nevoie de oameni ca si Ioan Botezatorul, care sa-i aseze pe calea pocaintei spre intilnirea personala cu Mielul lui Dumnezeu venit sa ridice pacatul lumii. Nu cine se naste intr-o tara ortodoxa este crestin, chiar daca a facut o baie ceremoniala pe vremea inconstientei rationale, ci doar acela care s-a aruncat personal disperat spre piciorul Crucii, doar acela care si-a cerut iertare de la Cel rastingnit si care a fost infiat prin nastere din nou in familia eterna a celor intorsi cu adevarat acasa la Dumnezeu. Orice alt fel de "mintuire" care nu trece pe la cruce decit prin "reprezentanti" sau "agenti avocatesti", cu pretentii "nationale" si drepturi obtinute prin nastere este doar o forma de autoinselare.<p>
John MacArthur spunea cu amaraciune: "Ma tem ca noi nu predicam oamenilor destul de clar Evanghelia ca ei sa o refuze."<p>
Milioane de oameni "religioasi", chiar carturari si farisei, se vor duce in iad dupa ce vor fi auzit mai intii: "<i>Plecati de la Mine. Niciodata nu v-am cunoscut." Caci nu "cel ce zice Doamne, Doamne, va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri.</i>" Aceste realitati din poporul evreu de acum doua mii de ani sunt valabile si pentru "religiosii" presupuselor tari crestine.<p>
Nu, Mihai, cei botezati in copilarie nu sunt crestini si nici nu trebuie considerati ca atare. Le-am rapi dreptul lor sa auda Evanghelia veritabila si sa se pocaiasca cu adevarat; i-am condamna cu bunastiinta la pierzarea vesnica: "<i>Poporul Meu piere din lipsa de cunostinta.</i>" A nu confrunta fiecare faptura cu Evanghelia, inseamna a face jocul diavolului si a respinge mandatul unic pentru care traim astazi pe pamint:<p>
"<i>Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la orice faptura. Cine va crede si se va boteza, va fi mintuit; dar cine nu va crede, va fi osindit</i>" (Marcu 16:15-16).<p>
Mi se pare ironic ca un om intelectual si cu finete duhovniceasca ca tine sa nu-si dea seama ca Biserica Ortodoxa nu mai face evanghelizare de sute de ani, ci s-a impietrit intr-o terminologie care-i justifica pasivitatea. Ceasul Judecatii de la urma va arata ca ortodoxia, ca miscare, nu s-a achitat decit in foarte mica masura de "marea insarcinare" din Matei 28. Faptul ca ea ii condamna astazi pe cei veniti sa corecteze lipsa ei de activitate este inca o vinovatie de care va trebuie sa raspunda odata. Nu ti se pare ridicol si aberant ca Biserica Ortodoxa romana se straduieste astazi mai mult sa-l "proclame ortodox" pe Mihai Eminescu, decit sa-i trezeasca din morti pe aceia care, asemeni marelui poet, traiesc astazi in pacate care le pecetluiesc soarta lor vesnica? Oare de "crestini" ca Eminescu avem noi nevoie?<p>
<b>Repet, dogma ca fiecare roman botezat trebuie "protejat de prozelitism" pentru ca este deja crestin, mi se pare nu numai primejdioasa, ci de-a dreptul satanica in continut si consecinte<p>.
Ca neam de evreu, dispretuiesc pretentiile oricarui neam de a se numi "popor ales", indiferent de practica initiatica, taiere in prejur sau botez al copiilor.</b> Daca Mintuitorul nu i-a crutat pe evreii nascuti din Avraam si taiati imprejur in ziua a opta, crezi ca-i va cruta pe cei "inbaiati" in ziua a opta si nascuti, din intimplare intr-o tara "crestina" ? Nu-i va numi El tot "pui de napirci, care incearca sa fuga de minia viitoare"? Nu-i va numi El "copii ai diavolului", "oameni care nu sunt din Dumnezeu" ?<p>
Catolicismul, cu toate bubele lui, a dus Evanghelia pe mai toate continentele. Protestantismul, eliberat prin explozia Reformei a provocat fiecare faptura sa "aleaga" intre "primirea lui Christos ca Domn" si pierzarea vesnica. Evanghelicii sunt "agresivi" nu doar in teritoriile ortodoxe, ci si in bisericile si familiile lor. Oare ai uitat cita evanghelizare se face in fiecare biserica baptista? Riscul de a-i lasa pe oameni sa se insele in probleme mintuirii lor vesnice este prea mare pentru a nu ne face sa insistam "la orice faptura"! <p>
Biserica Ortodoxa nu-si evanghelizeaza nici macar proprii ei enoriasi, sechestrati discret inca de la nastere si ascunsi de "evanghelizarile prozelitismului occidental". In loc sa se duca la oameni, ortodoxia s-a ascuns in cladiri intunecoase si pline de fumul cadelnitelor. Mai mult, ea a interzis in Romania ca Biblia sa fie citita acasa. "Locul Bibliei este in Biserica, nu pe masa din casa unde ne enervam si mai ne si afurisim citeodata", a spus unul din marii prelati din ierarhia Bisericii Ortodoxe Romane.<p>
Definitile date de tine termenilor: pocainta, convertire, nastere din nou si miintuire sunt circumscrisi traditiei unei biserici lesinate si letargice, lipsita de vlaga evanghelistica si panicata la gindul ca "alte miscari crestine" i-ar putea fura "fiii".<p>
Daca-mi dai voie, in mesajul meu urmator voi prezenta un mic studiu exegetic despre mintuire si voi lamuri termenii cu pricina in lumina asezarii lor in acest proces dumnezeiesc revelat de textul Noului Testament.<p>
Cu pretuire, dincolo de ardoarea polemica, si cu convingerea, exprimata inaintea mea mult mai bine de un altul, ca: "Adevarul este Unul singur, dar ne va birui pina la urma pe toti!"<p>
Al tau frate, Daniel Branzai<p>
sursa: https://roboam.com/dialoguri/interconfesionale.htmsamuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-19200108417124483222023-11-24T19:22:00.003+02:002023-12-25T22:11:58.987+02:00 Dacă mori cu un păcat nemărturisit...<iframe width="500" height="300" src="https://www.youtube.com/embed/JyIV7iTOY9I?si=R_N1Y0pS7DG4Smzc" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" allowfullscreen></iframe>
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-12285024109882807392023-11-08T18:06:00.002+02:002023-11-24T19:21:24.739+02:00 Ai Duhul lui Dumnezeu?… n-au Duhul (Iuda 1:19).<p>
Care sunt efectele generale pe care Duhul Sfânt le produce întotdeauna în cei în care El lucrează și locuiește? Care sunt semnele prezenței Lui în suflet? Aceasta este întrebarea către care ne vom îndrepta acum atenția. Haideți să încercăm să prezentăm aceste semne.<p>
1.<b> Toți cei care au Duhul Sfânt sunt înviați de El și făcuți vii spiritual.</b> El este numit în Scriptură, „Duhul de viață” (Rom. 8:2). „Duhul”, spune Domnul nostru Isus Hristos, „este Acela care dă viață” (Ioan 6:63). Prin natura noastră, noi toți suntem morți în greșeli și păcate. Noi nu simțim niciun interes față de religie; nu avem nici credință, nici nădejde, nici frică și nici dragoste. Inimile noastre sunt ofilite; în Scriptură, ele sunt comparate cu piatra. Noi putem fi vii față de bani, educație, politică sau plăceri, dar suntem morți față de Dumnezeu. Tot acest lucru se schimbă când Duhul vine în inimă. El ne înviază din această stare de moarte și ne face făpturi noi. El trezește conștiința și înclină voința către Dumnezeu. El face ca lucrurile vechi să treacă și ca toate să devină noi. El ne dă o inimă nouă; El ne face să ne dezbrăcăm de omul cel vechi și să ne îmbrăcăm cu cel nou. El suflă trâmbița în urechea facultăților noastre adormite și ne trimite să umblăm în lume ca și cum am fi niște ființe noi. Cât de diferit era Lazăr când era închis în mormântul tăcut față de Lazăr care a ieșit de acolo la porunca Domnului nostru! <a name='more'></a>Cât de diferită era fiica lui Iair când zăcea rece pe patul ei, înconjurată de prietenii înlăcrimați, de aceea care s-a ridicat și i-a vorbit mamei ei ca mai înainte! La fel de diferit este omul în care Duhul locuiește față de cel care era înaintea venirii Duhului în el.<p>
Apelez acum la fiecare cititor serios. Oare cel a cărui inimă este plină de orice lucru, dar nu de Dumnezeu – o inimă rece, tare și insensibilă – poate să fie caracterizat ca „având Duhul”? Judecă tu însuți.<p>
2. <b>Toți cei care au Duhul sunt învățați de El.</b> În Scriptură, El este denumit, „Duhul de înțelepciune și de descoperire” (Efes. 1:17). El a fost făgăduit de Domnul Isus: El „vă va învăța toate lucrurile”; El „are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 14:26; 16:13). Prin natura noastră, noi toți suntem neștiutori ai adevărului spiritual. „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie” (1 Cor. 2:14). Ochii noștri sunt orbiți. Noi nu cunoaștem așa cum ar trebui – nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos, nici pe noi înșine, nici lumea, păcatul, Raiul sau Iadul. Noi vedem totul în culori false. Duhul schimbă complet această stare de lucruri. El deschide ochii minții noastre; El ne iluminează; El ne scoate din întuneric la lumina Lui minunată; El îndepărtează vălul; El strălucește în inimile noastre și ne face să vedem lucrurile așa cum sunt în realitate. Nu este de mirare că toți creștinii sunt într-un acord atât de remarcabil în lucrurile esențiale ale religiei adevărate! Motivul este că ei toți au învățat la aceeași școală – școala Duhului Sfânt. Nu este de mirare că adevărații creștini se pot înțelege reciproc și pot găsi un teren comun pentru părtășie! Ei au fost învățați aceeași limbă de către Acela ale cărui lecții nu sunt uitate niciodată.<p>
Apelez din nou la fiecare cititor rațional. Oare se poate spune că „are Duhul” cel ce nu cunoaște doctrinele de bază ale Evangheliei și este orb față de starea sa spirituală? Judecă tu însuți.<p>
3. <b>Toți cei care au Duhul sunt călăuziți de El către Scriptură.</b> Acesta este instrumentul prin care El lucrează în suflet. Cuvântul este denumit „sabia Duhului” (Efes. 6:17). Despre cei născuți din nou se spune că sunt „născuți din nou… prin Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Petru 1:23). Toată Scriptura a fost scrisă sub inspirația Lui. El nu ne învață niciodată vreun lucru care să nu fie scris în Biblie. El îl face pe omul în care El locuiește să „își găsească plăcerea în Legea Domnului” (Ps. 1:2). La fel cum pruncul dorește laptele natural și refuză orice altă hrană, tot așa și sufletul care Îl are pe Duhul dorește laptele curat al Cuvântului. La fel cum evreii erau hrăniți cu mană în pustie, așa sunt și copiii lui Dumnezeu învățați de Duhul Sfânt să se hrănească din Biblie.<p>
Apelez iar la fiecare cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” cel care nu citește niciodată Biblia sau care doar o citește într-o manieră formală? Judecă tu însuți.<p>
4. <b>Toți cei care au Duhul sunt convinși de păcat de El.</b> Aceasta este o slujire specială pe care Domnul Isus a promis că Duhul o va împlini. „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul” (Ioan 16:8). Doar El îi poate deschide ochii omului ca să își vadă dimensiunea reală a vinovăției și a corupției morale înaintea lui Dumnezeu. El face acest lucru de fiecare dată când vine în suflet. El ne așază în locul care ni se cuvine. El ne arată ticăloșia inimilor și ne face să strigăm ca acel vameș: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). El zdrobește acele gânduri mândre, auto-neprihănite și auto-justificatoare cu care ne naștem, făcându-ne să ne simțim cum se cuvine: „Sunt un om rău și merit să fiu aruncat în Iad”. Predicatorii ne pot alarma pentru scurtă vreme; boala poate sparge gheața în inimile noastre; dar gheața va înțepeni din nou dacă nu este topită de suflarea Duhului, iar convingerile care nu sunt produse de El vor trece ca roua dimineții.<p>
Apelez din nou la fiecare cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” cel care nu își simte niciodată povara păcatelor și care nu știe ce înseamnă să fie smerit de gândul la ele? Judecă tu însuți.<p>
5. <b>Toți cei care au Duhul au fost conduși de El la Hristos, spre mântuire.</b> Este o parte specială a slujbei Lui să mărturisească despre Hristos, să ia din lucrurile lui Hristos și să ni le arate (Ioan 15:26; 16:15). Prin natura noastră, noi toți credem că ne putem croi propriul drum spre Cer; în orbirea noastră, ne închipuim că putem face propria pace cu Dumnezeu. Duhul ne eliberează din această orbire ticăloasă. El ne arată că, în noi înșine, suntem pierduți și deznădăjduiți, și că Hristos este singura ușă prin care putem intra în Cer și să fim mântuiți. El ne învață că doar sângele lui Isus poate ispăși păcatul și că doar prin mijlocirea Lui(1) este posibil ca Dumnezeu să fie drept și Cel care îi îndreptățește pe păcătoși. El ne descoperă potrivirea deosebită a mântuirii împlinită de Hristos pentru nevoia sufletelor noastre. El ne descoperă frumusețea doctrinei glorioase a justificării(2) prin simpla credință. El toarnă în inimile noastre acea dragoste uriașă a lui Dumnezeu care este în Hristos Isus (Rom. 5:5-8). La fel cum porumbelul zboară la ascunzișul binecunoscut din stâncă, așa și sufletul aceluia care Îl are pe Duhul aleargă la Hristos și își găsește adăpostul și odihna în El.<p>
Apelez iar la orice cititor serios. Oare se poate spune despre cel care nu cunoaște credința în Hristos că „are Duhul”? Judecă tu însuți.<p>
6. <b>Toți cei care au Duhul sunt făcuți sfinți de El.</b> El este „duhul sfințeniei” (Rom. 1:4). Când vine să locuiască în oameni, El îi face să umble după „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânarea poftelor” (Gal. 5:22-23). El face să le fie natural ca, prin noua lor „natură divină”, să considere drepte toate poruncile lui Dumnezeu legate de orice și să „urască orice cale a minciunii” (2 Petru 1:4; Ps. 119:128). Păcatul nu le mai este plăcut, ci este cauza întristării lor când sunt ispitiți de el. Când cad pradă păcatului, sunt rușinați. Dorința lor este să fie eliberați complet de el. Cele mai fericite momente ale lor sunt cele când sunt făcuți în stare să umble cel mai aproape cu Dumnezeu; cele mai triste momente sunt cele când se află cel mai departe de El.<p>
Apelez din nou la orice cititor serios. Oare se poate spune că „au Duhul” cei care nici măcar nu pretind că vor să trăiască strict după voia lui Dumnezeu? Judecă tu însuți.<p>
7. <b>Toți cei care au Duhul au o gândire spirituală.</b> Ca să folosesc cuvintele apostolului Pavel, „cei ce trăiesc potrivit Duhului se gândesc la lucrurile Duhului” (Rom. 8:5, NTR). Tonul, direcția și dorința generală a minților lor este către lucrurile spirituale. Ei nu Îl slujesc pe Dumnezeu după ifose, ci ca regulă de viață. Ei pot fi abătuți pentru o vreme prin ispite puternice, dar tendința generală a vieților, căilor, gusturilor, gândurilor și obiceiurilor lor este spirituală. Poți vedea acest lucru în felul în care își petrec timpul liber, în compania în care le place să stea și în purtarea din casele lor. Și totul este rezultatul naturii spirituale implantată în ei de Duhul Sfânt…<p>
Apelez iar la orice cititor serios. Oare se poate spune că „au Duhul” cei ale căror minți sunt cu totul îndreptate către lucrurile lumii? Judecă tu însuți.<p>
8.<b> Toți cei care au Duhul sunt conștienți de conflictul interior dintre vechea și noua natură.</b> Mai mult sau mai puțin, cuvintele apostolului Pavel sunt aplicabile tuturor copiilor lui Dumnezeu: „firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Gal. 5:17). Ei simt în inimile lor un principiu sfânt de viață, care îi face să își găsească desfătarea în Legea lui Dumnezeu, dar simt și existența unui alt principiu interior, care se luptă din greu să stăpânească și să îi atragă în jos și înapoi. Unii simt acest conflict mai mult decât alții. Dar toți cei care au Duhul știu de existența acestui conflict, și este o dovadă că ei se află pe calea cea bună. Este dovada că „omul cel tare și bine înarmat” (Luca 11:21) nu mai domnește în ei ca odinioară, cu o mână de neîmpotrivit. Prezența Duhului Sfânt poate fi cunoscută prin lupta interioară ca și prin pacea interioară. Cel care a fost învățat să se odihnească și să nădăjduiască în Hristos va fi întotdeauna unul care se luptă și se războiește cu păcatul.<p>
Apelez din nou la orice cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” acela care nu cunoaște nimic din acest conflict interior și care este rob păcatului, lumii și voinței lui egoiste? Judecă tu însuți.<p>
9. <b>Toți cei care au Duhul îi iubesc pe ceilalți care au Duhul.</b> Ioan scrie despre ei astfel: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați” (1 Ioan 3:14). Cu cât văd ei mai mult din Duhul Sfânt în cineva, cu atât mai drag le va fi acel om. Ei îl vor privi ca pe un membru al aceleiași familii, un copil al aceluiași Tată, un supus al aceluiași Împărat și un călător împreună cu ei într-o țară străină, mergând cot la cot către aceeași țară de sus. Slava Duhului este să ducă înapoi ceva din acea dragoste frățească pe care păcatul a alungat-o atât de ticălos din lume. El îi face pe oameni să se iubească unul pe altul din motive nebunești pentru omul firesc – de dragul unui Mântuitor comun, a unei credințe comune, a unei slujiri comune pe pământ și a nădejdii unei case cerești comune. El face prietenii independent de sânge, căsnicie, interese, afaceri sau orice motivații lumești. El îi unește pe oameni făcându-i să se simtă uniți într-un centru măreț unic – Isus Hristos.<p>
Apelez din nou la orice cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” acela care nu găsește nicio plăcere în compania persoanelor duhovnicești, sau care chiar le batjocorește pentru că sunt sfinte? Judecă tu însuți.<p>
10. <b>În final, toți cei care au Duhul sunt învățați de El să se roage.</b> El este denumit în Scriptură, „duh de îndurare și de rugăciune” (Zah. 12:10). Despre aleșii lui Dumnezeu stă scris că ei „strigă zi și noapte către El” (Luca 18:7). Ei nu pot face altfel: rugăciunile lor pot fi slabe, sărace și rătăcitoare, dar ei simt că trebuie să se roage. Ceva din ei le spune că trebuie să Îi vorbească lui Dumnezeu și să își aducă nevoile înaintea Lui. La fel cum pruncul va plânge când simte durere sau foame pentru că este natura lui să facă asta, tot așa și natura cea nouă implantată de Duhul Sfânt îl va face pe om să se roage. El are Duhul înfierii, astfel că trebuie să exclame: „Ava, Tată” (Gal. 4:6).<p>
Apelez încă odată la orice cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” acela care nu se roagă niciodată sau care este mulțumit să rostească câteva cuvinte formale, fără inimă? O spun pentru ultima dată – judecă tu însuți.<p>
Autor: J. C. Ryle <p>
Note bibliografice și explicative<p>
(1) mijlocire– actul de a interveni între două părți ostile pentru restaurarea păcii; „A fost plăcut lui Dumnezeu, în planul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și om; să fie Profet, Preot și Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, îndreptățiți, sfințiți și glorificați prin El” (<a href="https://www.magnagratia.org/carti/027-marturisirea-credinta-baptista-londra/" target="_blank">Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra</a>
, 1689, Cap. 8.1).<p>
(2) justificare– îndreptățire, socotire ca neprihănit. Justificarea este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care El iartă toate păcatele noastre (Rom. 3:24; Efes. 1:7) și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Lui (2 Cor. 5:21) doar pe baza neprihănirii lui Hristos care ne-a fost atribuită (Rom. 5:19) și primită doar prin credință (Gal. 2:16; Fil. 3:9) (Spurgeon’s Catechism, Q. 32). Vedeți revista Vestitorul Evangheliei Harului nr. 1, <a href="https://www.magnagratia.org/reviste/vestitorul-evangheliei-harului-01/"> Justificarea</a> , disponibilă la Editura MAGNA GRATIA.<p>
J. C. Ryle (1816-1900) a fost un prolific și popular autor creștin anglican, și un slujitor al Evangheliei cu totul deosebit în vremea sa. În perioada contemporană este cunoscut cel mai bine pentru scrierile sale simple și clare pe teme practice ale credinței creștine. Broșurile și cărțile sale s-au vândut în milioane de exemplare în a doua jumătate a secolului 19. Multe dintre acestea au fost republicate în perioada modernă.
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-33642993670050002552023-10-14T17:43:00.004+03:002023-10-30T17:01:32.228+02:00 Ezechiel – Gog și Magog<div class="separator" style="clear: both;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiKbASprFMN2jwXezvsob0jmkY9E3ol-DbksEIwpnKBJBXv5uAQdkDkdc0Upj7264nDk_tfI8JTv-eMboxMX5NJhpYD7Lu1kDMlL69hGPeho8-KcCirSE282aDgVVI_JrqOklQuHsuXEF8XB4Jj0TU71OtWjHEiQ91rvo8EGTSxwHgG_p-q_gCISslgnD5p/s465/gog-and-magog.webp" style="display: block; padding: 1em 0; text-align: center; "><img alt="" border="0" width="400" data-original-height="408" data-original-width="465" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiKbASprFMN2jwXezvsob0jmkY9E3ol-DbksEIwpnKBJBXv5uAQdkDkdc0Upj7264nDk_tfI8JTv-eMboxMX5NJhpYD7Lu1kDMlL69hGPeho8-KcCirSE282aDgVVI_JrqOklQuHsuXEF8XB4Jj0TU71OtWjHEiQ91rvo8EGTSxwHgG_p-q_gCISslgnD5p/s400/gog-and-magog.webp"/></a></div>
,,<b>Gog-onatul de-Magog!</b>“ M-am gândit ca să folosesc această formulă pentru titlu, dar m-am temut să nu fiu învinuit de neseriozitate. Problema este gravă și victimele vor fi planetare. Asta nu înseamnă însă că judecata acestui personaj din viitor nu va fi o descărcare a mâniei lui Dumnezeu împotriva unui „demagog care va încerca să înșele lumea cu gogonelele lui“!<p>
Pentru că este vorba despre evenimente viitoare, neclare din perspectiva contemporană, comentatorii au interpretări deferite asupra acestei teme din cartea lui Ezechiel.<p>
Despre ce este vorba? Capitolele 38 și 39 conțin profeții făcute de Ezechiel despre o înfruntare dintre Dumnezeu și un personaj istoric numit „Gog“, care a trezit antipatia divină. Ca să-l pedepsească, Dumnezeu îl va atrage providențial (prin evenimente și conjucturi istorice) într-un conflict care va avea loc pe teritoriul țării sfinte și-l va nimici cu desăvârșire.<a name='more'></a><p>
Profețiile sunt mesaje divine date prin intermediari umani, așa că trebuie să înțelegem că cele două capitole nu sunt produsul imaginației unui om, ci comunicări foarte solemne despre sentimentele și acțiunile lui Dumnezeu împotriva acestui personaj.<p>
Foarte mulți comentatori biblici cred că acest „Gog“ va veni, geografic, din exact miazănoaptea Ierusalimului (nord) și trebuie identificat cu Rusia, iar mulțimea de popoare care vor face parte din coaliția lui războinică sunt sau popoarele Uniunii Sovietice (acum defunctă) sau națiunile unei viitoare confederații (acum doar în formare).<p>
Doi dintre cei mai renumiți comentatori biblici contemporani, John MacArthur și Dave Hunt, sunt însă de părere că acest „Gog“ și Magog reprezintă conglomeratul de popoare peste care va domni Antichrist. Ei plasează conflictul amintit mai sus la sfârșitul celor șapte ani care vor marca Necazul cel Mare, doar cu puțin înainte de cea de a doua venire a Domnului Isus. Dacă MacArthur și Hunt au dreptate, atunci n-ar trebui să anticipăm o iminentă invazie a unor alianțe de națiuni rusești/musulmane/foste componente ale Pactului de la Varșovia înspre Israel, așa cum susțin partizanii primei interpretări.<p>
Există și comentatori pentru care pasajele profetice din Ezechiel trebuiesc înțelese doar în sensul lor metaforic, fără să căutâm o împlinire istorică nici în trevut și nici în vitor.<p>
Cu aceste trei interpretări posibile în minte, să vedem ce știm cu siguranță din conținutul profețiilor lui Ezechiel. Care sunt deci „datele problemei“ ?<p>
<b>Identitatea lui Gog și Magog și sursa conflictului cu Dumnezeu</b><p>
Profeția lui Ezechiel debutează astfel:<p>
<blockquote>„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog, din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi prooroceşte împotriva lui! Şi spune: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului!“ (Ezec. 38:1-3).<p></blockquote>
Iată ce găsim scris în Enciclopedia Biblică:<p>
<blockquote> „Ma-gog (maghogh; Magog): unul dintre fiii lui Iafet (Gen. 10:2; 1 Cron. 1:5). Ezechiel folosește numele ca derivativ pentru „țara lui Magog“ (Ezechiel 38:2; 39:6). Istoricul Flavius Iosif este de părere că urmașii lui Magog au fost „sciții“ (Antichități iudaice, I, vi, 1). Aceste nume ar fi fost îngropate sub praful istoriei dacă ele n-ar fi apărut iar într-o carte care ne vorbește despre viitor: Apocalipsa.<p>
„Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, cari sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit“ (Apoc. 20:7-9).<p>
Pentru cei care iau capitolele 38 și 39 din cartea lui Ezechiel doar ca metafore sub care se ascunde încleștarea milenară dintre Dumnezeu și dușmanii Săi, apariția numelor Gog și Magog în Apocalipsa este un argument bun. Ei spun că acești Gog și Magog nu sunt persoane reale, ci personaje simbolice, personificări ale oponenților dintotdeauna ai lui Dumnezeu (John A. Leeswewer, John A Lees – Bible Encyclopedia).</blockquote>
<p>
Sursa conflictului dintre Dumnezeu și Gog este îndoită: necazul pe care-L are Dumnezeu cu acest personaj și planurile personale făcute de acest personaj împotriva poporului lui Dumnezeu.<p>
<blockquote> „Şi spune: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului! Te voi târî, şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi, toţi îmbrăcaţi în chip strălucit, ceată mare de popor, care poartă scut şi pavăză, şi cari toţi mânuiesc sabia; împreună cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia şi Put, toţi cu scut şi coif: Gomerul cu toate oştile lui, ţara Togarmei, din fundul miază-noaptei, cu toate oştile sale, popoare multe împreună cu tine! Pregăteşte-te dar, fii gata, tu, şi toată mulţimea adunată în jurul tău! Fii căpetenia lor! După multe zile, vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva ţării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi strânşi dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel care multă vreme fuseseră pustii; dar, fiind scoşi din mijlocul popoarelor, vor fi liniştiţi în locuinţele lor. Iar tu te vei sui, vei înainta ca o furtună, vei fi ca un nor negru care va acoperi ţara, tu cu toate oştile tale, şi multe popoare cu tine“ (Ezec. 38:3-9).</blockquote>
<p>
Textul de mai sus subliniază inițiativa lui Dumnezeu în desfășurarea evenimentelor. Asta nu înlătură în nici un fel responsabilitatea personală a lui Gog, căci iată ce ni se spune în continuare:<p>
<blockquote> „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu:,,În ziua aceea, multe gânduri îţi vor veni în minte, şi vei urzi planuri rele. Vei zice: „Mă voi sui împotriva ţării acesteia deschise, voi năvăli peste oamenii aceştia liniştiţi, cari stau fără griji în locuinţele lor, toţi în locuinţe fără ziduri, şi neavând nici zăvoare, nici porţi! – Mă voi duce să iau pradă şi să mă dedau la jaf, să pun mâna pe aceste dărâmături locuite din nou, pe poporul acesta strâns din mijlocul neamurilor, care are turme şi moşii, şi locuieşte în mijlocul pământului“ (Ezec. 38:10-12).</blockquote> <p>
Dumnezeu nu silește pe nimeni să facă ceva, ci respectă libertatea de conștiință a fiecăruia. Ceea ce poate El face însă este să conducă providențial evenimentele în așa fel încât libertatea noastră să împlinească întocmai planurile Lui. Așa s-a întâmplat și cu Babilonul:<p>
<blockquote> „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: ,,Fiul omului, croieşte-ţi două drumuri pe unde să treacă sabia împăratului Babilonului! Amândouă trebuie să iasă din aceeaşi ţară. Fă un semn pe drum, fă-l la începutul drumului care duce într-o cetate. Să faci unul din aceste drumuri aşa ca sabia că vină la Raba, cetatea copiilor lui Amon, şi pe celălalt, aşa ca sabia să vină în Iuda, la Ierusalim, cetatea întărită. Căci împăratul Babilonului stă la răscruce, la capătul celor două drumuri, ca să dea cu bobii; el scutură săgeţile, întreabă terafimii, şi cercetează ficatul.<p>
Sorţul, care este în dreapta lui, înseamnă Ierusalimul, unde vor trebui să ridice berbeci, să dea poruncă pentru măcel, şi să scoată strigăte de război; vor ridica berbeci împotriva porţilor, vor ridica întărituri şi vor face şanţuri de apărare. Copiii lui Israel nu văd în aceasta decât nişte vrăjitorii deşarte, ei cari au făcut jurăminte mincinoase. Dar împăratul Babilonului îşi aduce aminte de nelegiuirea lor, aşa că vor fi prinşi. De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: ,,Pentru că vă făliţi cu nelegiuirea voastră, vădindu-vă fărădelegile, arătându-vă păcatele în toate faptele voastre; pentru că vă făliţi cu ele, veţi fi prinşi de mâna lui! (Ezec. 21:18-24).<p>
„Se aruncă sorţul în poala hainei, dar orice hotărâre vine dela Domnul“ (Prov. 16:33).</blockquote> <p>
<b>Identificarea popoarelor aflate în conflict</b><p>
Sarcina noastră a fost ușurată de cercetările celor dinaintea noastră. Comentatorii acestei profeții, în majoritatea lor, au ajuns la concluzia că: Magog ar fi ținutul de la nord-estul Mării Negre, locuit azi în mare parte de ruși, Persia este Iranul de astăzi, Meșec și Tubal ar fi foste republici sovietice de pe malurile nordice ale Mării Negre, Gomer ar fi regiunea țărilor est-europene, Togarma ar putea fi Turcia de azi, Etiopia este Etiopia, iar Cuș și Put ar putea fi Sudanul și Libia contemporană.<p>
<div class="separator" style="clear: both;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMKTEVlBNqfB5XJ-S0bMw6v9Yt92pSWvVAsPXjzn6eX4XC2_aaHMcNaJBfrnwb3snkAXGRnJwHtrF8Y9h69ntvy6uIVRvTfThLj1CIueQ49D8DSfjqOxqbJliW4wlHF2reZM5ijCwpWuFw5-ZtlKQyQfmvTWbe60QlF3MKk2Ud6G462j3CBicMKmk2_bJf/s592/magog2.webp" style="display: block; padding: 1em 0; text-align: center; "><img alt="" border="0" width="400" data-original-height="423" data-original-width="592" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiMKTEVlBNqfB5XJ-S0bMw6v9Yt92pSWvVAsPXjzn6eX4XC2_aaHMcNaJBfrnwb3snkAXGRnJwHtrF8Y9h69ntvy6uIVRvTfThLj1CIueQ49D8DSfjqOxqbJliW4wlHF2reZM5ijCwpWuFw5-ZtlKQyQfmvTWbe60QlF3MKk2Ud6G462j3CBicMKmk2_bJf/s400/magog2.webp"/></a></div>
Acestora li se alătură, ca martori pasivi ai conflictului, Seba, Dedan și negustorii din Tars, care ar putea fi popoarele din penisula arabă:<p>
<blockquote> „Seba şi Dedan, negustorii din Tars şi toţi puii lor de lei, îţi vor zice: „Vii să iei pradă? Pentru jaf ţi-ai adunat oare mulţimea ta, ca să iei argint şi aur, ca să iei turme şi avuţii, şi să faci o pradă mare?“ (Ezec. 38:13).</blockquote> <p>
Seba și Dedan apar prima oară în Biblie ca descendenți din Cuș:<p>
<blockquote> „Fiii lui Cuş: Seba, Havila, Sabta, Raema şi Sabteca. Fiii lui Raema: Şeba şi Dedan“ (Gen. 10:7; 1 Cronici 1:9).</blockquote> <p>
Pentru multe secole, urmașii lui Seba și Dedan au fost oameni nomazi ai deșertului. A doua oară când apar în textul Bibliei sunt în contextul relației dintre Avraam și Chetura:<p>
<blockquote> „Avraam a mai luat o nevastă, numită Chetura. Ea i-a născut pe Zimran, pe Iocşan, pe Medan, pe Madian, pe Işbac şi Şuah. Iocşan a născut pe Seba şi pe Dedan. Fiii lui Dedan au fost Aşurimii, Letuşimii şi Leumimii. Fiii lui Madian au fost: Efa, Efer, Enoh, Abida şi Eldaa. Toţi aceştia sunt fiii Cheturei. Avraam a dat lui Isaac toate averile sale. Dar a dat daruri fiilor ţiitoarelor sale; şi, pe când era încă în viaţă, i-a îndepărtat de lângă fiul său Isaac înspre răsărit, în ţara Răsăritului“ (Gen. 25:1-6; 1 Cronici 1:32,33).</blockquote> <p>
<b>Datarea conflictului dintre Dumnezeu și Gog</b><p>
Stabilirea unei date este foarte dificilă. Nu mie rușine să vă spun că nu știu și nu pot da un răspuns la această problemă. Singurele indicii pentru datarea acestui conflict sunt în formule de tipar profetic („în ziua aceea“ …) și de elemente din descrierea condițiilor în care se va afla atunci Israelul. Ezechiel ne spune că acest conflict va avea loc atunci când poporul lui Dumnezeu va cunoaște (1) o stare de prosperitate și (2) de pace.<p>
Am amintit deja că popoarele care vor asista la început pasive în acest conflict motivează invazia prin jaf economic („ai venit să iei pradă“). Iată ce ne spune în continuare profeția:<p>
<blockquote> „De aceea prooroceşte, fiul omului, şi spune lui Gog: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Da, în ziua când poporul Meu Israel va trăi în linişte, vei porni din ţara ta, şi vei veni din fundul miazănoaptei, tu şi multe popoare cu tine, toţi călări pe cai, o mare mulţime şi o puternică oştire! Vei înainta împotriva poporului Meu Israel, ca un nor, care va acoperi ţara. În zilele de apoi, te voi aduce împotriva ţării Mele, ca să Mă cunoască neamurile, când voi fi sfinţit în tine supt ochii lor, Gog!“ (Ezec. 38:14-16).</blockquote> <p>
Cea de a doua condiție pentru stabilirea unei dăți a viitorului conflict este ca poporul lui Israel să „trăiască în liniște“. Așa ceva nu s-a mai întâmplat de mult și nici nu se întrevede să se întâmple foarte curând. Pentru ca Israelul să poată trăi în liniște, fără amenințarea unui conflict armat cu popoarele arabe din jur, va trebui să se întâmple ceva foarte special.<p>
Unii spun că va trebui să se desfășoare mai întâi conflictul descris de profețiile din cartea lui Daniel. Acolo ni se vorbește despre un război dus cu „împăratul de la miază noapte“ (Daniel 11:6-8, 11, 13, 15, 40). Alții spun că acest conflict istoric a avut deja loc în secolul al doilea al erei noastre, prin înfruntarea dintre ptolomei și seleucizi. Ptolomeii, care au stăpânit peste Egipt, au mai fost numiți și „împărații de la miază zi“, iar seleucizii, care au stăpânit peste Siria, au fost numiți și „împărații de la miază noapte“. Ce-ar fi însă dacă și această profeție, asemenea multor altora, va avea o … multiplă împlinire ?<p>
Conflictul dintre Israel și rubedeniile lui arabe se accentuează parcă pe fiecare zi. Limbajul folosit de dușmanii evreilor este surprinzător cu acela folosit de dușmanii din Psalmul 83. Nu întâmplător, acesta este astăzi cea mai repetată rugăciune pentru cei ce sunt în Israel:<p>
<blockquote> „Dumnezeule, nu tăcea! Nu tăcea,<p>
şi nu Te odihni, Dumnezeule!<p>
Căci iată că vrăjmaşii Tăi se frămîntă,<p>
şi ceice Te urăsc înalţă capul.<p>
Fac planuri pline de vicleşug împotriva poporului Tău,<p>
şi se sfătuiesc împotriva celor ocrotiţi de Tine. <p>
,,Veniţi“, zic ei, ,,să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel!“<p>
Se strîng toţi cu o inimă, fac un legămînt împotriva Ta: corturile lui Edom şi Ismaeliţii, Moabul<p>
şi Hagareniţii, Ghebal, Amon,<p>
Amalec, Filistenii cu locuitorii Tirului.<p>
Asiria se uneşte şi ea cu ei,<p>
şi îşi împrumută braţul ei copiilor lui Lot“ (Ps. 83:1-8).</blockquote> <p>
Cererile din finalul psalmului sunt surprinzător de asemănătoare cu evenimentele descrise de Ezechiel:<p>
<blockquote> „Fă-le ca lui Madian, ca lui Sisera,<p>
ca lui Iabin la pîrîul Chison,<p>
cari au fost nimiciţi la En-Dor,<p>
şi au ajuns un gunoi pentru îngrăşarea pămîntului.<p>
Căpeteniile lor fă-le ca lui Oreb şi Zeeb,<p>
şi tuturor domnilor lor ca lui Zebah şi Ţalmuna!<p>
Căci ei zic: ,,Să punem mîna pe locuinţele lui Dumnezeu!“<p>
Dumnezeule, fă-i ca vîrtejul de praf, ca paiul luat de vînt,<p>
Ca focul care arde pădurea, şi ca flacăra, care aprinde munţii!<p>
Urmăreşte-i astfel cu furtuna Ta,<p>
şi bagă groaza în ei cu vijelia Ta!<p>
Acopere-le faţa de ruşine,<p>
ca să caute Numele Tău, Doamne!<p>
Să fie ruşinaţi şi îngroziţi pe vecie,<p>
să le roşească obrazul de ruşine şi să piară!<p>
Ca să ştie că numai Tu, al cărui Nume este Domnul,
Tu eşti Cel Prea Înalt pe tot pămîntul“ (Ps. 83:9-18).</blockquote><p>
Datarea conflictului este foarte dificilă și pentru că Ezechiel vorbește evreilor. Mesajul lui iudeo-centric este lipsit de informațiile necesare despre vremea Antichristului, legate strict de terminologia Noului Testament.<p>
Pentru cei ce vor neapărat o succsiune profetică a evenimentelor din finalul istoriei, v-o propunem pe aceasta:<p>
– răpirea Bisericii,<p>
– apriția lui Antichrist care, printre altele, va face un pact cu Israelul prin care-I garantează integritatea,<p>
– trei ani și jumătate de pace și prosperitate mondială,<p>
– ruperea legământului lui Antichrist cu Israelul și autoproclamarea lui ca Dumnezeu în Templul de la Ierusalim,<p>
– partea a doua a ultimei săptămâni din profeția lui Daniel, trei ani jumătate de judecată divină asupra pământului, (pecețile, potirele și trâmbițele din Apocalipsa)<p>
– pecetluirea celor 144.000 de evrei martori/preoți,<p>
– cei doi martori de la Ierusalim,<p>
– războiul dintre Gog și Magog cu Israelul,<p>
– revenirea triumfătoare a Domnului Isus (numită și a doua venire),<p>
– zdrobirea lui Antichrist și oprirea măcelului mondial sinucigaș din valea Armaghedon,<p>
– judecata și<p>
– debutul împărăției de o mie de ani.<p>
<b>Deznodământul conflictului dintre Dumnezeu și Gog</b><p>
Ezechiel scrie din partea Celui ce cunoaște sfârșitul unui lucru mai înainte de începutul lui. Imediat după introducerea viitorului conflict, Ezechiel îi dă și încheierea:<p>
<blockquote> „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Nu eşti tu acela despre care am vorbit odinioară, prin robii Mei proorocii lui Israel, cari au proorocit atunci ani de zile, că te voi aduce împotriva lor? În ziua aceea, însă, în ziua când va porni Gog împotriva pământului lui Israel, zice Domnul Dumnezeu, Mi se va sui în nări mânia aprinsă.<p>
O spun, în gelozia şi în focul mâniei Mele: În ziua aceea, va fi un mare cutremur în ţara lui Israel. Peştii mării şi păsările cerului vor tremura de Mine, şi fiarele câmpului şi toate târâtoarele cari se târăsc pe pământ, şi toţi oamenii cari sunt pe faţa pământului; munţii se vor răsturna, pereţii stâncilor se vor prăbuşi, şi toate zidurile vor cădea la pământ. Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năpraznică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui, şi peste popoarele cele multe, cari vor fi cu el. Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt Domnul“ (Ezec. 38:17-23).</blockquote> <p>
Capitolul 39 al cărții lui Ezechiel conține o descriere mai amănunțită a conflictului dintre Dumnezeu și Gog, cu descrierea activității de curățire a țării, o veritabilă „decontaminare“ asemănătoare cu urmările unui conflict nuclear.<p>
<blockquote> „Fiul omului, prooroceşte acum împotriva lui Gog, şi spune: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată că am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului! Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul miazănoaptei, şi te voi aduce pe munţii lui Israel. Îţi voi doborî arcul din mâna stângă, şi voi face să-ţi cadă săgeţile din mâna dreaptă. Vei cădea pe munţii lui Israel, tu şi toate oştile tale, şi popoarele cari vor fi cu tine; te voi da de mâncare păsărilor de pradă, tuturor celor ce au aripi, şi fiarelor câmpului. Vei cădea pe faţa câmpului, căci Eu am vorbit, zice Domnul Dumnezeu.“ ,,Voi pune foc Magogului, şi celor ce locuiesc liniştiţi în ostroave, ca să ştie că Eu sunt Domnul. Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel, şi nu-i voi mai lăsa să-Mi pângărească Numele Meu cel sfânt; ci vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel!“ (Ezec. 39:1-7)</blockquote> <p>
Citiți cu atenție amănuntele din versetele următoare și vedeți ce mult seamănă ele cu o „decontaminare atomică“ urmată de transformarea deșeurilor radioactive în materie primă pentru centralele energetice:<p>
<blockquote> „Iată că lucrurile acestea vin şi se întâmplă, zice Domnul Dumnezeu! Aceasta este ziua, despre care am vorbit. Atunci locuitorii cetăţilor lui Israel vor ieşi, vor arde şi vor da pradă flăcărilor armele, pavezele şi scuturile, arcurile şi săgeţile, lăncile şi suliţele; şi şapte ani vor face focul cu ele. Nu vor lua lemne de pe câmp, şi nu vor tăia lemne din păduri, ci vor face focul cu armele. Vor jăfui pe cei ce i-au jăfuit, şi vor prăda pe cei ce i-au prădat, zice Domnul Dumnezu.“<p>
„În ziua aceea, voi da lui Gog un loc de înmormântare în Israel: valea călătorilor, la răsăritul mării moarte, şi mormântul acesta va astupa trecerea călătorilor. Acolo vor îngropa pe Gog cu toată mulţimea lui, şi vor numi valea aceasta: „Valea mulţimii lui Gog.“ Şapte luni îi va îngropa casa lui Israel, ca să cureţe ţara. Tot poporul ţării îi va îngropa, şi i se va duce vestea, în ziua când voi fi proslăvit, zice Domnul Dumnezu.“ Apoi vor alege nişte oameni cari vor cutreiera neîncetat ţara, şi cari vor îngropa trupurile rămase pe faţa pământului, ca să cureţe ţara; după şapte luni vor începe să cerceteze. Cei ce vor străbate ţara, o vor cutreiera, şi când unul din ei va vedea oasele unui om, va pune un semn lângă el, până îl vor îngropa groparii în „Valea mulţimii lui Gog“. Tot acolo va mai fi şi o cetate numită Hamona (Mulţime). Aşa vor curăţi ţara“ (Ezec. 39:8-16).</blockquote> <p>
Să fie oare o simplă coincidență faptul că centrul israelian de cercetare nucleară aflat în deșertul Negev, pe drumul dintre Berșeba și străvechea Sodomă, se numește azi … Dimona ?<p>
<b>Scopul conflictului dintre Dumnezeu și Gog</b><p>
Nu trebuie să bâjbâim prea mult ca să identificăm pentru ce va face Dumnezeu această nimicire a lui Gog. Ezechiel ne spune că spectacolul va fi grandios iar mesajul va fi pentru tot pământul. Toată natura este invitată să asiste și să învețe din ceea ce se va întâmpla. Profeția folosește termenul „jertfă“:<p>
<blockquote> „Fiul omului, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: ,,Spune păsărilor de orice soi, şi tuturor fiarelor câmpului: „Adunaţi-vă, şi veniţi! Strângeţi-vă din toate părţile, pentru jertfa Mea, pe care o junghii pentru voi; jertfă mare este pe munţii lui Israel! Mâncaţi carne, şi beţi sânge, mâncaţi carnea vitejilor, şi beţi sângele voivozilor pământului, sânge de berbeci, de miei, de ţapi, de tauri îngrăşaţi din Basan! Mâncaţi grăsime până vă veţi sătura, şi beţi sânge până vă veţi îmbăta, din jertfele mele, pe cari le voi junghia pentru voi. Săturaţi-vă la masa Mea de carnea cailor şi a călăreţilor, de carnea vitejilor şi a tuturor oamenilor de război, zice Domnul Dumnezeu“ (Ezec. 39:17-20).</blockquote> <p>
Dumnezeu publică cele trei scopuri ale cumplitului masacru:<p>
Ca să cunoasă toate Neamurile cine este Stăpânul adevărat și absolut al lumii.<p>
<blockquote> „Îmi voi arăta slava între neamuri; şi toate neamurile vor vedea judecăţile pe cari le voi face, şi pedepsele cu cari îi va lovi mâna Mea“ (Ezec. 39:21).</blockquote> <p>
Ca să-i întoarcă pe cei din Israel la Sine. Israelul va ajunge în sfârșit să vadă că Domnul este acela care-i iubește și-i izbăvește.<p>
<blockquote> „Cei din casa lui Israel vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, din ziua aceea şi de atunci înainte“ (Ezec. 39:22).</blockquote> <p>
Ca să știe Neamurile că pedepsirea lui Israel nu a fost o dovadă de neputință a Dumnezeului lor, ci o disciplinare temporară.<p>
<blockquote> „Şi neamurile vor cunoaşte că din pricina nelegiuirilor ei, a fost dusă casa lui Israel în robie, din pricina fărădelegilor ei, săvârşite de ea împotriva Mea; de aceea le-am ascuns Faţa Mea, şi i-am dat în mâinile vrăjmaşilor lor, ca să piară toţi ucişi de sabie. Le-am făcut după necurăţiile lor şi după fărădelegile lor, şi le-am ascuns Faţa Mea“ (Ezec. 39:23-24).</blockquote> <p>
Izbăvirea viitoare va aduce în Israel o pocăință curățitoare. Evreii vor vedea sfințenia lui Dumnezeu și vor intra cu entuziasm în țara și destinul lor preoțesc de popor al Legământului.<p>
<blockquote> „De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Acum voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iacov, voi avea milă de toată casa lui Israel, şi voi fi gelos de Numele Meu cel sfânt. Atunci îşi vor uita ocara, şi toate fărădelegile pe cari le-au săvârşit împotriva Mea, când locuiau liniştiţi în ţara lor, şi când nu-i turbura nimeni.<p>
Când îi voi aduce înapoi dintre popoare, şi îi voi strânge din ţara vrăjmaşilor lor, voi fi sfinţit de ei înaintea multor neamuri. Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie luaţi prinşi de război între neamuri, şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo şi nu le voi mai ascunde Faţa Mea, căci voi turna Duhul Meu pentru casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu“ (Ezec. 39:25-29).</blockquote> <p>
Despre aceste transformări duhovnicești extraordinare și despre realitățile fizice prin care se vor materializa vom citi împreună în ultimele capitole ale profeției lui Ezechiel.<p>
Autor: Daniel Brânzei, 21August 2013, https://barzilaiendan.com/2013/08/21/16-ezechiel-gog-si-magog/samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-51952305004767254682023-09-24T16:06:00.004+03:002023-10-14T17:34:01.987+03:00 Cinci fundamente care vor conduce la compromisuri în etica sexualăSe pare că în fiecare săptămână, noi staruri de muzică creștină sau foste vedete creștine anunță că au ”evoluat” în crezul lor şi cum ”deconstrucția” credinței lor i-a făcut să o regândească sau să o abandoneze întru totul. Unele experiențe de acest fel duc la o credință durabilă, dreaptă. Altele sunt cinice, reacționare și duc la părăsirea credinței. Pot fi multe cauze declanșatoare ale acestor experiențe, însă cea mai des întâlnită, care face ca turnul credinței să se prăbușească, este o problemă controversată în ziua de azi: etica sexuală biblică.<p>
În mediul creștin occidental, a devenit obișnuit să ignori, respingi sau să pui la îndoială ce spune Scriptura despre identitate și sex.<a name='more'></a> Dacă faci lucrul acesta, vei continua să te-ndoiești de autoritatea Scripturii, ca temelie a vieții creștine. Din ce în ce mai mulți creștini, crescuți în biserică de la o vârstă fragedă, se îndepărtează în acest fel. Oare de ce?<p>
Un răspuns ar fi temelia șubredă pe care este zidită credința acestor persoane.<p>
Probabil cea mai întâlnită distorsionare a credinței creștine (cel puțin în cultura occidentală) este prin prisma <b>consumerismului.</b> Această perspectivă privește credința în termenii câștigului și dezvoltării personale. Enoriașul caută biserica perfectă pentru el, la fel cum ar cumpăra o pereche de blugi. Și, la fel ca orice altceva întemeiat pe consumerism, se bazează pe ipoteza individualismului și a orientării spre confort. Credința este ceva bun atât timp cât nu cere sacrificii, cât timp aduce beneficii și puține costuri, cât timp nu împiedică autonomia și exprimarea într-un mod unic al “adevăratului sine” al creștinului. Acest fel de credință prosperă în contexte unde convingerile creștine nu sunt controversate, iar mersul la biserica contribuie la statutul social al creștinului.<p>
Credința formată în cadrul “dezvoltării personale” are toleranță scăzută la durere. Este tot atât de puternică pe cât sunt avantajele. Când apar costurile – stigma socială, marginalizare, prietenii pierdute, creștinul consumerist își făurește o spiritualitate care elimină “luatul crucii”. Nu va rezista într-o eră în care ceea ce crezi despre sex vine cu un preț de plătit, cultural, relațional și profesional. Credința consumerismului este credința compromisului. Întâietatea individualismului, presupusul drept al fiecărei persoane la a fi fericit și susținut în orice fel ar dori, face ca autoritatea acestei credințe asupra problemelor de etică sexuală să fie neclară. Dacă fericirea individuală este considerată superioară autorității Bibliei, atunci bineînțeles că Biblia va fi dată la o parte în favoarea individului. <p>
<b>Tendința pragmatică</b> vine dintr-o motivație bună: a fi pe cât de folositor poți din punct de vedere evanghelistic. Este tipul de credință care a dat naștere la biserici imense, care se adaptează stilurilor contemporane muzicale și culturale, la creștinismul hipster și alte feluri strategice de a planta noi biserici. Concentrați pe opinia publică, pe a ajunge la oameni în starea în care sunt, aceasta credință cu strategie de PR (n.t. – relaţii publice) are intenții bune – să facă ce este necesar pentru a umple rândurile și a-i câștiga pe cei pierduți – însă rezultatele sunt nesatisfăcătoare.<p>
Învățăturile clare ale Scripturii cu privire la sex merg împotriva curentului modern. Este o strategie proastă de PR. Acest lucru reprezintă o dilemă pentru credincioșii pragmatici care-și doresc ca credința lor să fie proeminentă, plăcută și atrăgătoare pentru cât mai mulți oameni cu putință. Ce se întâmplă când un subiect biblic (etica sexuală) face credința un proiect imposibil pentru unii care, dacă lucrurile ar sta diferit, s-ar converti? Creștinii pragmatici iau decizia calculată de a ignora sau de a reinterpreta subiectele controversate.<p>
Aceasta practică este des întâlnită în bisericile cu mulți membri sau în industriile unde sunt mulți bani in joc. Dacă supraviețuirea înseamnă “regândirea” doctrinei pentru a se potrivi mai bine audienței, mulți creștini vor face acest compromis.<p>
Când <b>afilierea politică </b>și teologia se întrepătrund, cea din urmă va fi modelată pentru a o servi pe prima. Astfel, se va crea o situație în care creștinul s-ar putea să “se răzgândească” asupra unor chestiuni, din motive politice sau să fie forțat să “regândească” anumite învățături scripturale pentru a-i servi scopurilor politice.<p>
Credinţa adevărată nu se va potrivi niciodată în cadrul unui sistem politic partizan. În privința eticii sexuale, am văzut mulți creștini adepți ai ideologiei politice de stânga schimbându-și convingerile biblice deoarece acest lucru venea la pachet cu programul politic la care aderau. Nu poți fi relevant politic în această ramura a politicii fără a flutura steagul curcubeu. Acest lucru nu scuză politicienii de dreapta care au avut tendința, în ultimii ani, să minimalizeze sau să ignore comportamentul sexual deviant al liderilor conservatori.<p>
<b>Sensibilitatea emoţională.</b> Cu siguranță, emoțiile sunt vitale într-o viața de creștin sănătoasă. Dar o credință excesiv emoțională poate fi instabilă. Aceasta este o credință în mare parte bazată pe experiența personală: închinare care atinge inima, predici însuflețite și experiențe spirituale extatice. Este o credință care se evaluează în termenii intensității și zelului. Dacă “nu mă simt la fel la biserică” sau dacă începe să fie plictisitor, începe declinul. Credința “energiei pozitive” tinde să evite a se gândi la judecată viitoare, preferând să-L creioneze pe Dumnezeu ca întotdeauna binevoitor, asemănător lui Moș Crăciun.<p>
Această credință terapeutică nu și-ar putea imagina un Dumnezeu care ar cere, de exemplu, unei femei care se simte atrasă de o altă femeie să-și ia crucea celibatului mai degrabă, decât să trăiască conform dorințelor ei sexuale. “Dumnezeu e mai de <i>treabă</i> decât atât”, ar spune ei.“Nu ar judeca pe nimeni pentru cine sunt.” Își dau seama că acceptarea identității sexuale a cuiva și respectarea Cuvântului lui Dumnezeu se exclud reciproc, așa că aleg să reevalueze autoritatea Scripturii asupra acestei probleme. Se justifică prin sintagma “<i>Dumnezeu este dragoste</i>”, unde dragostea este subiectivă, având ca punct de referință identitatea personală.<p>
<b>Credința rațională.</b> Doctrina și cunoștințele biblice sunt vitale, cu siguranță. Dar o credință prea rațională poate fi problematică când crezul este divorțat de modul de viață. Învățătura sănătoasă poate fi scoasă în evidență, dar dacă nu este conectată cu o viață vizibil schimbată de aceste învățături, această credință este sortită eșecului. Prea mulți creștini știu răspunsurile corecte, însă nu trăiesc conform acestora. Această separație este letală pentru o credință durabilă într-o cultură în continuă schimbare. <p>
Te-ai gândi că o credință rațională, îmbibată de doctrină ar trebui să reziste uraganului cultural al eticii sexuale. Nu se întâmplă întotdeauna așa. Uneori se separă crezul de felul de viață. Poate fi fondatorul unei biserici care are probleme cu dependența de pornografie, studentul de la Institutul Biblic care întreține relații sexuale cu prietena sa, pastorul care predică împotriva căsătoriilor homosexuale în timp ce este infidel. Acestea sunt exemple extreme, însă orice separare, oricât de subtilă, între realitățile raționale ale adevărului biblic și implicațiile personale te vor îndemna la compromis.<p>
Un motiv pentru care mulți tineri literați biblic fac compromisuri în domeniul eticii sexuale este că au văzut mulți creștini ipocriți care trăiesc vieți duble, unde convingerile nu influențează viața de zi cu zi.<p>
Va fi din ce în ce mai greu să rămânem credincioși în această privință. Nu lua în zeflemea aceste compromisuri, gândindu-te ca nu ți se poate întâmpla ție. Examinează-ți credința și inima.<p>
Este credința ta influențată de altceva în afara de Cristos? Dorința de a fi plăcut? De a fi confortabil? De a avea putere? De a fi fericit? Orice altă temelie în afara de Cristos este un nisip mișcător, iar tu ești un constructorul nesăbuit din <a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/matei/7/26-27/#26-27
" target="_blank" title="26. Insa oricine aude aceste cuvinte ale Mele, si nu le face
, va fi asemanat cu un om nechibzuit care si-a zidit casa pe nisip.
27. A dat ploaia, au venit suvoaiele, au suflat vanturile si au izbit in casa aceea
; ea s-a prabusit, si prabusirea i-a fost mare."
>Matei.7.26-27</a>
. Când vor veni vânturile, credința ta se va dărâma. Dacă ești că înțeleptul, zidind pe stânca care este Cristos, ferm și satisfăcut de suficiența Cuvântului și lucrării Sale, indiferent de cât de nepopulare vor deveni, atunci casa ta va dăinui.<p>
Brett McCracken, The Gospel Coalition<p>
*Text preluat de la Edictum Dei<p>
sursa: https://radiounison.ro/cinci-fundamente-care-vor-conduce-la-compromisuri-in-etica-sexuala/samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-28765023919313466182023-08-08T21:22:00.001+03:002023-09-24T16:08:39.683+03:00 Mesajul Domnului către Biserica din Laodiceea (Apoc 3:14-22)Apocalipsa 3:14. <i>Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: 15. „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! 16. Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. 17. Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, 18. te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. 19. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! 20. Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. 21. Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” 22. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.</i>”<a name='more'></a><p>
<b>Privim astăzi la antiteza pe care o face Domnul Isus între fariseismul afișat de Biserica din Laodiceea, realitatea văzută de Dumnezeu în umblarea ei și chemarea la pocăință:<p>
1. Domnul Isus rămâne Capul Bisericii și Norma Bisericii, chiar dacă anumite biserici și oameni, ca Laodiceea, ajung să implementeze norma lor falsă, bisericii.</b><p>
Apocalipsa 3:14. Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu:<p>
<b>a) Prioritatea în deciziile și umblarea Bisericii nu o au majoritatea, ci Hristos Domnul și Cuvântul Său</b><p>
Numele Λαοδίκεια [Laodikeia] este un compus din Λαός [Laos] („oameni”) și δίκη [dikē] („judecata”, „regula”).<p>
<b>Domnul se prezintă ca Cel ce este Amin (Așa să fie), în contradicție cu numele orașului Laodiceea a cărui nume spunea că acolo conduce democrația, adică regula și judecata oamenilor. La fel Domnul este Începutul zidirii sau Norma care trebuie s-o urmeze orice credincios.</b><p>
Coloseni 1:17. <i>El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. 18. El este Capul trupului, al Bisericii. El este Începutul, Cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.</i><p>
1 Corinteni 11:1. <i>Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos. 2. Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat. 3. Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos.</i><p>
<b>Cât de mult seamănă Biserica de astăzi cu Laodiceea, unde stabilește norma o anumită majoritate democratică, trecând de atâtea ori peste Cuvântul lui Dumnezeu, însă astăzi Domnul mă cheamă și ne cheamă ca tot ce facem, organizăm și judecăm în Biserică să fie făcut după Cuvânt, Norma care ne pune în față Realitatea lui Dumnezeu. Scriptura nu poate să fie pusă la vot, ci împlinită.<p>
b) Domnul Isus vede tot și fariseimul o să fie dat pe față la Judecata lui Dumnezeu, acolo unde Martorul credincios şi adevărat este prezent</b><p>
1 Petru 4:14. <i>Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. 15. Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. 16. Dimpotrivă, dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. 17. Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi, dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? 18. Şi, dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos? 19. Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor şi să facă ce este bine.</i><p>
<b>Cei care pun deoparte voia lui Dumnezeu în favoarea voii lor ascunse și rele vor avea parte de judecata lui Dumnezeu, ca și inculpați și condamnați</b><p>
Matei 23:13. <i>Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre. 14. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă. 15. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.</i><p>
<b>2. Domnul Isus cheamă la un mandat clar pe fiecare creștin, de martor, prin care să fie eficient în lumea aceasta, altfel devenim pricini de poticnire, o astfel de stare produce greață Domnului, ca și în cazul Bisericii din Laodiceea</b><p>
Apocalipsa 3: 15. „<i>Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! 16. Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.</i><p>
Laodiceea era o cetate în SV Frigiei, în provincia romană Asia, în partea de V a Turciei de azi. A fost întemeiată de regele Seleucid Antiochus II în secolul al 3-lea î.Cr. şi a numit-o după soţia sa, Laodice.<p>
Una din problemele cu care se confrunta oraşul Laodicea era apa. În Laodicea nu existau surse bune de apă, apa rece era adusă de la Colose, foarte bună de băut, apa fierbinte adusă din izvoare fierbinți, termale, de la Hierapolis, problema era că apa rece se încălzea și cea fierbinte se răcea, ajungeau amândouă căldicele la destinație.<p>
<b>a) Starea de creștin în clocot, implică o legatură permanentă cu Sursa de energie, o fierbere permanentă, un consum permanent și o transformare permanentă</b><p>
– Să ne gândim la apa care o punem să dea în clocot și cu siguranță că înțelegem că ea are nevoie de o temperatură mare, are nevoie de o sursă de energie care să o încălzească, pentru a o aduce la acea stare.<p>
Se pare că Biserica din Laodiceea a ajuns să se decupleze de la “sursa de energie”, adică Hristos Domnul. De aceea în versetul 18 Domnul îi spune “<i>te sfătuiesc să cumperi de la Mine</i>”. Pentru creștin, Sursa de viață spirituală, care ne ține în clocot, este legătura permanentă, legatura personală cu Dumnezeu. Această legătură este ținută vie printr-o viață de rugăciune zilnică, prin citirea zilnică a Scripturii și prin căutarea zilnică a călăuzirii Duhului Sfânt.<p>
– Ce înseamnă o fierbere permanentă, înseamnă că trebuie menținută temperatura de fierbere permanentă, atunci când aceasta este menținută, nimic nu poate compromite acea apă. La temperatura respectivă nici o impuritate nu poate să infecteze acea apă.<p>
Ce implica asta din punct de vedere spiritual pentru viața noastră? Atata timp cât suntem în starea de clocot, păcatul nu ne poate compromite. Dacă dorim o viață de sfintenie, curăție, trebuie să înțelegem că nu putem avea acea stare fără a ne păstra în starea de clocot pe care o cere Domnul Isus. Când păcatul compromite viața noastră de creștini, ni se schimbă prioritățile, credem că suntem bine, ajungem într-o stare de amorțeală, în care nu mai deosebim starea plăcuta lui Dumnezeu.<p>
– Apa ajunsă în stare de clocot se evaporă permanent, asta însemnând un consum permanent.<p>
Ce înseamnă asta pentru noi creștinii, este faptul că doar starea de clocot te face să te investești pentru alții, să te consumi pentru alții, să renunți la tine pentru alții. Starea de creștin în clocot te face să înțelegi nevoile altora și să renunți la cei al tău pentru alții, starea de creștin în clocot te face să te consumi în rugăciune pentru oamenii nemântuiți din jurul tău, să urmărești în orice împrejurare să-ți deschizi gura mărturisind soluția lui Dumnezeu la nevoia de mântuire și alte nevoi pe care oamenii din jur le au.<p>
Starea de creștin în clocot include o trasformare permanentă<p>
– Apa ajunsă în stare de clocot trece din starea lichidă în stare gazoasă, este o tranziție de la starea de agregare lichidă la cea gazoasă.<p>
Creștinul în clocot este acel creștin, în care Duhul Sfânt transformă permanent viața noastră, caracterul nostru, după Chipul Domnului Isus. În viața unui asemenea creștin oamenii privesc la viața lui, la faptele lui și slăvesc pe Dumnezeu care este viu în viața acelui om: “<i>Să aveți o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe niște făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării.</i>” (1 Petru 2:12)<p>
<b>b) Starea de creștin rece înseamnă să aduci înviorarea și prospețimea apei reci, ca oamenii însetaţi după Dumnezeu, venind în Biserică, să-şi stâmpere acolo setea sufletească</b><p>
Ioan 7:37.<i> În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. 38. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” 39. Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.Matei 5:13. Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.</i><p>
<b>3. Domnul Isus cheamă la prioritatea Împărăției, la o viață în clocot, având bogății duhovnicești, viața curată și învățătură sănătoasă care vindecă, comparat cu falsurile bisericii din Laodiceea</b><p>
Apocalipsa 3:17.<i> Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, 18. te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.</i><p>
– Orașul Laodiceea era situat pe un platou aproape pătrat, la 30 m deasupra văii, orașul era înconjurat de întinse câmpii fertile și pășuni bogate. Orașul și-a câstigat curând faima pentru frumusețea și bogația sa, datorată mai ales creșterii oilor, a căror blană era folosită la confecționarea hainelor și covoarelor. Așa a devenit un important centru commercial și financiar, orașul având propriile monede și a devenit “Metropola Asiei” unde își aveau reședința oameni foarte bogați<p>
– Se pare că biserica de aici a ajuns extrem de interesată de lucrurile materiale și aproape că ignora lucrurile de importanță spirituală. Acolo era și o industrie farmaceutică se pare, după unii cercetători, având vestitul medicament numit “praful frigian”, preparat probabil în Laodiceea și folosit la tratarea afecțiunilor oftalmologice, care le aducea un venit substanțial și acolo era și o şcoală de medicină foarte importantă, specializată în mod deosebit pe oftalmologie.<p>
<b>– Influența societății, a materialismului, a adus bisericii, moarte, un adevăr relativ, permisibil și o stare de auto-mulțumire<p>
– Influența societății, a compromisului, a adus mândrie și orbire spirituală și o viață sau o biserică fără Hristos care este la ușă<p>
4. Domnul Isus are încă dragoste și unei vieți sau biserici de felul acesta, ca Biserica din Laodiceea, încă îi mai dă șansa pocăinței</b><p>
Apoc 3:19. <i>Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! 20. Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. 21. Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” 22. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.</i>”<p>
<b>Pocăința este pentru Biserici, în urma cercetării Cuvântului lui Dumnezeu omul sau Biserica trebuie să se pocăiască, să-l accepte pe Domnul, să aibă părtășie cu El și să trăiască o viață de biruință, astfel să poată să aibă parte de prezența veșnică a Domnului și Împărăția Lui.<p>
Unii teologi pun Biserica din Laodiceea, drept Biserica zilelor din urmă, se potrivește perfect cu Biserica modernă de astăzi, unde democrația sau majoritatea hotărăște, materialismul și fariseismul sunt la ele acasă, gândirea umană a luat cumva locul lui Dumnezeu și a Înțelepciunii Lui, așa că s-au născut tot felul de învățături false, o teologie liberală, permisivă care predică un adevăr relativ ca să nu supere pe nimeni, o credință a fariseilor fără trăire dar mândră și atotștiutoare.<p>
Învățăm din mesajul de astăzi să ne lăsăm cercetați de Dumnezeu și să ne vedem starea, să ne pocăim:<p>
– Domnul Isus rămâne Capul Bisericii și Norma Bisericii, să-I dăm locul de cinste în viața noastră și biserica noastră, să dăm fariseismul la o parte știind că Ziua Judecății va descoperi totul și să călcăm pe urmele Domnului<p>
– Domnul Isus cheamă la un mandat clar pe fiecare creștin, de martor, prin care să fie eficient în lumea aceasta, astfel să trăim o viață în clocot pentru Domnul, fiind zilnic într-o relație personală cu Domnul, consumându-ne pentru alții, trăin o viață fără compromis, prin Duhul Sfânt fiind schimbați după Chipul Domnului<p>
– Domnul Isus cheamă la prioritatea Împărăției, la o viață în clocot, având bogății duhovnicești, viața curată și învățătură sănătoasă care vindecă, având dragoste pentru fiecare din noi, chemându-ne la pocăință și la o viață de biruință, pentru ca la trecerea în veșnicii să avem parte de Împărăția și prezența Lui veșnică.</b><p>
Simion Ioanăș<p>
Puteți vedea mesajul video aici: <a href=" https://youtu.be/fLgKTOgH3rU ">aici</a>
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-90896009188856473962023-07-23T23:42:00.002+03:002023-08-08T21:09:54.647+03:00 Simina Mihai | Se-aude un vuiet<iframe width="500" height="300" src="https://www.youtube.com/embed/XpFY-6KHUzE" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" allowfullscreen></iframe>samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-8457120899676485372023-07-05T19:29:00.001+03:002023-07-23T23:41:31.692+03:00 TITUS & RALUCA Toderică - “Să-mi dai Isus, dar nu prea mult”<iframe width="500" height="300" src="https://www.youtube.com/embed/NQDmCYrpbW4" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" allowfullscreen></iframe>samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-24055832335064759622023-06-29T22:52:00.001+03:002023-07-05T19:28:08.347+03:00 Păcatul originarOri de câte ori vorbim despre căderea rasei umane şi despre natura şi originea păcatului, suntem imediat îndemnaţi să examinăm măsura şi extinderea acestui păcat şi a impactului pe care îl are asupra noastră ca fiinţe umane. Iar acest lucru aduce imediat în discuţie doctrina <i>păcatului originar</i>. Doctrina păcatului originar e însoţită de o mulţime de interpretări greşite şi de asemenea e înconjurată de controverse cu privire la oamenii care o înţeleg cu adevărat şi la ce se referă ea de fapt. O înţelegere greşită a conceptului de păcat originar este aceea că păcatul originar se referă la primul păcat pe care l-au comis Adam şi Eva. Însă nu asta înseamnă păcatul originar. Păcatul originar nu se referă la primul păcat, ci la consecinţele sau rezultatele acelui prim păcat. De fapt, păcatul originar în sine însuşi nu este în realitate un păcat. <a name='more'></a>Noi facem distincţie între păcatul originar şi păcatul efectiv. <b>Păcatul originar descrie condiţia noastră căzută, din care rezultă păcatele efective.</b> Aşa cum am spus de multe ori, Scriptura ne spune că noi nu suntem păcătoşi din cauză că păcătuim, ci, dimpotrivă, păcătuim pentru că suntem păcătoşi. Altfel spus, avem o natură coruptă şi căzută din care curg păcatele efective pe care le comitem.<p>
Astfel, păcatul originar descrie condiţia căzută a rasei umane din zilele noastre. Practic fiecare biserică din istoria bisericii şi-a dezvoltat o doctrină cu privire la păcatul originar, pentru că Scriptura arată atât de clar că există ceva greşit în legătură cu caracterul nostru, ceva înnăscut şi ereditar. Aşa cum remarca Jonathan Edwards în tratatul său despre păcatul originar, "Dacă Biblia nu ne-ar spune că există din fire o problemă cu înclinaţia noastră morală (deşi Biblia ne spune acest lucru), atunci ar trebui să recunoaştem aceasta pe baza observaţiei raţionale, din cauza prezenţei universale a răului în lumea fiinţelor umane." Universalitatea păcatului strigă după o explicaţie. Chiar şi în lumea păgână există o recunoaştere implicită a faptului că nimeni nu e perfect. Dar atunci prima întrebare la care trebuie să răspundem este: "De ce nu?" Dacă suntem din fire buni, sau măcar neutri, ne-am aştepta ca un anumit procent dintre oameni să îşi menţină bunătatea lor naturală, sau măcar neutralitatea, şi să fie în stare să-şi trăiască vieţile fără să cedeze în faţa acestei probleme pe care o numim păcat. Unii răspund la această întrebare astfel: "Ei bine, nu e aşa uşor, având în vedere că trăim într-un mediu păcătos şi climatul în care trăim este unul păcătos, pentru că avem o cultură decăzută, o civilizaţie decăzută şi o societate coruptă." În acest caz, întrebarea următoare la care trebuie să răspundem este: "De ce e coruptă societatea? Şi de ce avem o cultură şi o civilizaţie păcătoasă?" Pentru că aceste lucruri sunt alcătuite din fiinţe umane. Dacă am fi prin firea noastră buni şi fără pată, dacă am intra în această lume fie chiar şi neutri din punct de vedere moral, fără vreo înclinaţie anterioară spre păcat, atunci ne-am aştepta ca măcar cincizeci la sută din populaţie să nu fie coruptă. Prin urmare, problema cu care ne confruntăm e clară. Suntem decăzuţi. Societatea noastră e una decăzută. Ne-am întâlnit duşmanul şi acesta suntem noi. Noi suntem societatea.<p>
Revenim din nou la întrebarea: "Cum se face că fiinţele umane se nasc într-o stare de decădere morală?" Din nou, Scriptura ne învaţă că acest păcat originar este, el însuşi, judecata rostită de un Dumnezeu neprihănit asupra unei fiinţe bune pe care El a creat-o dar care a căzut în neascultare faţă de El. Ca pedeapsă pentru păcatul lui Adam şi Eva, Dumnezeu i-a lăsat în voia acestor înclinaţii păcătoase. Nu numai că i-a lăsat pe Adam şi pe Eva în voia impulsurilor lor păcătoase, dar a procedat la fel şi cu urmaşii acestora. Modul în care ne raportăm la păcatul lui Adam şi Eva şi cum ni s-a transferat această vină şi răutate, nouă şi generaţiilor viitoare, constituie subiectul următoarei prelegeri şi nu vom mai zăbovi la aceasta acum. Aş vrea în schimb să privim la studiul clasic al acestui subiect al păcatului originar, studiu realizat de Sfântul Augustin şi care a stat în centrul aşa-numitei controverse pelagiene din cadrul Bisericii primare.<p>
Observăm că Augustin, analizând starea de păcătoşenie a oamenilor, a spus că, atunci când Adam şi Eva au fost creaţi, Dumnezeu i-a creat cu ceea ce Augustin numea <i>posse pecare</i>, care e traducerea în latină a expresiei "posibilitate sau capacitate de a păcătui". Cuvântul <i>pecare </i>înseamnă "a păcătui". Dacă spunem că ceva e pur, spunem că e "impecabil". Şi acest cuvânt îşi are rădăcina tot în latinescul pecare, care înseamnă "a păcătui". Augustin a spus că Adam şi Eva, atunci când au fost creaţi, au fost creaţi cu capacitatea de a păcătui. Nu au fost creaţi păcătoşi, ci ei aveau puterea şi posibilitatea de a păcătui. Ştim asta pentru că au păcătuit. Păcătuind, ei n-au realizat imposibilul. Evident, au făcut ce stătea în puterea lor să facă. Dar, spunea Augustin, Adam şi Eva au fost creaţi de asemenea cu <i>posse non pecare</i>, cu capacitatea de a nu păcătui. Dumnezeu le-a dat porunca să nu atingă şi să nu mănânce din rodul pomului interzis şi ei aveau capacitatea morală să asculte de Dumnezeu. Astfel, ei aveau atât capacitatea de a păcătui cât şi capacitatea de a nu păcătui. Ce s-a întâmplat însă prin cădere, conform lui Augustin, este că rasa umană şi-a pierdut <i>posse non pecare</i> şi în locul ei a dobândit, exprimată printr-o dublă negaţie, <i>non posse non pecare</i>, adică, în traducere, incapacitatea de a nu păcătui.<p>
Augustin ne spune aici că puterea păcatului este atât de adânc înrădăcinată în inimile şi sufletele oamenilor muritori încât ne e imposibil să nu păcătuim. Suntem atât de păcătoşi din fire încât nu ne putem aştepta să găsim vreodată o persoană care îşi trăieşte întreaga viaţă fără să păcătuiască. Singura persoană care a trăit vreodată o viaţă fără păcat a fost Hristos. Incapacitatea de a nu păcătui este numită, în teologie, incapacitatea morală a fiinţelor umane.<p>
Asta nu înseamnă că nu putem face vreun lucru care să se conformeze în exterior legii lui Dumnezeu. Putem, de exemplu, din diferite motive sau printr-o întâmplare fericită, să respectăm legea în exterior. De exemplu, analogia mea preferată este cea a unei persoane căreia îi place să conducă maşina cu 90 km pe oră. Aşa-i place lui. Îi place acea viteză. Maşina merge bine şi el se simte în siguranţă şi confortabil. Aşa că merge pe autostradă cu 90 km/h, iar limita de viteză e tot de 90 km/h. Toţi ceilalţi merg cu 100 km/h sau chiar 110 km/h, dar un poliţist îl remarcă pe acest şofer conducând liniştit cu 90 km/h. Aşa că poliţistul îl trage pe dreapta şi nu-i dă o amendă, îi dă în schimb o diplomă pentru că e un şofer bun şi precaut. Îi dă un premiu pentru că respectă legea. Poliţistul merge mai departe iar omul nostru îşi continuă drumul pe autostradă. După o vreme ajunge în dreptul unei şcoli, unde indicatorul spune că limita de viteză e de 25 km/h. El însă îşi continuă drumul tot cu 90 km/h chiar prin faţa şcolii, pentru că motivul pentru care el merge cu 90 km/h este că-i place această viteză. Nu are nici cea mai mică dorinţă să respecte legea sau reprezentanţii autorităţii. A fost doar o întâmplare fericită aceea în care el a respectat legea la un moment dat.<p>
Iar asta e ceea ce teologii numesc "virtutea civică". Uneori, spre binele nostru, descoperim că de fapt respectăm legea lui Dumnezeu. Poate că nu furăm din cauză că în mediul în care trăim ştim că nu rentează să furi. Sau poate că facem gesturi nobile ca să câştigăm aplauzele celorlalţi, sau candidăm pentru o funcţie publică, sau poate avem o altă motivaţie. Dar singura motivaţie care lipseşte cu desăvârşire într-o persoană căzută este motivaţia de a respecta legea din pură dragoste pentru Dumnezeul legii.<p>
Ne amintim că cea mai mare poruncă este "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta. Şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Din perspectiva lui Luther asupra acestui lucru, el ar spune că cea mai mare fărădelege ar fi încălcarea celei mai mari porunci. Dar noi nu vedem lucrurile în felul acesta. Noi ne dăm seama că nimeni nu Îl poate iubi pe Dumnezeu la modul perfect, cu toată inima lui. Ştim că nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu cu tot cugetul lui. De ce înţelegem greşit Biblia? De ce facem erori în teologie? Le spuneam studenţilor mei la seminar, Ştiţi, atunci când facem o eroare în teologie e în esenţă din cauza păcatului. Noi am vrea să spunem că e din cauză că Biblia e atât de greu de interpretat, sau Biblia e confuză şi ambiguă, sau pur şi simplu nu găsim interpretarea corectă. Dar eu spun, staţi puţin, acesta e Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu e autorul confuziei. Dumnezeu ni s-a descoperit cu claritate pentru zidirea şi întărirea noastră. Însă atunci când ne apropiem de text, noi ne apropiem cu prejudecăţile noastre distorsionate care interferează cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri pe care această Carte le învaţă dar pe care noi pur şi simplu nu vrem să le auzim. Aşa că găsim metode de răstălmăcire şi distorsionare a lor ca să putem scăpa de judecata şi criticile pe care ni le aduce. Nu doar atât, dar uneori facem o aşa zisă greşeală nevinovată atunci când nu ne-am dat seama că traducerea pe care am folosit-o era imperfectă în acel punct sau că n-am stăpânit suficient de bine gramatica greacă sau ebraică, limba greacă sau ebraică, sau vocabularul. Ce-am fi putut face ca să cunoaştem mai bine acele lucruri? Dacă L-am iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru, oare cât de bine am cunoaşte Cuvântul Lui? Dar noi ne petrecem atât de mult timp umplându-ne minţile cu alte lucruri decât cu cunoaşterea Cuvântului Său. Aşa că suntem leneşi, nu căutăm cu sârguinţă adevărul Lui. Iar toate aceste lucruri ne fac să percepem distorsionat adevărul.<p>
Isus spune: "Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu." Pavel spune: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Ni se pare puţin exagerată afirmaţia, pentru că vedem tot timpul în jurul nostru oameni care, relativ vorbind, fac lucruri bune. La acestea se referă teologii când vorbesc despre virtutea civică sau cetăţenească. Mamele se sacrifică pentru copiii lor şi sunt oameni care înapoiază portofelele găsite fără să se atingă de bani. Vedem tot felul de lucruri bune pe care le fac oamenii. Dar ca o faptă să fie cu adevărat bună, să se ridice cu adevărat la standardele sau normele stabilite de legea lui Dumnezeu, nu e suficient ca acea faptă să se conformeze în exterior cerinţelor legii, ea trebuie să fie motivată de o inimă care Îl iubeşte cu totul pe Dumnezeu. Şi totuşi, chiar şi în cele mai sincere momente ale mele, există o măsură de fire pământească amestecată acolo, nu-i aşa? Chiar ca şi oameni răscumpăraţi, noi Îi oferim lui Dumnezeu o ascultare imperfectă. Şi câtă vreme trăim într-o stare de îndepărtare sau înstrăinare de El, această neascultare e cu atât mai gravă.<p>
Când teologii vorbesc despre incapacitatea morală, ei se referă la faptul că păcatul originar, câtă vreme noi suntem în această stare de decădere, adică în această <i>stare de non posse non pecare</i>, noi nu suntem capabili moral să facem lucrările lui Dumnezeu, să facem binele pe care El îl cere de la noi.<p>
Isus a vorbit despre aceste lucruri atunci când a descris condiţia omului. El a spus: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." Acest cuvânt, "dacă", arată o excepţie. Isus începe cu o negaţie universală care descrie capacitatea umană. El nu spune că nimănui nu-i este <i>permis</i> să vină la Mine dacă nu e invitat de Tatăl. El spune că nimeni <i>nu poate</i>, nimeni nu e <i>în stare</i> să vină la Mine dacă nu face Dumnezeu ceva. De aceea El continuă şi spune că noi suntem născuţi din carne. Acest cuvânt "carne", în general în Noul Testament, nu întotdeauna dar în general se referă la această stare de decădere în care noi suntem robi ai păcatului, morţi în păcat, iar o altă expresie pe care Biblia o foloseşte este sub păcat. Nu suntem deasupra păcatului ci păcatul este deasupra noastră. Biblia ne spune că dorinţele inimilor noastre, în starea noastră naturală, sunt în mod continuu rele. Iar ca noi să-L putem primi pe Hristos, să putem veni la Dumnezeu şi să facem lucrările lui Dumnezeu, lucrările sfinte ale lui Dumnezeu, trebuie să fim cumva eliberaţi din această închisoare a păcatului originar, eliberare îndeplinită pentru noi, aşa cum vom vedea mai târziu, prin lucrarea supranaturală şi suverană a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. De aceea a spus Isus că, pentru ca o persoană să poată măcar să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, darămite să mai şi intre în ea, acea persoană trebuie să se nască din nou, pentru că ce este născut din carne este... Ce? Carne. Şi în carnea, sau în firea noastră pământească, spune Isus, noi nu putem face nimic. Nimic înseamnă nici măcar ceva, câtuşi de puţin. De aceea noi, din cauza decăderii noastre, suntem într-o poziţie de neputinţă morală în care e nevoie de nici mai mult nici mai puţin decât de lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu, pe care Pavel o numeşte "învierea adusă de Duhul Sfânt", ca să ne aducă la viaţă spirituală dintr-o stare de moarte spirituală.<p>
De-a lungul istoriei creştine, nu toţi au fost de acord cu acest concept augustinian al incapacităţii morale. Dar în Biserica de azi abundă multe teorii care spun: "Da, e adevărat, ceva nu e în regulă, nu suntem perfecţi, am căzut şi căderea e una serioasă, dar încă ne-a mai rămas în suflet o insulă de neprihănire prin care putem face primii paşi către restaurarea noastră, şi putem începe cu o decizie neprihănită de a ne apropia de Dumnezeu." Poziţia augustiniană spune că suntem atât de corupţi, suntem atât de morţi, nu doar bolnavi, suntem morţi, nu doar închişi pentru o vreme ci sclavi, robi ai păcatului, încât nu putem face nimic despărţiţi de harul eliberator al lui Dumnezeu care iniţiază procesul răscumpărării. Există această dezbatere care continuă în comunitatea creştină cu privire la măsura sau proporţiile căderii. Tradiţia augustiniană, pe care o reprezint şi eu, spune că această cădere se extinde asupra întregii persoane, la fiecare nivel şi în fiecare parte a noastră, în minţile noastre, în inimile noastre, în trupurile noastre. Trupurile noastre decad, privirea ne slăbeşte, părul încărunţeşte, puterea se risipeşte, ne îmbolnăvim, murim. Biblia spune că toate acestea sunt rezultatul influenţei păcatului asupra trupurilor noastre. Puterea păcatului ne afectează trupurile, ne afectează inimile, ne afectează voinţa, ne afectează cugetele. Putem încă să gândim, încă avem creiere, avem cuget, dar gândirea noastră e distorsionată. Facem erori logice, permitem prejudecăţilor să ne întunece gândirea. Încă avem o voinţă, nu ne-am pierdut posibilitatea sau capacitatea de a alege. Încă suntem făpturi create după chipul lui Dumnezeu.<p>
Când am vorbit despre <i>imago</i> (cuvântul latinesc pentru imagine, chip), am spus că trebuie să facem distincţie între chip în sens restrâns şi chip într-un sens mai larg. Prin cădere noi am pierdut chipul lui Dumnezeu în sens restrâns. Am pierdut capacitatea de a fi perfect neprihăniţi. Dar, cu toată această pierdere a chipului în sens restrâns, noi încă suntem după chipul lui Dumnezeu în sens mai larg, în sensul că încă suntem fiinţe umane, încă avem voinţă, avem cuget, avem inimi, avem trupuri, oricât ar fi ele de corupte. Umanitatea noastră nu a fost ştearsă prin cădere. E puterea umanităţii noastre cea atât de radical afectată de şi prin cădere, încât ne lasă în această stare pe care Pavel o rezumă pentru noi în al treilea capitol din Romani, în care spune astfel: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Dacă aş apărea astăzi pe un post naţional de televiziune şi aş spune: "Daţi-mi voie să vă spun care e evaluarea mea personală a condiţiei morale a oamenilor din America." Şi aş continua: "Daţi-mi voie să vă spun ce cred. Cred că nu există nimeni în ţara asta care să fie neprihănit. Nici unul măcar. Nu e nimeni aici care să priceapă şi nu e nimeni care, din fire, să Îl caute pe Dumnezeu. Toate aceste lucruri despre cei ce-L caută pe Dumnezeu, pe cine descriu ele? Pentru că Biblia spune că nu există nici unul care, în starea lui naturală, să-L caute pe Dumnezeu. Toţi au ajuns nişte netrebnici, toţi s-au abătut şi nu e nimeni care să facă binele, nici unul măcar." Dacă aş spune aşa ceva pe un post naţional de televiziune din America, aş ajunge de râsul şi batjocura tuturor, pentru că am venit cu o evaluare trăznită a caracterului moral al rasei umane. Aceasta e evaluarea lui Dumnezeu, atunci când ne judecă după normele Sale, după standardul Său, după ceea ce înţelege El prin bunătate, neprihănire şi pricepere<p>
Autor: R.C. Sproul (1939 - 2017), https://www.rcrwebsite.com/originalsin.htmsamuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-19262849016633247692023-05-26T20:00:00.001+03:002023-06-29T22:47:37.371+03:00 Botezul cu Duhul Sfânt: Ce spune Biblia?<iframe width="500" height="300" src="https://www.youtube.com/embed/U_xJHNug3l0" title="YouTube video player" frameborder="0" allow="accelerometer; autoplay; clipboard-write; encrypted-media; gyroscope; picture-in-picture; web-share" allowfullscreen></iframe>
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-56973268582330004212023-04-25T19:22:00.001+03:002023-05-26T19:58:07.753+03:00 A ramane alipiti de Domnul"<b>Au trimis pe Barnaba pana la Antiohia. Cand a ajuns el, si a vazut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat, si i-a indemnat pe toti sa ramana cu o inima hotarata alipiti de Domnul</b>" (Fapte 11:22,23)<p>
Barnaba ii indemna pe noii credinciosi sa ramana cu tarie alipiti de Domnul. Unii pot cunoaste o lunga perioada de bucurie din momentul convertirii lor, dar Dumnezeu cunoaste inimile noastre, si El stie cat de repede am putea sa contam pe bucuria noastra si nu pe Hristos. El este centrul vietii noastre, tinta noastra, si nu bucuria noastra. Sa nu lasam ca bucuria sa ne faca sa uitam care este sursa. Este bine si frumos sa experimentam bucuria. Dumnezeu sa ma pazeasca sa spun un singur cuvant impotriva ei. Pentru a afla putere noi nu ne bazam pe ea. Poate exista pericolul ca bucuria sa ne faca sa uitam cat suntem de dependenti de Domnul in fiecare clipa.<a name='more'></a><p>
Dependenti de El: ramaneti alipiti de El din toata inima voastra. Am vazut multi crestini atat de plini de bucurie incat ei gandeau ca nu mai au pacat in ei. Este adevarat, pacatul nu mai locuieste <b>in voi;</b> dar carnea este totdeauna <b>in voi,</b> pana la sfarsit. Vechiul trunchi este acolo, si veti vedea ca daca nu sunteti atenti, daca viata divina nu este cultivata privind spre Hristos pentru a va hrani cu El, acest trunchi <b>vechi</b> va produce mugurii sai. Din ei nu poate iesi niciun rod bun. Doar <b>cel nou</b> poate aduce roada pentru Dumnezeu.<p>
Desi carnea este inca in voi, nu va ocupati cu ea, ci fiti ocupati cu Hristos - ramaneti alipiti de El. Si daca sufletele voastre nu se indeparteaza de acest adevar: Hristos va fi viata voastra si tinta acestei vieti (Gal. 2:20). Pe masura ce cresteti in cunoasterea Sa, o bucurie mult mai profunda decat cea de la convertire se va dezvolta. Il cunosc pe Hristos de treizeci sau de patruzeci de ani, si pot sa spun ca am <b>acum</b> mai multa bucurie ca la inceput; remarcati ca apa care curge prin campie este mult mai adanca, mai linistita si mai utila pentru culturi.<p>
"<b>Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, fata de pretul nespus de mare al cunoasterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate si le socotesc ca un gunoi</b>" (Filip. 3:8).<p>
Barnaba indemna pe credinciosii din Antiohia sa "ramana cu o inima hotarata alipiti de Domnul". O inima abatuta este ceva groaznic pentru crestin. Atunci cand sunt plin de Hristos nici inima si nici ochii mei nu vor fi atrasi de lucrurile lumii: ele devin "o pierdere". Daca Hristos locuieste in inima voastra prin credinta, nu se va pune intrebarea: Ce este rau in aceasta sau in aceea, ci mai degraba: Fac eu aceasta pentru Hristos? Poate locui Hristos in mine impreuna cu aceasta?<p>
Nu lasati ca lumea sa patrunda si sa va abata gandurile. Ea face multe promisiuni pe care nu le poate tine. De fapt, inima voastra este prea mare pentru lume: aceasta nu poate s-o umple; dar inima voastra este prea mica pentru Hristos, caci El a umplut cerurile. De aceea El va umple inima voastra pana va face sa dea pe dinafara.<p>
Remarcati ca acesti crestini trebuiau sa ramana alipiti de Domnul - nici de lege, nici de traditie, ci de <b>Domnul.</b> El stie cat de inselatoare este inima noastra, si cat de repede <b>locul Sau este ocupat cu lucruri nefolositoare</b>. Trebuie sa invatati ce este in inima voastra. Ramaneti aproape de Dumnezeu, si in harul Sau, si veti invata de la El sa va cunoasteti inima; altfel, veti invata de la cel rau prin ispitele prin care va va face sa cadeti. Dar Dumnezeu este credincios, si daca v-ati indepartat de El, si alte lucruri au reusit sa va impietreasca inima, si daca vreti sa va intoarceti la El, Dumnezeu spune ca vrea sa va ajute si sa va elibereze.<p>
Cat de neatenti ati putea fi, oricat de departe ati putut merge, intoarceti-va la El. Sa nu va indoiti de bucuria Sa vazandu-va ca va intoarceti; incredeti-va in dragostea Sa; Uitati-va cu groaza la pacatul care va indepartat. Dar nu faceti greseala sa va indoiti de dragostea Lui, asa cum nu ati vrea sa jigniti un sot sau o sotie care va iubeste indoindu-va de dragostea sa. Fie-va groaza de voi insiva, dar amintiti-va cat de mult v-a iubit El, si va v-a iubi pana la sfarsit. Nu va indoiti de lucrarea Sa, nu va indoiti de dragostea Sa.<p>
Autor: J.N.Darby, Din calendarul "Seigneur est proche" (Domnul este aproape).samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-74507034085391016882023-03-11T18:43:00.007+02:002023-04-25T19:19:20.623+03:00 Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 5 <a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/1/#1
" target="_blank" title="
1. Oricine crede ca Isus este Hristosul este nascut din Dumnezeu;
si oricine iubeste pe Cel ce L-a nascut iubeste si pe cel nascut din El.
">1Ioan 5.1</a>
<p>Când privim cu atenţie responsabilităţile noastre în legătură cu fraţii noştri, suntem întotdeauna susceptibili să revenim la întrebarea lui Cain, atunci când în noi învinge carnea: „<font color="red">Sunt eu păzitorul fratelui meu</font>?” (Geneza 4:9 ). Poate că nu suntem exact <i>păzitorul</i> lui, dar trebuie cu siguranţă să fim <i>ajutorul</i> lui, într-un duh de dragoste. Riscăm astfel să revenim la o întrebare similară celei puse de învăţătorul legii în Luca 10 . În dorinţa de a se îndreptăţi pe el însuşi, a întrebat: „<font color="red">Şi cine este aproapele meu;</font>?” (Luca 10:29 ). Putem întreba într-adevăr: „<font color="red">Şi cine este <b>fratele </b>meu</font>?” Răspunsul la această întrebare ne este dat într-un mod foarte direct la începutul capitolului 5: „<font color="red">Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu</font>”. Astfel deci trebuie să recunoaştem ca frate al nostru pe oricine crede în Isus ca Hristosul, oricine ar fi. Nu este vorba de a-i alege pe cei care ne plac.<a name='more'></a><p>
Mulţi dintre aceşti credincioşi care sunt născuţi din Dumnezeu, pot să nu ne placă deloc în mod natural. Prin educaţia şi prin obişnuinţă, putem să nu avem mare lucru în comun; pe lângă aceasta, se poate să nu vedem în acelaşi fel numeroase subiecte în raport cu lucrurile lui Dumnezeu. Ori tocmai aceia ne pun la încercare. Avem libertatea să fim cu totul dezinteresaţi de ei, şi să trecem pe cealaltă parte a drumului? Nu. Dacă îl iubesc pe fratele care este amabil şi drăguţ cu mine, nu fac decât ceea ce face oricine. „<font color="red">Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Nu fac şi vameşii la fel?</font>” (Matei 5:46 ). Dacă îl iubesc pe fratele meu pentru că este născut din Dumnezeu, chiar dacă nu este amabil şi nu îl agreez, arăt dragostea care este natura lui Dumnezeu Însuşi. Şi nimic nu este mai mare decât aceasta.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/2-3/#2-3
" target="_blank" title="
2. Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea
ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui.
3. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui.
Si poruncile Lui nu sunt grele;"
>1Ioan 5.2-3</a>
<p>Versetul 2 pare să concluzioneze, spunându-ne că îi iubim pe copiii lui Dumnezeu când Îl iubim pe Dumnezeu şi când umblăm în ascultare. Dragostea lui Dumnezeu ne <i>motivează</i> să-i iubim pe copiii Lui, şi porunca lui Dumnezeu ne <i>impune </i>să-i iubim. Atunci cu siguranţă, când Îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui, îi iubim cu adevărat pe copiii Săi. Pe de altă parte dragostea şi ascultarea merg împreună, cum am văzut mai devreme în această epistolă, astfel încât este imposibil să-L iubim fără să fim ascultători.<p>
Poate că am văzut un copil aparent plin de dragoste pentru mama lui: „O, mamă, te iubesc foarte mult!”, cuvinte urmate de o mulţime de alintări şi îmbrăţişări. Şi totuşi, câteva minute mai târziu, mama îi dă indicaţii care merg puţin împotriva dorinţelor copilului, şi iată o explozie de mânie şi neascultare! Privitorii cunosc valoarea care se atribuie dragostei afirmate atât de sus şi tare cu câteva minute mai înainte: nu valorează nimic. Ei bine, să ne amintim că „<font color="red">aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui</font>” (1. Ioan 5:3 ).<p>
Copilul poate să considere cererile mamei lui cam grele, pentru că îl împiedică să se joace. Dacă ne îndepărtăm pentru a merge pe căile neascultării, nu avem nici măcar o scuză, deoarece „<font color="red">poruncile Lui nu sunt <b>grele</b></font>”. Ceea ce ne porunceşte este în deplin acord cu dragostea, care este natura divină. Ori noi avem această natură, dacă suntem într-adevăr născuţi din Dumnezeu.<p>
Ar fi într-adevăr greu dacă ne-ar porunci ceva total opus naturii noastre – la fel cum ar fi pentru un câine să mănânce fân sau pentru un cal să mănânce carne. Legea lui Moise punea „<font color="red">poveri grele şi greu de purtat</font>”, dar era dată oamenilor în carne. Noi am primit porunci, dar am primit şi o natură nouă care îşi găseşte plăcerea în lucrurile poruncite; iar aceasta face toată diferenţa. Aceste cuvinte ale lui Ioan sunt întărite de Pavel când zice: „<font color="red">Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi <b>voinţa</b> şi <b>înfăptuirea</b>, după buna Sa plăcere</font>” (Filipeni 2:13 ), şi Iacov confirmă de asemenea când vorbeşte de „<font color="red">legea desăvârşită, aceea a <b>libertăţii</b></font>” (Iacov 1:25 ).<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/4-5/#4-5
" target="_blank" title="
4. pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu biruie lumea;
si ceea ce castiga biruinta asupra lumii este credinta noastra.
5. Cine este cel ce a biruit lumea,
daca nu cel ce crede ca Isus este Fiul lui Dumnezeu?"
>1Ioan 5.4-5</a>
<p>Recunoaştem cu bucurie orice credincios adevărat ca fiind fratele nostru, pentru că este născut din Dumnezeu. Acum, în versetul 4, descoperim o altă trăsătură care îl marchează: învinge lumea. Pe lângă aceasta, victoria asupra lumii este legată de credinţa noastră. Credem că aici „<font color="red"><i>credinţa</i></font>” nu este doar această capacitate spirituală din noi de a vedea şi a primi adevărul, ci şi adevărul pe care îl primim, credinţa creştină. Adevărata esenţă a acestei credinţe este că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cum ne arată versetul 5.<p>
<b>Sumar intermediar</b><p>
Vedem acum punctul la care am ajuns. Am avut înaintea noastră cercul creştin, familia lui Dumnezeu, alcătuită din cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste şi deci, cei care sunt născuţi din El împărtăşesc natura Lui şi rămân în dragostea Lui. Rămânând în El, El rămâne în ei şi ei se iubesc unii pe alţii şi astfel ţin poruncile Lui. De asemenea, ei înving lumea în loc să fie învinşi de lume. În trecerea prin această lume, familia lui Dumnezeu este <i>despărţită </i>de lume, şi este <i>superioară </i>lumii.<p>
Secretul biruinţei este dublu. În primul rând, lucrarea divină operează în sfinţi. În al doilea rând, avem credinţa în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne este prezentat ca Ţintă şi pe care trebuie să-L primim <i>prin</i> credinţă.<p>
În versetul 2:14, am văzut că cei care sunt născuţi din Dumnezeu pot să-l învingă pe cel rău. În versetul 3:9, am văzut că cel care este născut din Dumnezeu „<font color="red"><i>nu practică păcatul</i></font>”. Aici vedem că cel care este născut din Dumnezeu învinge lumea. Deci, cu adevărat cel care este născut din Dumnezeu are victoria asigurată asupra diavolului, cărnii şi lumii.<p>
Dar mai apare o chestiune: nu ce este împlinit în noi, ci ce este pus înaintea noastră în Evanghelia. Isus este Fiul lui Dumnezeu. El nu a fost doar cel mai mare dintre profeţi, venit pentru a introduce o nouă ordine de lucruri pe acest pământ potrivit aşteptării profeţilor. El era Fiul din sânul Tatălui, şi a făcut cunoscute <i>lucrurile cereşti aflate cu mult mai presus şi în afara acestei lumi. </i>Odată ce credinţa îşi însuşeşte aceasta, lumea îşi va pierde atracţia şi va putea fi lăsată deoparte ca un lucru de nimic. Cel care este născut din Dumnezeu şi care trăieşte în credinţa lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu, nu poate fi captivat de lume. Este învingătorul ei.<p>
Bineînţeles că în toate acestea privim încă lucrurile în mod absolut. Privim lucrurile potrivit naturii lor fundamentale, eliminând pentru moment din minţile noastre orice altă consideraţie în raport cu starea noastră prezentată aici jos, care ne-ar obliga la restricţii. Este foarte important să vedem lucrurile în mod absolut, pentru că astfel suntem instruiţi în natura adevărată a lucrurilor, şi vedem lucrurile aşa cum le vede Dumnezeu. Pe de altă parte, vedem lucrurile aşa cum vor fi arătate în ziua viitoare, când Dumnezeu Îşi va fi sfârşit lucrarea în noi, pentru că „<font color="red">o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos</font>” (Filipeni 1:6 ).<p>
Dacă vorbim de starea noastră reală de astăzi, cât de departe suntem de lucrurile la care am privit! Cât de puţin rămânem în dragoste, şi prin urmare în Dumnezeu, şi Dumnezeu în noi! Să fim cinstiţi şi să recunoaştem, iar în acelaţi timp să păstrăm standardul şi să ne judecăm conform lui. Aceasta va contribui la sănătatea noastră spirituală şi la rod spiritual.<p>
Credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu este fundamentul a tot ceea ce Isus Hristos (ca personaj istoric) a fost în această lume. Nimeni nu poate să nege cu succes acest fapt. Dar cine este El? Aceasta este întrebarea. Pentru credinţa noastră, credinţa creştină, El este Fiul lui Dumnezeu.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/6/#6
" target="_blank" title="
6. El, Isus Hristos, este Cel ce a venit cu apa si cu sange;
nu numai cu apa, ci cu apa si cu sange; si Duhul este
Cel ce marturiseste despre lucrul acesta, fiindca Duhul este adevarul."
>1Ioan 5.6</a>
<p>Acestea fiind stabilite, apare o altă întrebare. Cum şi în ce fel a venit? Răspunsul se găseşte în versetul 6: El „<font color="red">a venit prin apă şi sânge</font>”.<p>
Acesta este unul dintre acele enunţuri scurte, atât de frecvente în scrierile lui Ioan, având o formă foarte simplă, dar o semnificaţie foarte profundă, care oferă însă meditaţiei evlavioase o recoltă bogată de învăţătură. Aici se face clar referinţă la ce s-a întâmplat când unul dintre soldaţii romani a străpuns cu suliţa coasta lui Hristos care murise, conform relatării din Ioan 19:34 . Niciun alt eveniment nu descrie acest fapt şi Ioan pune accentul pe acest lucru în mod special, atunci când spune, în relatarea sa: „<font color="red">Şi cel care a văzut acestea a mărturisit, şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi</font>” (Ioan 19:35 ). Ioan îşi scria Evanghelia ca noi să credem „<font color="red">că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu</font>” (Ioan 20:31 ). Este atât de evident că acest episod al sângelui şi apei aduce mărturie despre faptul că EL este totodată Hristosul şi Fiul; iar aceste două lucruri sunt aduse înaintea noastră în acest pasaj.<p>
În primul rând, apa şi sângele mărturisesc despre adevărata Lui umanitate. Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi, în carne şi sânge, un Om adevărat şi real, nu o fantomă, nici o apariţie. Acest fapt nu a fost niciodată atât de clar stabilit ca atunci când din coasta Sa străpunsă au ieşit sânge şi apă.<p>
Apa şi sângele au fiecare propria lor semnificaţie. Apa vorbeşte de <i>curăţire</i>, şi sângele de <i>ispăşire.</i> Putem deci adăuga că venirea lui Isus Hristos a fost caracterizată de curăţire şi ispăşire. Aceste două lucruri erau absolut necesare pentru ca oamenii să poată fi binecuvântaţi: trebuia ca ei să fie curăţiţi de întinarea în care se găseau şi păcatele lor trebuiau să fie ispăşite, ca să poată fi înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu. Primul aspect rezolvă problema <i>morală,</i> iar cealălalt problema <i>judiciară</i>, şi cele două sunt la fel de necesare. Nicio reînnoire morală fără curăţire judiciară, nicio curăţire judiciară fără o reînnoire morală nu erau de ajuns pentru a rezolva problema noastră.<p>
Există aici o altă mărturie a faptului că Isus este Fiul lui Dumnezeu. El a fost într-adevăr Om adevărat, dar niciun om obişnuit nu putea să vină în puterea curăţirii şi a ispăşirii. Pentru aceasta trebuia să fie cu adevărat Fiul, care era Cuvântul Vieţii.<p>
În Evanghelie este scris „<font color="red">sângele şi apa</font>”, în epistolă este scris „<font color="red">apa şi sângele</font>”. Evanghelia ne oferă ce am putea numi ordinea istorică: mai întâi nevoia noastră de iertare, apoi nevoia noastră de curăţire. Dar în epistolă se pune accentul pe ceea ce se înfăptuieşte în noi, fiind născuţi din Dumnezeu, şi pe caracteristicile sfinte şi binecuvântate ale vieţii noastre noi, o viaţă atât de sfântă în esenţă („<font color="red">nu poate păcătui, pentru că este născut din Dumnezeu</font>”), fiindcă am fost atinşi de o curăţire minunată. Era deci cu totul potrivit ca apa să vină mai întâi, şi ea este asociată în gândurile noastre cu moartea lui Hristos, pentru că nu trebuie să despărţim niciodată în minţile noastre lucrarea înfăptuită în noi de lucrarea înfăptuită pentru noi.<p>
Dar deşi apa este menţionată mai întâi, în versetul 6 se insistă asupra faptului că El nu a venit <i>numai</i> în puterea apei, ci „<font color="red">în apă şi sânge</font>”. Venirea Lui în lume nu a fost numai pentru o curăţire morală, ci şi pentru ispăşire. Aceste cuvinte sunt deosebit de importante pentru noi astăzi, pentru că una dintre ideile favorite ale necredinţei religioase moderne este că putem abandona orice idee de ispăşire, gândindu-ne doar că Hristos a venit ca reformator, pentru a ne da tuturor un exemplu minunat şi pentru a curăţi moralitatea oamenilor prin puterea acestui exemplu. Ei susţin că El a venit numai prin apă; şi că moartea Lui, exemplu suprem de jertfire eroică de sine, trebuie să scoată duhul egoismului din inimile noastre. Iar moartea Lui, ca preţ de ispăşire cu sânge a vinei omenirii, nu o vor cu niciun preţ.<p>
Cei care neagă sângele admiţând apa vor trebui să dea socoteală la sfârşit Duhului lui Dumnezeu a cărui mărturie o neagă. Duhul care mărturiseşte este adevărul; mărturia Lui este deci adevărată; şi ei vor fi arătaţi ca mincinoşi în ziua viitoare, dacă nu înainte. În Evanghelia, unde se relatează faptul istoric, evanghelistul este mulţumit să mărturisească el însuşi, aşa cum am văzut. Dar când scria epistola, se ridicaseră oameni care sfidau tot ce era adevărat, de aceea Ioan se retrage, dacă putem spune, ca şi canal omenesc al mărturiei în favoarea Duhului, care este Martorul divin de importanţă majoră, şi indică faptul că Cel care este adevărul a vorbit. Mărturia Lui stabileşte <i>Cine </i>a venit şi ce înseamnă cu adevărat venirea Lui.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/7-8/#7-8
" target="_blank" title="
7. (Caci trei sunt care marturisesc in cer:
Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant, si acestia trei una sunt.)
8. Si trei sunt care marturisesc (pe pamant):
Duhul, apa si sangele, si acestia trei sunt una in marturisirea lor.
">1Ioan 5.7-8</a>
<p>Versetul 7 spune: „<font color="red">Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una</font>”. Duhul lui Dumnezeu este Martorul activ în viaţă; apa şi sângele sunt martori tăcuţi, dar toţi trei converg către acelaşi punct, care ce se găseşte în versetele 11 şi 12. Versetele 9 şi 10 formează o paranteză.<p>
<b>1. Ioan 5:9-10 – o paranteză</b><p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/9/#9
" target="_blank" title="
9. Daca primim marturisirea oamenilor, marturisirea
lui Dumnezeu este mai mare; si marturisirea lui Dumnezeu
este marturisirea pe care a facut-o El despre Fiul Sau.
">1Ioan 5.9</a>
<p> Trebuie să conştientizăm faptul că mărturia, fie că este adusă prin Duhul, fie prin apă şi sânge, este mărturia lui DUMNEZEU şi trebuie să fie tratată ca atare. Bineînţeles că primim mărturia oamenilor; practic facem aceasta în fiecare zi din viaţa noastră. O facem în ciuda faptului că este marcată frecvent de inexactictate, chiar dacă nu există dorinţa de înşelare. Mărturia lui Dumnezeu este mult mai mare în subiectul şi în caracterul ei. Subiectul acestei mărturii este <i>Fiul,</i> iar caracterul este <i>adevărul absolut</i>. Când Fiul era pe pământ, El mărturisea despre Dumnezeu. Acum Duhul este aici, şi mărturia lui Dumnezeu este <i>despre Fiul.</i> Nu este aceasta cu adevărat remarcabil?<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/10/#10
" target="_blank" title="
10. Cine crede in Fiul lui Dumnezeu are marturisirea aceasta in el;
cine nu crede pe Dumnezeu Il face mincinos,
fiindca nu crede marturisirea pe care a facut-o Dumnezeu despre Fiul Sau.
">1Ioan 5.10</a>
<p> Mai mult decât atât, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi, pentru că Duhul, care este Martorul, locuieşte în noi. Mai întâi credem, bineînţeles, mărturia Fiului lui Dumnezeu care este mărturisită către noi, iar apoi, prin Duhul care ne-a fost dat, avem mărturia în noi. Niciun necredincios nu poate avea această mărturie înăuntrul lui, căci necrezând mărturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Fiul Său, „<font color="red">L-a făcut mincinos</font>” pe Dumnezeu. Lucrul acesta este deosebit de grav.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/11/#11
" target="_blank" title="
11. Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica,
si aceasta viata este in Fiul Sau.
">1Ioan 5.11</a> <p><b>Mărturia lui Dumnezeu.</b><p> Mărturia lui Dumnezeu este cu privire la Fiul Său: în special despre faptul că Dumnezeu ne-a dat nouă, celor credincioşi, viaţa eternă, şi că această viaţă este în Fiul Său. Duhul lui Dumnezeu este martorul viu şi credincios. Apostolul Pavel vorbeşte de altfel despre Duhul ca fiind „<font color="red">Duhul de viaţă în Hristos Isus</font>” (Romani 8:2 ). Şi despre aceasta mărturisesc apa şi sângele, numai că într-un sens mai negativ. Când vedem viaţa Fiului lui Dumnezeu adusă în moarte, în favoarea celor ale căror vieţi erau pierdute, ştim că aceasta înseamnă că nu era viaţă în ei. Din nou apostolul Pavel confirmă aceasta, spunând: „<font color="red">dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit</font>” (2. Corinteni 5:14 ); altfel spus: Toţi erau morţi, şi atunci Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa ca să moară. Apa şi sângele adeveresc faptul că nu este viaţă în oameni (primul Adam şi rasa lui), ci numai în Cel care Şi-a dat viaţa şi a luat-o din nou prin înviere.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/12/#12
" target="_blank" title="
12. Cine are pe Fiul are viata;
cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viata.
">1Ioan 5.12</a>
<p>Mărturia este deci că această viaţă eternă este a noastră. Ea ne-a fost dată de Dumnezeu; şi ea este „<font color="red">în Fiul Său</font>”. Cel care Îl are pe Fiul are viaţa, şi cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. Întrebarea este perfect clară. Nimeni nu-L poate „<font color="red">avea</font>” pe Fiul dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul, cum era cazul acestor învăţători anticreştini. În 1. Ioan 2:22-23 , am văzut că nimeni nu-L poate „<font color="red">avea</font>” pe Tatăl dacă Îl tăgăduieşte pe Fiul. Aici vedem că asemenea persoane nu-L pot „<font color="red">avea</font>” pe Fiul, şi în consecinţă, nu pot avea viaţa.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/13/#13
" target="_blank" title="
13. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi
care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu aveti viata vesnica.
">1Ioan 5.13</a>
<p>Versetul 13 indică semnificaţia cuvântului „a avea” folosit astfel. Sensul versetului este într-adevăr: „<font color="red">V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu.</font>” Ne-am fi aşteptat ca Ioan să spună: „V-am scris acestea vouă, care Îl aveţi pe Fiul”; în loc de aceasta, el inserează ceea ce implică faptul de a-L avea pe Fiul: credem „<font color="red">în Numele Fiului lui Dumnezeu</font>”. Cel care crede în Fiul lui Dumnezeu Îl are pe Fiul şi are viaţa eternă; şi Ioan a fost condus să scrie acestea ca noi care credem, să o ştim.<p>
Fără nicio îndoială, când Ioan scria acestea, avea în vedere să ajute şi să dea siguranţă credincioşilor simpli, susceptibili de a fi intimidaţi şi clătinaţi de pretenţiile orgolioase ale antihriştilor. Aceştia veneau cu filozofiile lor de avangardă şi cu noile lor cunoştinţe; şi credinciosul simplu care se ţinea de credinţa sa în „<font color="red">ce era la început</font>”, era considerat de aceştia ca fiind cu totul în afara înaltei „vieţi” intelectuale de care se bucurau ei. Cu toate acestea, tocmai cel care credea în Numele Fiului lui Dumnezeu, Îl avea pe Fiul şi viaţa; şi viaţa pe care o avea era viaţa eternă, singura care contează.<p>
Şi iată că versetul se înalţă cu toate aplicaţiile lui în favoarea credincioşilor care tremură încă şi astăzi. Prin ceea ce a scris, apostolul Ioan ne-a arătat semnele caracteristice ale vieţii; şi putem şti că viaţa este a noastră, nu numai din cauza a ceea ce a spus Dumnezeu, ci şi pentru că aceste semne ale vieţii se văd. Sentimentele minunate, la care unii se gândesc atât <i>nu sunt</i> trăsătura principală a vieţii; ci dragostea şi dreptatea <i>sunt.</i><p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/14-15/#14-15
" target="_blank" title="
14. Indrazneala pe care o avem la El este ca,
daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta.
15. Si, daca stim ca ne asculta, orice I-am cere,
stim ca suntem stapani pe lucrurile pe care I le-am cerut.
">1Ioan 5.14-15</a><p> Versetul 14 pare să prezinte o schimbare de gândire abruptă şi totală. Apostolul reia firul pe care îl urmase timp de câteva versete în capitolul 3, şi pe care îl lăsase deoparte în versetul 3:22. Dacă vom compara cele două pasaje, vom vedea că schimbarea nu este atât de radicală cum pare. În capitolul 3 se punea accentul pe faptul că, dacă iubim în faptă şi în adevăr, inimile noastre vor avea siguranţă înaintea lui Dumnezeu, şi vor avea astfel îndrăzneală în rugăciuni. Aici succesiunea de gânduri pare similară. Ca rezultat al scrierii lui Ioan, avem cunoştinţa fericită – o cunoaştere conştientă – că avem viaţa eternă. Deci avem încrederea (sau îndrăzneala) în El, că „<font color="red">dacă cerem ceva după voia Lui ne ascultă</font>”. Şi dacă ne ascultă, lucrurile pe care le cerem ne sunt cu siguranţă acordate.<p>
Având viaţa, voia Lui devine a noastră. Cât de simplu şi cu bucurie putem să cerem după voia Lui! Acesta este normalul pentru cel credincios, iar rezultatul este rugăciunea ascultată. Dar vai, experienţa noastră practică este atât de des anormală – pentru că umblăm potrivit cărnii – în loc să fie normală.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/16-18/#16-18
" target="_blank" title="
16. Daca vede cineva pe fratele sau savarsind un pacat
care nu duce la moarte, sa se roage; si Dumnezeu ii va da viata,
pentru cei ce n-au savarsit un pacat care duce la moarte.
Este un pacat care duce la moarte; nu-i zic sa se roage pentru pacatul acela.
17. Orice nelegiuire este pacat; dar este un pacat care nu duce la moarte.
18. Stim ca oricine este nascut din Dumnezeu nu pacatuieste,
ci Cel nascut din Dumnezeu il pazeste, si cel rau nu se atinge de el.
">1Ioan 5.16-18</a>
<p>Versetul 16 implică faptul că nu suntem egoişti în rugăciunile noastre, ci suntem preocupaţi pentru alţii. Ne rugăm, mijlocind pentru fraţii noştri. Deplina libertate pe care o avem înaintea lui Dumnezeu cuprinde şi aceasta, fără să se limiteze la aspecte strict personale. Dar aceasta arată la fel de clar că, deşi avem această libertate, există anumite lucruri pe care nu putem să le cerem. Guvernarea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi este un lucru foarte real şi El nu poate renunţa la ea la cererea noastră. Moartea despre care se vorbeşte aici este moartea trupului, aşa cum vedem de exemplu în cazul lui Anania şi Safira.<p>
Putem cere viaţa şi, fără îndoială, orice este nevoie, pentru oricine care nu a făcut un păcat spre moarte. Orice nelegiuire [nedreptate] este păcat, aşa că se poate acoperi un câmp foarte vast. Dar dacă păcatul este spre moarte, buzele noastre sunt închise. Este posibil ca, scriind aceasta, apostolul să fi avut în minte vreun păcat anumit legat de înşelătoriile anticreştine din jur, însă el nu precizează despre ce e vorba. Ne rămâne deci să ţinem cont de acest principiu în sens general. Ştim că făţărnicia şi pretenţiile false erau păcatul spre moarte în cazul lui Anania şi că dezordinile şi lipsa de respect grosolane din timpul cinei erau păcatele spre moarte printre corinteni.<p>
Versetele 16 şi 17 arată lucrurile în mod practic, aşa cum există între sfinţi, pentru că cel care poate să fi înfăptuit un păcat spre moarte este un „<font color="red">frate</font>”. În versetul 18 revenim la aspectul absolut al lucrurilor. Cel care este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, dacă judecăm potrivit naturii celei noi. Am văzut deja aceasta mai înainte în epistolă. Pe de altă parte, lucrurile fiind aşa, cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt făcuţi capabili să se păzească ei înşişi pentru ca cel rău să nu-i atingă. Această ultimă remarcă susţine ideea că păcatul spre moarte despre care vorbeşte Ioan, este ceva legat de vicleniile diavolului prin intermediul învăţăturilor anticreştine. Din punct de vedere absolut, cel care este născut din Dumnezeu este la adăpost de cel rău. Din punct de vedere practic, deoarece carnea este încă în cel credincios, deşi este născut din Dumnezeu, fratele nostru poate fi amăgit de cel rău şi poate fi adus sub disciplina lui Dumnezeu, chiar până la moarte.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/19/#19
" target="_blank" title="
19. Stim ca suntem din Dumnezeu si ca toata lumea zace in cel rau.
">1Ioan 5.19</a>
<p>Ajungem acum la ultimele cuvinte ale epistolei, şi concluzia se trage într-un mod remarcabil. Există anumite lucruri pe care le cunoaştem, atunci când rămânem în ce era de la început. Cunoaştem adevărata natură a celor care sunt născuţi din Dumnezeu, potrivit versetului 18. Apoi ştim că noi – care suntem adevărata familie a lui Dumnezeu – suntem din Dumnezeu; şi prin aceasta suntem total diferiţi de lumea care zace „<font color="red">în cel rău</font>”. Înainte de Hristos, această diferenţă nu era atât de clară. Linia de demarcaţie era trasată atunci mai degrabă între Israel ca naţiune aparţinând lui Dumnezeu şi naţiunile (păgânii) care nu-I aparţineau lui Dumnezeu, deşi, fără îndoială, credinţa poate înţelege că nu tot Israelul era în întregime adevăratul Israel al lui Dumnezeu.<p>
Acum linia de demarcaţie este independentă de orice consideraţie naţională. Este pur şi simplu vorba de cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi de cei care nu sunt, independent de naţiunea căreia îi aparţin. Familia lui Dumnezeu este despărţită de lume complet şi fundamental.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/20/#20
" target="_blank" title="
20. Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere
sa cunoastem pe Cel ce este adevarat. Si noi suntem in Cel
ce este adevarat, adica in Isus Hristos, Fiul Lui.
El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica.
">1Ioan 5.20</a><p>Mai mult, ştim din ce cauză s-au întâmplat toate acestea. Fiul lui Dumnezeu a venit. Această Persoană a venit pe scenă şi viaţa a fost arătată în El. Aici suntem aduşi înapoi la punctul de start al epistolei, având însă un detaliu suplimentar scos în relief. La început, gândurile noastre aveau să se concentreze asupra a ceea ce era pus în lumină prin venirea Sa. Dar ce ne-a fost descoperit mai departe în epistolă ne-a arătat aceasta: ca rod al venirii Lui, am primit înţelepciune să cunoaştem, să apreciem şi să răspundem Celui care a fost descoperit. E simplu de înţeles că atunci când lipseşte priceperea, cea mai desăvârşită revelaţie ar fi pentru noi în zadar.<p>
Datorită lui Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, avem această pricepere. Suntem născuţi din Dumnezeu, şi El ne-a dat din Duhul Lui, după cum spune epistola, şi nu am fi putut avea niciodată această ungere dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar fi venit. Acum Îl cunoaştem pe „<font color="red">Cel adevărat</font> ”, pentru că Tatăl S-a făcut cunoscut în Fiul Său. Însă cuvintele care urmează ne spun că „<font color="red">noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos</font> ”. Deci „<font color="red">Cel adevăra</font>” este o expresie care acoperă totodată pe Fiul şi pe Tatăl, şi trecem aproape pe nesimţite de la Unul la Celălalt. Este o nouă mărturie a faptului că Fiul şi Tatăl sunt una în esenţa Lor, deşi sunt Persoane distincte.<p>
Apoi, după ce ne-a adus astfel în „<font color="red">Fiul Său, Isus Hristos</font>”, Ioan exprimă în mod foarte clar că „<font color="red">El este adevăratul Dumnezeu şi viaţa eternă</font>”. Nu există o afirmaţie mai puternică a Dumnezeirii Sale. El este viaţa eternă şi, aşa cum am văzut, Izvorul acestei vieţi pentru noi.<p>
Ce rezumat minunat al epistolei în acest verset scurt! Viaţa a fost arătată şi Cel adevărat S-a făcut cunoscut prin venirea Fiului lui Dumnezeu. Ca rod al venirii Lui, am primit pricepere ca să putem aprecia şi să primim tot ce a fost scos la lumină. Însă nu numai că Cel adevărat S-a revelat şi noi am fost făcuţi capabili să Îl cunoaştem, ci suntem în El, fiindcă suntem în Cel care ni L-a revelat. Fără aceasta, nu am fi putut fi decât spectatori uimiţi, fără legătură vitală cu Dumnezeu. Dar datorită lui Dumnezeu, această legătură vitală există. Şi Cel în care suntem este Dumnezeul adevărat şi viaţa eternă.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/5/21/#21
" target="_blank" title="
21. Copilasilor, paziti-va de idoli. Amin.
">1Ioan 5.21</a>
<p>Ce contrast în ultimele cuvinte:„<font color="red"> „Copilaşilor</font> [acest cuvânt semnifică toată familia lui Dumnezeu], <font color="red">păziţi-vă de idoli!</font> ” Un idol este tot ce uzurpă în inimile noastre locul suprem care Îi aparţine doar lui Dumnezeu. Dacă trăim în realitatea şi puterea versetului 20, vom spune cu siguranţă ca Efraim: „<font color="red">Ce mai am eu a face cu idolii?</font> ” (Osea 14:8 ).<p>
Să lăsăm dar ca Fiul lui Dumnezeu şi tot ce a făcut şi a adus El, să ne umple inimile şi idolii, care ne-au fermecat un timp, nu ne vor mai fermeca deloc.<p>
Autor: F. B. Hole, https://comori.org/noul-testament/1-ioan/epistola-intai-a-lui-ioan/capitolul-5-18samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-69964583153208351592023-03-07T17:48:00.003+02:002023-03-11T18:36:52.575+02:00Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 4<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/1-3/#1-3
" target="_blank" title="
1. Preaiubitilor, sa nu dati crezare oricarui duh;
ci sa cercetati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu;
caci in lume au iesit multi proroci mincinosi.
2. Duhul lui Dumnezeu sa-L cunoasteti dupa aceasta:
orice duh care marturiseste ca Isus Hristos a venit in
trup este de la Dumnezeu;
3. si orice duh care nu marturiseste pe Isus nu este
de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a carui
venire ati auzit. El chiar este in lume acum.
">1Ioan 4.1-3</a><p>
Printre vicleniile diavolului, imitaţia ocupă un loc de prim ordin. În Vechiul Testament de exemplu, când Dumnezeu a lucrat cu putere prin Moise în prezenţa lui Faraon, vrăjitorii egipteni au imitat atât cât au putut ceea ce făcuse Moise, pentru a neutraliza impresia făcută asupra duhului lui Faraon. Regăsim aceasta în vremea orânduirii templului de la Ierusalim cu ceremoniile sale pentru slujba divină: Ieroboam a întors cu uşurinţă zece seminţii de la adevăr, punând în loc o religie falsă la Betel şi Dan. Primele versete din capitolul 4 arată că Satan şi-a început imitaţiile înşelătoare imediat după ce credinţa a fost transmisă sfinţilor prin apostolii aleşi de Dumnezeu.<p>
Apostolul Ioan, ultimul dintre apostoli, a trăit destul de mult pentru a vedea mulţi profeţi falşi care ieşiseră deja în lume (1. Ioan 4:1 ). Apostolii fuseseră în mod vădit animaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt pentru a transmite Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, fie în scris, fie oral. Nu a fost nevoie să se aştepte mult timp ca să se ridice alţi oameni. De asemenea ei vorbeau prin puterea unui duh, şi rosteau deci cuvinte inspirate.<a name='more'></a>
<p>
Dar ce spuneau era foarte diferit de ce învăţaseră apostolii, deşi pretindeau că învăţăturile lor nu erau decât o îmbunătăţire şi o extensie. Toate acestea aveau un aer mai degrabă atrăgător şi, deci, seducător. Dar era adevărul? Cum putea fi pus la încercare?<p>
Am făcut deja remarca despre felul în care, în această epistolă, orice pretenţie este testată, şi este evident, cu cât ne aflăm mai mult în prezenţa unor imitaţii, cu atât mai mult este necesar să facem teste. Întrebarea este acum de cea mai mare importanţă. Cum se poate deosebi „<font color="red">Duhul lui Dumnezeu</font>” şi „<font color="red">duhul lui Antihrist”</font>, „<font color="red">duhul adevărului</font>” şi „<font color="red">duhul rătăcirii</font>”? Duhurile trebuie să fie încercate, dar prin ce criteriu?<p>
În primul rând, testul se referă la Hristos Însuşi şi adevărul Persoanei Sale. Îl mărturiseşte duhul pe Isus Hristos, venit în carne? Dacă da, este de la Dumnezeu, dacă nu, nu este de la Dumnezeu. Este un test foarte simplu, şi dacă medităm puţin, vom vedea că este foarte profund.<p>
Nu este corect să spunem, vorbind despre noi, că am <i>venit</i> în carne. Domnul spusese deja de mult timp: „<font color="red">Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne</font>” (Geneza 6:3 ). Noi <i>suntem </i>carne. Şi chiar în afara acestei consideraţii, nu trebuie să vorbim despre noi înşine ca <i>venind </i>în carne, pentru că <i>nu existam</i> înainte, şi nu aveam <i>nicio </i>alegere între diferite opţiuni cu privire la felul de a veni. Pentru a face parte din rasa omenească, trebuie să fim aici jos cu trupuri de carne şi sânge. Ori pentru Isus Hristos a fost altfel. El exista în prealabil, şi ar fi putut veni în alte feluri. Şi într-adevăr, credem că în vremea Vechiului Testament El a apărut în alte feluri, de exemplu ca „<font color="red">Îngerul Domnului</font>”.<p>
Adevărul este că Isus Hristos – Această Persoană care este Fiul etern al lui Dumnezeu – a venit în carne pentru a fi un om adevărat printre noi. Învăţătorii anticreştini nu mărturiseau aceasta. Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la dumnezeirea Lui, aşa cum ne arată 1. Ioan 2:22 . Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la umanitatea Sa, cum arată versetul 4:3. Istoria ne raportează că una din primele erezii care a lovit Biserica la început este cea despre care tratează Ioan aici. Este numită decetism: ei învăţau că materia fiind rea, Hristos nu ar fi putut avea un trup de carne şi sânge cu adevărat omenesc; nu putea să-l aibă decât în <i>aparenţă,</i> dar era în realitate o iluzie. O altă formă de rătăcire cu privire la umanitatea lui Hristos, care a tulburat de asemenea Biserica de la început, a fost când oamenii s-au ridicat ca să spună că sediul păcatului se găseşte în partea spirituală a omului, mai degrabă decât în trupul său material. Negau partea spirituală a umanităţii Sale şi puneau accentul pe realitatea cărnii Sale; aceasta a avut loc un secol sau două mai târziu, şi aici nu există nici o referinţă la acei oameni.<p>
Isus Hristos a venit în carne, având o natură perfect sfântă, şi exista deci în El această manifestare minunată a vieţii eterne despre care vorbeşte primul verset al epistolei. A nega venirea Lui în carne înseamnă nu numai a nega posibilitatea acestei arătări clare printre noi, ci şi a nega că a existat în El plinătatea divină care trebuia să se arate. Ori acest subiect este tratat aici cu şi mai multă putere. Nu avem nevoie să aşteptăm o dezminţire deschisă, pentru că însăşi absenţa mărturisirii adevărului ajunge să trădeze duhul lui Antihrist.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/4/#4
" target="_blank" title="
4. Voi, copilasilor, sunteti din Dumnezeu; si i-ati biruit,
pentru ca Cel ce este in voi este mai mare decat cel ce este in lume.
">1Ioan 4.4</a><p>
În versetul 4 avem contrastul între sfinţi (cuvântul folosit aici acoperă toată familia lui Dumnezeu şi nu numai copilaşii) şi falşii profeţi. Unii sunt „<font color="red">din Dumnezeu</font>”, alţii sunt „<font color="red">din lume</font>”. În capitolul 2 am văzut cum Tatăl şi lumea formează un contrast complet; aici găsim două familii provenite respectiv din două surse, două familii formând un contrast la fel de mare ca sursele din care au ieşit. Mai mult, în fiecare dintre ele locuieşte o putere, deşi felul de a locui este diferit, fără nicio îndoială. Există „<font color="red">Cel care este în voi</font>” şi „<font color="red">cel care este în lume</font>”. Copiii lui Dumnezeu au ungerea Duhului lui Dumnezeu. Cât despre lume, ea „<font color="red">zace în cel rău</font>” (1. Ioan 5:19 ); în consecinţă cel rău este în ea.<p>
Ce încurajare imensă de a şti că Duhul lui Dumnezeu este mai mare decât toată puterea vrăjmaşului. Acolo se află secretul minunii supravieţuirii credinţei lui Hristos. Avem cea mai puternică autoritate care a afirmat că „<font color="red">fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât fiii luminii</font>”. Nu suntem oameni înţelepţi dacă judecăm după criterii obişnuite, şi vai, istoria nu se termină aici: a existat multă necredincioşie. Loviturile cele mai mari şi mai dure împotriva credinţei au fost date de cei care au mărturisit-o. Totuşi credinţa a supravieţuit tuturor loviturilor date de credincioşii necinstiţi, ca şi tuturor loviturilor aduse de cei răi împotriva credincioşilor fideli; credinţa a supravieţuit din cauza Duhului Sfânt care locuieşte în credincioşi. Accentul este pus aici pe faptul că prin El învingem învăţăturile amăgitoare ale antihriştilor. În capitolul 2 am văzut că suntem biruitori prin Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în noi. Dar bineînţeles el nu rămâne în noi decât dacă suntem conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Duhul şi Cuvântul merg împreună.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/5/#5
" target="_blank" title="
5. Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume,
si lumea ii asculta.
">1Ioan 4.5</a><p>
Primele patru cuvinte din versetul 5: „<font color="red">Ei sunt din lume</font>” sunt în contrast complet nu numai cu ceea ce precede: „<font color="red"><b>Voi</b> sunteţi din Dumnezeu</font>”, dar şi cu ceea ce urmează: „<font color="red"><b>Noi</b> suntem din Dumnezeu</font>”. „Noi” îi desemnează evident aici pe apostolii şi profeţii Noului Testament prin intermediul cărora Cuvântul a ajuns la noi, deoarece contrastul rezidă în ceea ce a fost spus de unii şi de ceilalţi. Cei care sunt din lume vorbesc după principiile lumii; lumea este cea care caracterizează originea şi totodată vorbele lor. Cei care sunt din Dumnezeu vorbesc ca fiind din Dumnezeu.<p>
Acest fapt ne prezintă un alt criteriu prin care putem testa învăţăturile care ajung la noi. Învăţăturile false sunt „<font color="red">din lume</font>”, pentru că izvorăsc din principii lumeşti şi poartă amprenta lumii. Rezultă de aici că oamenii acestei lumi găsesc plăcere în ele, le înţeleg şi le primesc. Sunt flataţi şi întăriţi în mondenitatea lor, în loc să fie tulburaţi şi deranjaţi de ele.<p>
Învăţătura apostolilor era de cu totul alt gen. Ei vorbeau de Dumnezeu şi din partea lui Dumnezeu, şi puterea şi autoritatea declaraţiilor lor erau imediat recunoscute de cei care erau din Dumnezeu şi care cunoşteau pe Dumnezeu, în timp ce cei care nu erau din Dumnezeu nu îi ascultau.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/6/#6
" target="_blank" title="
6. Noi insa suntem din Dumnezeu; cine cunoaste pe Dumnezeu
ne asculta; cine nu este din Dumnezeu nu ne asculta.
Prin aceasta cunoastem Duhul adevarului si duhul ratacirii. si lumea ii asculta.
">1Ioan 4.6</a><p>
Aici avem un al treilea criteriu. Cei care vin la noi ca învăţători ai adevărului acceptă autoritatea apostolilor, sau nu? Dacă nu îi „ascultă”, putem considera fără risc că nu sunt din Dumnezeu.<p>
Se poate observa că acest test este acelaşi despre care Domnul afirma că I se aplică Lui Însuşi, în Ioan 10:27 , „<font color="red">Oile Mele aud glasul Meu</font>”, în timp ce cei care nu erau oile Lui nu credeau. Când Domnul era pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că<i> Îl </i>ascultau cu urechea credinţei. Când apostolii erau aici pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că îi ascultau cu urechea credinţei. Şi acum că ei nu mai sunt, avem scrierile lor, aceste scrieri apostolice, Scriptura inspirată, şi cei care sunt din Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că le ascultă cu urechea credinţei. Modul de comunicare poate fi diferit, dar ceea ce este comunicat are aceeaşi autoritate în toate cazurile. Un rege al pământului poate vorbi în persoană, sau prin gura unui ministru acreditat cum se cuvine, sau îşi poate aşterne mesajul în scris: există diferenţe cu privire la modul de transmitere, dar niciuna cu privire la autoritatea mesajului.<p>
Este bine să fim pe deplin clari asupra acestui punct, pentru că în zilele noastre nu lipsesc oameni care să-i discrediteze pe apostoli şi scrierile lor inspirate, prin chemarea lor amăgitoare: „Să revenim la Hristos”. Ei încep prin a spune că trebuie să citeze doar din cuvintele Lui directe, pentru că ele sunt cele care au autoritate deplină; dar nu rămân mult timp la aceasta. Nu există o bază solidă pentru o asemenea poziţie, pentru că toate cuvintele Domnului au fost raportate prin scrierile apostolilor sau profeţilor. De aceea ei ajung repede la poziţia de a nu asculta decât atât cât vor din învăţăturile care ne-au fost date. Prin urmare, ei sfârşesc prin a crede în propria lor putere de discriminare şi de selecţie, adică <i>în ei înşişi.</i> Cât de banală şi extrem de stupidă este toată această necredinţă modernă pompoasă, atunci când este supusă unei analize minore!<p>
Să fim cu adevărat recunoscători că Dumnezeu a dominat înălţarea acestor erezii de la început dându-ne aceste teste simple, care sunt la fel de valide astăzi ca în ziua în care au fost date. În felul acesta putem, într-adevăr, să deosebim duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Dacă rămânem înţelepţi când ne găsim confruntaţi cu învăţături îndoielnice, vom aplica îndată aceste teste, în loc să ne bazăm pe propria noastră inteligenţă.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/7/#7
" target="_blank" title="
7. Preaiubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea
este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste este nascut
din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu.
">1Ioan 4.7</a><p>
Începând cu versetul 7, revenim la firul principal al gândurilor apostolului. Din când în când sunt necesare nişte devieri pentru a fi puşi în gardă împotriva răului, dar noi suntem preocupaţi în special cu ceea ce este bun şi de la Dumnezeu. Dragostea este de la Dumnezeu şi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie înainte de toate să ne iubim unii pe alţii. Prin aceasta arătăm natura divină şi punem în evidenţă faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi că Îl cunoaştem. Cel care este născut din Dumnezeu iubeşte în chip divin. Cel care iubeşte în chip divin este cu siguranţă născut din Dumnezeu. Aceste două afirmaţii sunt adevărate; singura diferenţă este că în prima se acţionează de la sursă către exterior, iar în a doua, din exterior către sursă.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/8/#8
" target="_blank" title="
8. Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu;
pentru ca Dumnezeu este dragoste.
">1Ioan 4.8</a><p>
Pe de altă parte, cine nu iubeşte în chip divin nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru simplul motiv că Dumnezeu este dragoste. La începutul epistolei am auzit că Dumnezeu este lumină. Acest fapt stă la baza a tot ce a fost arătat în Hristos. În capitolul nostru avem de două ori acelaşi lucru, şi anume că Dumnezeu este dragoste. În aparenţă s-ar părea că există un conflict între cele două. Păcatul a fost introdus de diavol ca un conflict între lumină şi dragostea lui Dumnezeu. Toată Scriptura poate fi considerată ca un răspuns al lui Dumnezeu la această provocare – istoria felului minunat în care lumina şi dragostea merg împreună în mod armonios pentru gloria Sa şi binecuvântarea noastră.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/9-10/#9-10
" target="_blank" title="
9. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul
ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El.
10. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu,
ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa
de ispasire pentru pacatele noastre.
">1Ioan 4.9-10</a><p>
Dumnezeu este dragoste. Aceasta înseamnă efectiv o declaraţie dogmatică; şi dacă oamenii caută confirmarea acestei dogme în lumea păcătoasă şi în dezordinea care îi înconjoară, n-o vor găsi. Trebuie să privim în direcţia cea bună. A existat o arătare deplină a dragostei lui Dumnezeu dar numai într-o direcţie, după cum ne spun clar versetele 9 şi 10. Trimiterea Fiului, şi tot ce a implicat aceasta, a arătat-o deplin. Fiul a fost trimis în lume, acolo unde noi zăceam, morţi din punct de vedere spiritual, sub povara păcatelor noastre. El a venit ca noi să trăim prin El, şi în acest scop a făcut ispăşirea păcatelor noastre. Scopul era viaţa, dar pentru ca noi să trăim, ispăşirea era o necesitate.<p>
Viaţa şi ispăşirea – două lucruri imense! Imediat după convertire, gândurile noastre sunt preocupate mai ales cu ispăşirea. Am fost convinşi de păcatele noastre şi ştim cât de multă nevoie am avut de iertare; şi cât de mare a fost uşurarea noastră când am descoperit ispăşirea împlinită de Fiul, care a fost trimis în lume ca un dar al dragostei lui Dumnezeu! Acum începem să realizăm că ispăşirea ne-a deschis uşa vieţii, iar planul lui Dumnezeu este să trăim prin Cel pe care ni L-a trimis.<p>
Acest fapt important este enunţat aici într-un mod foarte general: trăim <i>prin</i> El, pentru că El a făcut lucrul acesta posibil. În capitolul următor, vom vedea că viaţa pe care o avem este<i> în</i> El: avem viaţă fiindcă suntem în El. În Galateni 2:20 vedem că, în mod practic, viaţa noastră este <i>prin</i> El, pentru că El este Obiectul ei. În 1. Tesaloniceni 5:10 aflăm că viaţa noastră va fi <i>cu</i> El pentru totdeauna. Putem într-adevăr să fim plini de laudă şi de recunoştinţă pentru că El a venit în lume ca noi să trăim prin El; în special când privim cu atenţie la tot ce a însemnat venirea Lui pentru El şi totodată pentru Dumnezeu, care L-a trimis. Aceasta era cu adevărat dragostea!<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/11/#11
" target="_blank" title="
11. Preaiubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi,
trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii.
">1Ioan 4.11</a><p>
Această dragoste minunată ne impune o obligaţie: „<font color="red">suntem datori</font>”. Nu ar trebui să iubim, nu iubim efectiv, ci suntem datori să ne iubim unii pe alţii, fiindcă am fost iubiţi noi înşine cu o dragoste atât de mare. Să nu sustragem de la gândul obligaţiei. Nu este o obligaţie legală, ceva necesar pentru a stabili poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este o obligaţie bazată pe har şi pe natura care este a noastră ca născuţi din Dumnezeu. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, este natura noastră să iubim, dar aceasta nu schimbă faptul că avem această datorie.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/12/#12
" target="_blank" title="
12. Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu;
daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramane in noi,
si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi.
">1Ioan 4.12</a><p>
Aşa cum spune versetul 12, suntem datori să ne iubim fiindcă astfel este împlinită [făcută desăvârşită] dragostea lui Dumnezeu în noi. Dragostea a fost turnată peste noi, şi scopul ei este atins în mod desăvârşit atunci când se revarsă prin fiecare sfânt către toţi ceilalţi. Atunci Dumnezeu rămâne cu adevărat în noi – pentru că El este dragoste – şi reflectarea Lui poate fi văzută în copiii Săi. Acest verset trebuie să fie comparat cu Ioan 1:18 . Cele două versete încep în acelaşi fel. În Evanghelie, Dumnezeu este făcut cunoscut în Fiul. În epistolă, trebuie să fie văzut ca rămânând în copiii Săi. Este ceea ce implică acest verset cu claritate.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/13/#13
" target="_blank" title="
13. Cunoastem ca ramanem in El si ca El ramane in noi
prin faptul ca ne-a dat din Duhul Sau.
">1Ioan 4.13</a><p>
Dacă Dumnezeu rămâne în noi va fi cu siguranţă văzut în noi, însă noi cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat. Comparaţi versetul 13 cu versetul din 1. Ioan 3:24 . Acolo este vorba de faptul că El rămâne în noi, în timp ce aici este vorba de faptul că noi rămânem în El şi El în noi. Dar în ambele cazuri, noi cunoaştem aceste două realităţi prin Duhul pe care ni L-a dat. Fiind născuţi din El, avem natura Lui, care este dragoste; dar mai mult decât aceasta, El ne-a dat din Duhul Lui; şi prin această ungere ştim că rămânem în El şi El în noi.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/14/#14
" target="_blank" title="
14. Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis
pe Fiul ca sa fie Mantuitorul lumii.
">1Ioan 4.14</a><p>
– <b>Sumar intermediar.</b> Mai mult decât atât, Duhul este puterea care mărturiseşte, şi versetul 14 pune înaintea noastră mărturia caracteristică a copiilor lui Dumnezeu. Din nou, „noi” din acest verset pot să fie în primul rând apostolii. Îl văzuseră ca Mântuitor al lumii într-un mod în care noi nu L-am văzut. Dar într-un sens secundar, noi toţi putem să fim incluşi aici. Ştim că Tatăl L-a trimis pe Fiul exact pentru aceasta. S-a remarcat adesea că Evanghelia după Ioan ne conduce gândurile departe de toate limitările iudeilor şi ne aţinteşte privirea asupra planurilor complexe legate de lumea întreagă.<p>
De exemplu, în Ioan 1 , El nu este anunţat ca Eliberatorul lui Israel, ci ca „<font color="red">Cel care ridică păcatul <b>lumii></b></font>” (Ioan 1:29 ). În Ioan 4 samaritenii Îl ascultă ei înşişi şi descoperă că El este Hristosul, Mântuitorul lumii. Ori, ce au descoperit ei, am descoperit şi toţi cu toţii, şi după ce am făcut această descoperire, a devenit subiectul mărturiei noastre.<p>
Cât de minunată este înlănţuirea a ceea ce tocmai am privit cu luare aminte! Dumnezeu este dragoste. Dragostea Lui a fost arătată prin faptul că L-a trimis pe Fiului Său. Noi trăim prin El. Duhul ne este dat. Rămânem în Dumnezeu. Dumnezeu rămâne în noi. Ne iubim unii pe alţii. Dumnezeu este nevăzut, iar noi Îl reflectăm înaintea oamenilor. Aducem mărturie oamenilor că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Totul depinde de dragoste – dragostea divină – care ne-a fost revelată şi care lucrează acum în noi.<p>
Şi cu cât dragostea lucrează mai mult în noi, cu atât mărturia pe care o aducem despre Mântuitorul lumii va fi mai eficientă.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/15-16/#15-16
" target="_blank" title="
15. Cine va marturisi ca Isus este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu ramane in el, si el in Dumnezeu.
16. Si noi am cunoscut si am crezut dragostea
pe care o are Dumnezeu fata de noi. Dumnezeu este dragoste;
si cine ramane in dragoste ramane in Dumnezeu,
si Dumnezeu ramane in el.
">1Ioan 4.15-16</a><p>
Când Ioan îşi scria epistola, fiecare ştia că un Om – Isus din Nazaret – venise în lume şi murise pe cruce. Nu era nevoie să mărturisească în mod deosebit despre acest subiect. Mărturia care trebuia adusă era cu privire la adevărul despre Cine era El cu adevărat, şi ce venise să facă. De aceea declarăm că El era Fiul, trimis de Tatăl, pentru mântuirea lumii. Toţi cei care primesc mărturia creştină cred în Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi Îl mărturisesc ca atare. Iar pentru oricine Îl mărturiseşte astfel, „<font color="red">Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu</font>”.<p>
Am remarcat mai înainte că această epistolă este caracterizată de cuvântul „a rămâne”. În capitolul 2 avem patru referinţe despre faptul că rămânem în El (1. Ioan 2:6,24,27,28 ); a cincea referinţă se găseşte în 1. Ioan 3:6 iar a şasea în 1. Ioan 3:24 . Dar în această a şasea referinţă este introdus faptul corespondent că El rămâne în noi: „<font color="red">prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, [şi anume] prin Duhul pe care ni L-a dat</font>”.<p>
În capitolul 4, ne este pus înainte acest al doilea gând, faptul că El rămâne în noi (1. Ioan 4:12,13,15,16 ). Acest lucru nu este separat de faptul că noi rămânem în El, însă, evident, acesta este adevărul care este accentuat acum. Ordinea observată este clară şi instructivă: trebuie să fim mai întâi întemeiaţi în faptul că rămânem în El şi apoi, decurgând din aceasta, El rămâne în noi. În aceste patru versete, faptul că El rămâne în noi este pus în legătură cu: 1) dragostea noastră unul pe altul; 2) darul Duhului Său pentru noi; 3) mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; 4) rămânerea noastră în dragoste, Dumnezeu Însuşi fiind dragoste. El rămâne în noi pentru ca dragostea Lui, caracterul Lui şi adevărul Lui, să fie arătate prin noi.<p>
Observăm în treacăt cum toate acestea sunt o paralelă la învăţătura apostolului Pavel. În primele capitole ale Epistolei către Efeseni, găsim că totul este caracterizat de „<font color="red">în Hristos</font>”. Noi suntem în El. În Epistola către Coloseni, tema este „<font color="red">Hristos în voi</font>”. Suntem în Hristos pentru ca Hristos să fie în noi. Există cu toate acestea o diferenţă: la Pavel este mai mult vorba de poziţia şi statutul nostru; la Ioan, este mai degrabă o chestiune de viaţă şi natură.<p>
Un alt lucru demn de remarcat în epistola noastră este că, atunci când este vorba de a rămâne în El, „El” se referă atât la Hristos, cât şi la Dumnezeu. De exemplu, în 1. Ioan 2:6,28 ; 3:6 , „El” se referă în mod clar la Hristos; în 1. Ioan 3:24 ; 4:13,15,16 , se referă la Dumnezeu. În 1. Ioan 2:24 , este vorba de a rămâne „<font color="red">în Fiul şi în Tatăl</font>”; în 1. Ioan 2:27 este dificil de spus pe cine are în vedere. Cu siguranţă, toată discuţia legată de acest subiect vrea să ne înveţe că Fiul este cu adevărat una cu Tatăl, astfel încât noi nu putem fi în Fiul fără să fim în Tatăl, şi putem să fim în Tatăl doar dacă suntem în Fiul. Acesta este motivul pentru care este menţionat mai întâi Fiul în 1. Ioan 2:24 . <p>
Dar în versetul 16, este vorba de Dumnezeu. Rămânem în El, şi El va rămâne în noi. În Epistola către Coloseni suntem văzuţi ca trupul lui Hristos, şi El trebuie să fie arătat în noi. Aici suntem copiii lui Dumnezeu, alcătuind familia Sa, primind de la El viaţa şi natura, şi astfel El, care este Tatăl, va rămâne în noi şi va fi manifestat. Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeul care este dragoste va fi văzut rămânând în el.<p>
Ce minunat este să rămâi în dragoste! Orice vas care este scufundat într-un ocean şi care rămâne acolo, va fi plin de ocean: în acelaşi fel şi copilul lui Dumnezeu, când este scufundat în dragostea lui Dumnezeu, este umplut de ea. De aceasta avem nevoie pentru ca mărturia noastră despre faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul, să fie eficientă. Este necesar şi bine să mărturisim cu cuvintele noastre; dar atunci când, pe lângă aceasta, Dumnezeu, în plinătatea dragostei Lui, este văzut rămânând în copiii Săi, atunci mărturia va fi cu siguranţă eficientă. Un creştin plin de dragostea lui Dumnezeu exercită o putere care, deşi inconştientă, este cea mai eficientă.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/17/#17
" target="_blank" title="
17. Cum este El, asa suntem si noi in lumea aceasta;
astfel se face ca dragostea este desavarsita in noi,
pentru ca sa avem deplina incredere in ziua judecatii.
">1Ioan 4.17</a><p>
În versetul 17 este vorba de „<font color="red">dragostea cu noi</font>”. Dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] cu noi, adică dragostea lui Dumnezeu în ce ne priveşte a fost adusă la scopul ei final şi la apogeul ei. Şi a fost împlinită [făcută desăvârşită] <font color="red">„în aceasta</font>”, referindu-se, fără nicio îndoială, la ceea ce a fost spus mai imediat. Cel care rămâne în Dumnezeu pentru că rămâne în dragoste, şi în care, prin urmare, rămâne Dumnezeu, acela trebuie neapărat să aibă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Va avea într-adevăr îndrăzneală cu privire la ziua judecăţii înainte să vină judecata, adică deja în momentul prezent.<p>
Este un lucru extrem de minunat faptul că dragostea lui Dumnezeu ar străluci vreodată peste noi: însă noi să locuim în ea, astfel încât Dumnezeu, care este dragoste, să rămână în noi, aceasta ne duce cu adevărat la apogeul situaţiei. Aceasta înseamnă că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Această frază scurtă are o semnificaţie foarte profundă. Ea este perfect adevărată dacă o citim în legătură cu poziţia şi acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este decât o aplicaţie, şi nu interpretarea din context. Când Fiul a devenit carne, atunci a fost revelat <i>Omul desăvârşit</i>, care locuia în Dumnezeu şi în care locuia Dumnezeu, atât în timpul şederii Lui aici jos cât şi în gloria Sa din cer. Şi din nou trebuie să spunem: „<font color="red">ceea ce este adevărat în El şi în voi</font>” (1. Ioan 2:8 ). Aici sunt copiii lui Dumnezeu, şi ei locuiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Ei sunt aşa cum este El, şi ei sunt aceasta încă de pe acum.<p>
Ce minune, această culme a iubirii! Dacă înţelegem aceasta, chiar dacă foarte puţin, vom avea cu siguranţă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Deşi această zi reprezintă spaima Domnului pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ea nu poate fi la fel pentru inima celui care, în momentul prezent şi în această lume, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/18-19/#18-19
" target="_blank" title="
18. In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica;
pentru ca frica are cu ea pedeapsa;
si cine se teme n-a ajuns desavarsit in dragoste.
19. Noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai.
">1Ioan 4.18-19</a><p>
Aceasta este ceea ce ne spune versetul 18. Într-adevăr, „<font color="red">în dragoste nu este frică</font>”. Această dragoste desăvârşită din partea lui Dumnezeu – pentru că totul porneşte de la El – trebuie neapărat să alunge frica împreună cu chinul ei. Totuşi ea se găseşte la unii dintre cei care întreţin temeri, fie referitor la ziua judecăţii, fie referitor la altceva. Nu sunt împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Din partea lui Dumnezeu, dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] în privinţa noastră, dar din partea noastră, se poate să nu fim împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Putem crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte, şi totuşi să nu rămânem conştienţi în dragoste, astfel încât să nu mai fie loc pentru frică în inimile noastre.<p>
Dragostea lui Dumnezeu, pe care o cunoaştem şi de care ne bucurăm, nu numai că alungă orice frică din inimile noastre, ci produce la rândul ei dragoste. Nu avem nicio capacitate de a iubi cu această dragoste divină în afara acestui aflux al dragostei lui Dumnezeu în noi. În acest domeniu suntem ca nişte mici cisterne. El este Izvorul care nu seacă niciodată. Odată ce suntem conectaţi la acest Izvor, dragostea se poate revărsa prin noi.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/4/20-21/#20-21
" target="_blank" title="
20. Daca zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu, si uraste pe fratele sau,
este un mincinos; caci, cine nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede,
cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?
21. Si aceasta este porunca pe care o avem de la El:
cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe fratele sau.
">1Ioan 4.20-21</a><p>
În versetul 20, Ioan ne avertizează să fim practici în acest domeniu. Un om poate zice: „Îl iubesc pe Dumnezeu” în general. Poate chiar să o zică într-un stil foarte elaborat, adresându-I-se lui Dumnezeu într-un duh de laudă, exprimând gânduri frumoase şi cuvinte mişcătoare. Dar acest lucru trebuie să fie testat; Dumnezeu este nevăzut iar unele minţi active scot cu uşurinţă gânduri frumoase şi cuvinte ieftine. Ce anume va verifica autenticitatea unei asemenea mărturisiri?<p>
Ei bine! Există fratele pe care îl putem vedea. Dacă eu însumi sunt născut din Dumnezeu, oricine este născut din Dumnezeu este un frate pentru mine. Dumnezeul pe care nu-L pot vedea este prezentat în cel care este născut din Dumnezeu, acest frate pe care îl pot vedea. Aşadar, testul propus prin întrebarea lui Ioan este destul de provocator: „<font color="red">Cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut?</font>” Acelaşi test este prezentat într-o formă pozitivă şi dogmatică în primul verset din capitolul următor: „<font color="red">Oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut, îl iubeşte şi pe cel născut din El</font>” (1. Ioan 5:1 ).<p>
Este a treia oară în această epistolă relativ scurtă, când apare în discuţie subiectul atitudinii credinciosului faţă de fratele său (vezi 1. Ioan 2:9-11 ; 3:10-23 ). Este deci evident un subiect de foarte mare importanţă. Tragem această concluzie nu numai din lungimea pasajelor care îi sunt consacrete, ci şi pentru că în 1. Ioan 4:21 se vorbeşte ca despre o poruncă. Datoria de a ne iubi unii pe alţii ca fraţii nu este numai mesajul „<font color="red">pe care l-aţi auzit de la început</font>” (1. Ioan 3:11 ), ci este „<font color="red">Porunca Lui [a lui Dumnezeu]... după cum [Fiul Său Isus Hristos] ne-a dat poruncă</font>” (1. Ioan 3:23 ). Este porunca Domnului Isus, ratificată şi garantată de Dumnezeu. Este deci o poruncă de cea mai mare solemnitate.<p>
Istoria tristă a bisericii arată cât de mare nevoie era de ea. Dimensiunile şi chiar ura din sânul sferei creştine au cauzat mult mai multă dezonoare asupra Numelui lui Dumnezeu şi dezastre pentru sfinţi, decât toată împotrivirea şi chiar toată persecuţia lumii exterioare. Dacă dragostea s-ar fi exercitat pe deplin în noi, nu am fi înlăturat cu dibăcie dificultăţile, ci le-am fi înfruntat într-un spirit cu totul diferit şi, în loc să fim învinşi de ele, am fi învins. De altfel, nu ni se spune în altă parte că „<font color="red">dragostea nu va pieri niciodată</font>”? (1. Corinteni 13:8 ).<p>
Autor: F. B. Hole, https://comori.org/noul-testament/1-ioan/epistola-intai-a-lui-ioan/capitolul-4-20
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-22183563690580976822023-03-03T18:55:00.001+02:002023-03-07T17:46:43.699+02:00 Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 3Versetul 28 din capitolul 2 formează un scurt paragraf autonom şi ar fi fost mai bine să se termine cu el capitolul 2. Versetul 29 începe un alt paragraf care se întinde până la versetul 3 din capitolul 3.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/29/#29
" target="_blank" title="
29. Daca stiti ca El este neprihanit, sa stiti si ca oricine
traieste in neprihanire este nascut din El.
">1Ioan 2.29</a> ; <a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/1/#1
" target="_blank" title="
1. Vedeti ce dragoste ne-a aratat Tatal, sa ne numim
copii ai lui Dumnezeu! Si suntem. Lumea nu ne cunoaste,
pentru ca nu L-a cunoscut nici pe El.
">1Ioan 3.1</a>
<p>Ne-am putea într-adevăr întreba acum: dar cine sunt copiii lui Dumnezeu? Şi cum să-i deosebim cu exactitate de cei care nu sunt?<p>
Răspunsul dat aici este că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu şi că îi putem deosebi prin faptul că practică dreptatea. A practica, este ceva obişnuit şi caracteristic. Nu înseamnă că lucrează potrivit dreptăţii cu intermitenţă, din timp în timp; ci o practică în mod obişnuit în viaţa lor. Sunt departe de a o face perfect – Unul singur a făcut-o. Şi mai mult, ca născuţi din Dumnezeu, ei au în mod necesar natura Sa. El este drept: o ştim foarte bine. Atunci cei care sunt născuţi din El sunt în mod necesar caracterizaţi de dreptate: nu ar putea fi altfel. Astfel deci când vedem pe cineva practicând cu adevărat dreptatea, putem pe bună dreptate să admitem că este vorba de un adevărat copil al lui Dumnezeu.<a name='more'></a>
<p>
Practicarea dreptăţii este o problemă foarte importantă, care depăşeşte cu mult faptul de a plăti o sută de cenţi în schimbul unui euro. Trebuie să începem cu Dumnezeu şi să-I dăm ce I se datorează. Nu se poate spune despre un neconvertit că practică dreptatea, pentru că nu a început niciodată cu primul pas al dreptăţii. Nu practică ce este drept cu privire la Dumnezeu.<p>
Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Este drept. Fără niciun risc putem considera pe cineva care practică dreptatea, că este născut din Dumnezeu, aparţine familiei divine. Dar atunci ce dragoste minunată există acolo! Şi ne este dată de Tatăl Însuşi!<p>
Cuvântul pe care Ioan îl foloseşte aici este „copii”, mai degrabă decât „fii”. Este un termen mai intim. Se vorbeşte de îngeri în Scriptură, ca fiind „<font color="red">fii ai lui Dumnezeu</font>”. Toate lucrurile sunt ale Lui ca fiind create de El, dar pentru a fi copiii Lui trebuie să fim născuţi din El. Este ceva mai profund şi în acelaşi timp mai intim, şi ne putem într-adevăr minuna de felul în care lucrează dragostea lui Dumnezeu, acordându-ne un asemenea har. Am fost introduşi în această nouă relaţie prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi, împlinită în noi de puterea Duhului Sfânt. Ar fi putut să-I placă, mântuindu-ne în acelaşi timp, să ne introducă într-o relaţie cu El mult inferioară acesteia. Dar nu, aceasta a fost maniera de a lucra a dragostei Lui.<p>
Dar există ceva mai mult; la fel cum acest act de a ne naşte ne-a legat de El în această relaţie nouă, tot astfel acest act ne-a despărţit de lume, şi aceasta într-un mod cu totul fundamental. Când Hristos era aici jos, lumea nu L-a cunoscut nici nu L-a înţeles, nici pe El, nici pe Tatăl Său: pentru că Îi era total opusă, atât ca origine, cât şi în ce priveşte caracterul. Le spune:<font color="red"> „Voi sunteţi de jos; Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta</font>”. Şi mai mult, când pretindeau că Îl au pe Dumnezeu ca Tată, El spune: „<font color="red">Dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, M-aţi iubi</font>” (Ioan 8 ; 23 ,42). Problema era că nu aveau natura care i-ar fi făcut capabili să-L cunoască sau să-L înţeleagă pe Hristos. Dar noi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem natura care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte; dar acesta este tocmai motivul pentru care nici pe noi nu ne cunoaşte lumea, nici nu ne înţelege. Este inerent naturii lucrurilor.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/2/#2
" target="_blank" title="
2. Preaiubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu.
Si ce vom fi nu s-a aratat inca. Dar stim ca, atunci cand
Se va arata El, vom fi ca El; pentru ca Il vom vedea asa cum este.
">1Ioan 3.2</a>
<p> Locul de copii ne aparţine ACUM. Dragostea Tatălui care aparţine acestei relaţii, este a noastră ACUM. Dar mai este ceva ce aşteptăm. Ce vom fi nu s-a arătat încă; dar va fi arătat când va veni. Când va fi arătat în glorie, vom fi nu numai cu El, ci şi ca El, pentru că Îl vom vedea cum este. În acea zi, lumea Îl va vedea, îmbrăcat în măreţia şi puterea Sa. Îl vor vedea în gloriile Lui oficiale. Noi Îl vom vedea în gloriile Lui personale mai intime. Vedem pe regii acestei lumi în îmbrăcămintea lor de gală pentru ceremoniile oficiale, dar membrii familiilor regale îi văd în particular aşa cum sunt.<p>
Noi trebuie să fim ca El pentru a-L vedea cum este. Numai ca purtători ai imaginii Celui Ceresc, vom putea umbla în faţa Lui şi-L vom putea contempla în mod intim. Vom fi efectiv CA EL. Nu există nimic special de privit la copiii lui Dumnezeu astăzi. Sunt adesea oameni săraci şi dispreţuiţi. Toamna putem vedea numeroase omide neinteresante târându-se pe urzici. Ce vor deveni nu s-a arătat încă. Aşteptaţi vara viitoare când vor ieşi sub forma unor fluturi splendizi! În acelaşi fel ne vom arăta asemenea Lui în ziua arătării Lui. Vom fi văzuţi atunci în starea care se potriveşte copiilor lui Dumnezeu.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/3/#3
" target="_blank" title="
3. Oricine are nadejdea aceasta in El se curata,
dupa cum El este curat.
">1Ioan 3.3</a>
<p>Astfel este speranţa noastră în Hristos. Când o privim cu luare aminte, trebuie cu siguranţă să fim conştienţi de puterea ei de a ridica şi de a curăţa. Dacă acesta este destinul nostru înalt şi sfânt, nu ne putem mulţumi să acceptăm murdăriile acestei lumi, care sunt înlăuntrul sau în afara noastră. Trebuie să ne curăţim avănd o asemenea speranţă în faţa ochilor. Am putea fi mulţumiţi cu murdăria dacă aceste lucruri nu ar fi pentru noi decât simple noţiuni şi teorii, dar este imposibil dacă este o speranţă reală. Cu o speranţă arzătoare în inimile noastre, trebuie să ne curăţim şi acest proces va continua atât timp cât vom fi aici jos, pentru că măsura curăţiei este: „<font color="red">după cum El este curat</font>”. Putem face o aplicaţie la Marcu 9:3 care vorbeşte de hainele Lui care „<font color="red">au devenit strălucitoare, foarte albe, aşa cum nici un înălbitor de pe pământ nu poate înălbi</font>”. Nici un apretor de pe pământ nu poate înălbi până la acest nivel, nu vom atinge aceasta decât când vom fi asemenea Lui în glorie.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/4/#4
" target="_blank" title="
4. Voi, copilasilor, sunteti din Dumnezeu;
si i-ati biruit, pentru ca Cel ce este in voi
este mai mare decat cel ce este in lume.
">1Ioan 3.4</a>
<p>Trecând de la versetul 3 din capitolul nostru la versetul 4, suntem conştienţi de o schimbare foarte abruptă. Tocmai ni s-a spus cum îi putem deosebi pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, adică cei care practică dreptatea. Vom vedea acum contrastul complet care există între copiii lui Dumnezeu şi copiii diavolului. Sunt două seminţe distincte pe pământ din punct de vedere moral şi spiritual, şi diametral opuse una faţă de cealaltă. Nu le putem nici confunda, nici amesteca, deşi un individ poate trece de la una la cealaltă printr-o lucrare a lui Dumnezeu, fiind născut din El.<p>
Dar mai întâi, adevărata natură a păcatului trebuie să fie expusă. Anumite versiuni traduc cuvântul „<font color="red">nelegiuire</font>” prin „călcare de lege”. Acesta nu este sensul cuvântului, nici al textului, ci „<font color="red">Oricine practică păcatul practică şi nelegiuirea; şi păcatul este nelegiuire</font>” [nelegiuire însemnând aici şi în continuare, „o umblare fără lege, fără frâu”]. Dacă păcatul este călcarea legii, atunci nu ar fi existat păcatul comis de la Adam până la Moise, cum spune Romani 5:13-14 . Dar păcatul este ceva mai profund decât aceasta, pentru că nelegiuirea este negarea şi refuzul oricărei legi, şi nu numai violarea unei legi odată promulgată. Dacă planetele care se rotesc în jurul soarelui s-ar apuca deodată să respingă orice lege, sistemul solar ar fi distrus. Nelegiuirea [sau: „umblarea fără lege, fără frâu”] la creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este la fel de mortală şi distrugătoare a ordinii Sale morale şi a guvernării Sale.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/5/#5
" target="_blank" title="
5. Si stiti ca El S-a aratat ca sa ia pacatele;
si in El nu este pacat.
">1Ioan 3.5</a>
<p>Astfel deci păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu, care nu-l poate lăsa să continue pentru totdeauna. De aceea Hristos (Cel la care păcatul era complet absent) a fost arătat pentru a-l înlătura. Versetul 5 merge numai până la punctul în care El a fost arătat pentru a înlătura păcatele noastre, păcatele copiilor lui Dumnezeu. Păcatele noastre nu sunt decât o parte din toate păcatele, dar sunt partea despre care este vorba aici; pentru că aici se pune accentul pe faptul că aceşti copii ai lui Dumnezeu au fost scoşi din nelegiuirea care îi caracteriza altădată, şi au fost introduşi în ascultare.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/6/#6
" target="_blank" title="
6. Oricine ramane in El nu pacatuieste;
oricine pacatuieste nu L-a vazut, nici nu L-a cunoscut.
">1Ioan 3.6</a>
<p>Cel în care nu este păcat a fost arătat, şi rezultatul este că a înlăturat păcatele noastre ca să rămânem în El şi să nu mai păcătuim. Versetul 6 prezintă contrastul dintr-un punct de vedere abstract şi trebuie să fie citit în legătură cu versetul 4, astfel încât forţa cuvântului „a păcătui” este „a practica nelegiuirea”. Copiii lui Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că rămân în Cel care a fost arătat ca să înlăture nelegiuirile noastre; de atunci, sub conducerea Sa, ei nu practică nelegiuirea. Dimpotrivă, cel care practică nelegiuirea nici nu a văzut, nici nu a cunoscut această Persoană binecuvântată.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/7/#7
" target="_blank" title="
7. Copilasilor, nimeni sa nu va insele!
Cine traieste in neprihanire este neprihanit,
cum El insusi este neprihanit.
">1Ioan 3.7</a>
<p>Dreptatea din versetul 7 contrastează cu nelegiuirea din versetul 6. Să nu ne înşelăm asupra acestui punct, deoarece pomul se cunoaşte după rodul lui. Putem raţiona bineînţeles plecând de la pom la rod, şi să spunem că cel care este drept practică dreptatea. Totuşi aici, raţionăm de la rod urcând la pom, fiindcă Ioan declară că cel care practică dreptatea este drept, după dreptatea Celui care i-a dat naştere. Este ceea ce apare dacă legăm versetele 3:7 şi 2:29.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/8/#8
" target="_blank" title="
8. Cine pacatuieste este de la diavolul,
caci diavolul pacatuieste de la inceput.
Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca
lucrarile diavolului.
">1Ioan 3.8</a>
<p>Pe de altă parte, cel care practică nelegiuirea nu este deloc de la Dumnezeu. Este de la diavolul pentru că arată exact acelaşi caracter ca al celui de la care provine. Diavolul păcătuieşte de la început. El s-a dat nelegiuirii de la început, şi Fiul lui Dumnezeu a fost arătat pentru a nimici lucrările lui. Ce a făcut diavolul, conducându-i pe oameni la nelegiuire, Fiul lui Dumnezeu a venit să desfacă.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/9/#9
" target="_blank" title="
9. Oricine este nascut din Dumnezeu nu pacatuieste,
pentru ca samanta Lui ramane in el; si nu poate pacatui,
fiindca este nascut din Dumnezeu.
">1Ioan 3.9</a>
<p>Versetul 9 pune accentul pe ceea ce tocmai a fost spus în versetele 6 şi 7, formulând aceasta în modul cel mai solemn. Nimeni care este născut din Dumnezeu nu practică nelegiuirea, şi aceasta pentru un motiv fundamental. Sămânţa divină rămâne în el, şi din cauza faptului că este născut din Dumnezeu, nu poate păcătui. Acestea sunt enunţuri dogmatice de o mare forţă. Nu este îngăduit de a se aduce nici o restricţie susceptibilă de a le modifica forţa pozitivă. De aceea ele au prezentat o mare dificultate pentru multe persoane.<p>
Două lucruri ajută la lămurirea acestor dificultăţi. Primul este de a înţelege pur şi simplu forţa declaraţiilor abstracte. Spunând „abstracte”, eliminăm într-adins din minţile şi cuvintele noastre orice idee de restricţie – aceasta pentru a putea face să reiasă mai clar natura esenţială a lucrului despre care vorbim. Să luăm o ilustraţie foarte simplă: spunem pluta pluteşte; alcoolul intoxică, focul arde. Enunţăm prin aceasta caracterul esenţial sau natura acestor lucruri, fără să ne pronunţăm asupra a ceea ce pare să le contrazică în practică. Bătrâna doamnă dintr-o colibă îndepărtată, de exemplu, ar putea spune că într-o asemenea zi rece şi cu vânt, ar fi vrut ca focul ei să ardă efectiv. Ştim că această anomalie nefericită care se întâmplă din timp în timp, nu schimbă adevărul afirmaţiei abstracte: focul arde.<p>
Al doilea lucru este că citim acest pasaj în lumina versetului 4 care este ca o prefaţă a sa. Nu se menţionează păcatul de la 2:12 până la 3:4. Dar din versetul 4 până la versetul 9 cuvântul „păcat” apare cam de zece ori sub diverse forme; şi aici ne este dat sensul exact ataşat acestui cuvânt. Cuvântul este definit pentru noi, de aceea o eroare în traducerea lui [cum ar fi o „călcare a legii” după versiunea autorizată (engleză) King James] este în mod particular nefericită. Peste tot este vorba de practicarea dreptăţii care se exprimă în ascultare, în contrast cu practicarea nelegiuirii care se exprimă în neascultare.<p>
În versetul 9, cel care este născut din Dumnezeu este văzut în caracterul său abstract. Dacă îl privim în afara caracterului său abstract, găsim în el păcat şi păcate, care, atunci când există, trebuie să fie mărturisite şi iertate, conform cu ceea ce a fost spus înainte în epistolă (1:8 – 2:1). Văzut din punct de vedere abstract, el nu practică <i>nelegiuirea</i> şi într-adevăr <i>nu poate fi nelegiuit,</i> pur şi simplu pentru că este născut din Dumnezeu.<p>
Ce enunţare minunată, desăvârşit de minunată! Aşa este natura noastră ca născuţi din Dumnezeu. În timpul de faţă acest fapt este deseori întunecat din cauza cărnii care este încă în noi şi pentru că îi lăsăm loc. Dar când vom fi cu El şi ca El şi Îl vom vedea cum este, carnea va fi fost eliminată pentru totdeauna. Atunci nu vor mai fi restricţii. Faptul va fi <i>absolut </i>şi nu numai abstract. Când vom fi glorificaţi cu Hristos, nu numai că nu vom mai păcătui, ci nu vom mai putea deloc păcătui. Nu vom putea păcătui după cum nici El nu poate păcătui.<p>
Dacă cineva doreşte mai mult ajutor pentru a înţelege acest subiect, îl poate avea privind contrastul dintre pasajul nostru şi Romani 8:7-8 . Carnea este văzută acolo în natura ei abstractă, şi este exact controlul a ce avem aici. Carnea este esenţialmente nelegiuită [fără lege, fără frâu] şi complet opusă lui Dumnezeu şi naturii Lui.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/10/#10
" target="_blank" title="
10. Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu si
copiii diavolului. Oricine nu traieste in neprihanire
nu este de la Dumnezeu; nici cine nu iubeste pe fratele sau.
">1Ioan 3.10</a>
<p>
Versetul 10 prezintă un alt fapt caracteristic adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu. Nu numai că practică dreptatea, ci sunt şi marcaţi de dragoste. Alte pasaje din Scriptură ne arată că dragostea trebuie să caracterizeze contactele noastre cu lumea. Aici ni se spune să dăm dovadă de dragoste faţă de fraţii noştri, adică faţă de toţi cei care, ca noi, sunt născuţi din Dumnezeu. Cei care îşi au originea în Dumnezeu şi cei care îşi au originea în diavolul sunt deci net diferenţiaţi de aceste două lucruri: unul are dreptatea şi dragostea, celălalt nu are nici una, nici alta.<p>
Dragostea şi dreptatea sunt strâns legate, dar distincte. Dragostea este în întregime o problemă de natură: „<font color="red">Dumnezeu este dragoste</font>”, citim, în timp ce nu citim că Dumnezeu este dreptate. Dragostea este <i>ce este El în El Însuşi</i>. Dreptatea exprimă <i>relaţia</i> Sa cu toţi cei care sunt exteriori Lui. Suntem născuţi din Dumnezeu: în consecinţă, pe de o parte arătăm natura Lui, şi pe de altă parte acţionăm cum acţionează El.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/11/#11
" target="_blank" title="
11. Caci vestirea pe care ati auzit-o de la inceput
este aceasta: sa ne iubim unii pe altii;
">1Ioan 3.11</a>
<p>La copii lui Dumnezeu, dragostea trebuie în mod necesar să se reverse către toţi cei care sunt ai Săi. Este dragostea familiei divine. Învăţătura de a ne iubi unul pe celălalt nu era nouă, pentru că fusese dată de la început. De la început am fost îndemnaţi la dragoste. Vedeţi în ce măsură insistă Dumnezeu asupra acestui subiect în Ioan 12:34-35 .<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/12/#12
" target="_blank" title="
12. nu cum a fost Cain, care era de la cel rau
si a ucis pe fratele sau. Si pentru ce l-a ucis?
Pentru ca faptele lui erau rele, iar ale fratelui
sau erau neprihanite.
">1Ioan 3.12</a>
<p>Cu totul asemănător, ura care caracterizează lumea şi cei care îşi găsesc originea în diavolul şi minciuna lui, datează din timpuri foarte vechi. Ea urcă de asemenea la început, la începutul activităţilor diavolului printre oameni. De îndată ce un om a fost născut în păcat, şi a avut în mod moral această sămânţă a diavolului, imediat această caracteristică s-a găsit în acel om. Cain a fost acel om, şi ura inerentă seminţei diavolului a fost scoasă la lumină în toată forţa ei. Şi-a ucis fratele. Nu era dragoste, ci ură. Şi de ce? Pentru că nu era dreptate, ci nelegiuire.<p>
Descrierea face astfel o ilustraţie completă. Cain, sămânţa diavolului, era un om nelegiuit care, din această cauză, şi-a urât şi şi-a ucis fratele. Ca oameni născuţi din Dumnezeu, avem <i>dragoste</i> ca propria noastră natură, şi suntem lăsaţi aici jos pentru a practica şi <i>dreptatea</i>. Iubind pe fratele nostru şi practicând dreptatea, arătăm clar că suntem copii ai lui Dumnezeu.<p>
De ar putea acest fapt să fie arătat întotdeauna mai clar în fiecare dintre noi!<p>
Orice lucru creat se reproduce după felul său. Acest fapt este declarat de zece ori în Genesa 1. În capitolul nostru vedem aceeaşi lege valabilă şi în domeniul spiritual. Cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt caracterizaţi de dragoste şi dreptate, cei care sunt „<font color="red">copiii diavolului</font>” sunt caracterizaţi de ură şi nelegiuire, pentru că aceasta este după felul lor. Cele două seminţe sunt clar arătate în aceasta, şi ele sunt total opuse una faţă de alta.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/13/#13
" target="_blank" title="
13. Nu va mirati, fratilor, daca va uraste lumea.
">1Ioan 3.13</a><p>Nu este deloc de mirare dacă un credincios este confruntat cu ura acestei lumi. „Lumea” aici nu este lumea ca sistem – aceea nu poate urî – ci sunt oamenii stăpâniţi de lumea ca sistem. Copilul lui Dumnezeu nu îi urăşte. Cum ar putea, când a iubi este adevărata lui natură? Lumea îl urăşte pentru acelaşi motiv pentru care cel care face răul urăşte lumina, pentru acelaşi motiv pentru care Cain îl ura pe Abel. Trebuie să mărturisim ca un fapt într-adevăr trist că foarte des ne mirăm că suntem urâţi, în timp ce aceasta este ridicol din partea noastră. Trebuie mai degrabă să ne aşteptăm la această ură, după natura lucrurilor.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/14/#14
" target="_blank" title="
14. Noi stim ca am trecut din moarte la viata,
pentru ca iubim pe frati. Cine nu iubeste pe
fratele sau ramane in moarte.
">1Ioan 3.14</a>
<p>Creştinul nu urăşte, iubeşte. Dar în versetul 14 nu se spune, sub formă de contrast, că iubim lumea. Dacă s-ar fi spus, am fi fost în pericol să intrăm în conflict cu versetul 2:15. Este adevărat că trebuie să fim caracterizaţi de dragoste pentru oameni în general, cum arată Romani 13:8-10 , dar ce se spune aici este că îi iubim pe fraţi, adică pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dragostea este chiar viaţa familiei lui Dumnezeu.<p>
Cum trecem de la moarte la viaţă? Ne este dat un răspuns la această întrebare în Ioan 5:24 . Auzind cuvântul lui Hristos şi crezând în Cel care L-a trimis. În pasajul care este înaintea noastră, răspunsul este evident: fiind născuţi din Dumnezeu – contextul face să îl vedem. Asociind cele două pasaje, obţinem pe de o parte ceea ce am putea numi partea noastră în această privinţă, şi pe de altă parte, partea lui Dumnezeu. A hotărî precis cum se combină cele două părţi, divinul şi omenescul, ne depăşeşte. Modul exact prin care divinul şi omenescul sunt reunite ne depăşeşte întotdeauna prin forţa împrejurărilor, fie că este în Hristos Însuşi, sau în Sfânta Scriptură sau oriunde altundeva.<p>
Dar rămâne faptul că am trecut din moarte la viaţă, şi dovada este că îi iubim pe fraţi, pentru că dragostea este practic chiar viaţa familiei, cum este cea a Tatălui Însuşi. Ceea ce spune aici apostolul Ioan sprijină declaraţiile despre dragoste ale apostolului Pavel la începutul capitolului 1. Corinteni 13 . El ne spune că dacă cineva dintre noi nu-l iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte, în ciuda aparenţelor. Pavel ne spune că, în ciuda a tot ce părem să avem, dacă nu avem dragoste nu suntem nimic – nu contăm pur şi simplu deloc în socotelile lui Dumnezeu.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/15/#15
" target="_blank" title="
15. Oricine uraste pe fratele sau este un ucigas;
si stiti ca niciun ucigas n-are viata vesnica ramanand in el.
">1Ioan 3.15</a>
<p>Versetul 15 stabileşte cazul şi mai tare. Nu putem fi neutri în acest domeniu. Dacă nu-l iubim pe fratele nostru, îl urâm; şi cel care urăşte, este în mod potenţial un ucigaş. Cain a fost efectiv unul, dar în Matei 5:21-22 , Domnul Isus pune accentul nu pe faptă, ci pe mânia şi ura care împing la faptă; este ceea ce face şi pasajul nostru. Cel care este stăpânit de un duh de ură, este stăpânit de duhul crimei, şi o asemenea persoană nu poate avea viaţa eternă. Cum am văzut, viaţa eternă este a noastră ca locuind „<font color="red">în Fiul şi în Tatăl</font>” (1. Ioan 2:24 ). Rămânând în El, viaţa eternă rămâne în noi, şi natura esenţială a acestei vieţi este dragostea.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/16a/#16a
" target="_blank" title="
16. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea
ca El Si-a dat viata pentru noi;
">1Ioan 3.16a</a>
<p> Dar deşi dragostea este simpla respiraţie a vieţii pe care o avem, nici unul dintre noi nu o are ca şi cum am fi fiecare o mică fântână autonomă. Manifestarea subiectivă a dragostei în noi nu poate fi niciodată detaşată de arătarea sa obiectivă în Dumnezeu. De aceea avem întotdeauna nevoie să privim în afara noastră, dacă vrem cu adevărat să percepem dragostea cum este cu adevărat ea însăşi. „<font color="red">Prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi</font>”. Era manifestarea supremă a dragostei adevărate.<p>
Dacă dorim să simţim dragostea într-o manieră adecvată, trebuie să medităm foarte adânc la toată virtutea şi excelenţa şi gloria cuprinse în acest cuvânt: „EL”, şi apoi să contemplăm păcatul, nefericirea şi mizeria care ne caracterizau pe „noi”. Este foarte important să o facem, pentru că este singurul mijloc de a putea face faţă obligaţiei care este în grija noastră. El a arătat dragoste dându-şi viaţa pentru noi. Ca roade ale acestei lucrări, trăim în viaţa Lui care este o viaţă de dragoste. Aceasta împlineşte un cerc de toată frumuseţea: El ne-a iubit; Şi-a dat viaţa pentru noi; noi trăim viaţa Lui; iubim.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/16b/#16b
" target="_blank" title="
si noi deci trebuie sa ne dam viata pentru frati.
">1Ioan 3.16b</a>
<p> Să trecem acum la obligaţia: „<font color="red">noi suntem datori să ne dăm viaţa pentru fraţi</font>” (1. Ioan 3:16 ). Dragostea ar trebui să ne ducă până acolo. Priscila şi Acuila merseseră până acolo pentru Pavel, pentru că, pentru viaţa lui, „<font color="red">şi-au pus capul</font>” (Romani 16:4 ). Ar fi făcut-o pentru un credincios foarte umil şi cu totul oarecare, ne întrebăm? Cu siguranţă, pentru că sunt puşi în fruntea lungii liste de creştini demni de a fi salutaţi în Romani 16 . În orice caz, până acolo merge dragostea de natură divină.<p>
Dacă dragostea merge până acolo, va merge până la orice punct dincoace. Sunt multe feluri în care copilul lui Dumnezeu îşi poate pune viaţa la dispoziţia fraţilor fără ca aceasta să implice moartea, sau chiar fără să considere deloc aceasta. Casa lui Ştefana, de exemplu (despre care este vorba în 1. Corinteni 16:15 ) se dedicase slujirii sfinţilor. Dacă nu-şi dădeau viaţa pentru fraţi, cel puţin şi-o consacrau slujirii lor. Îi slujeau lui Hristos în mădularele Lui, şi foloseau dragostea în mod foarte practic.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/17/#17
" target="_blank" title="
17. Dar cine are bogatiile lumii acesteia,
si vede pe fratele sau in nevoie,
si isi inchide inima fata de el,
cum ramane in el dragostea de Dumnezeu?
">1Ioan 3.17</a>
<p>Dragostea lui Dumnezeu rămâne în ei, şi trebuie să rămână în noi după cum arată versetul 17. Dacă aşa stau lucrurile, ea trebuie neapărat să se reverse peste copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce I-am putea oferi. Vitele pe mii de dealuri sunt ale Lui (Psalmul 50:10 ), dacă ar avea nevoie. Copiii lui Dumnezeu sunt cei care au întristări şi nevoi în această lume. Maniera practică de a ne arăta dragostea faţă de Dumnezeu, este de a îngriji de copiii Săi dacă îi vedem în nevoie. Dacă avem averea lumii şi refuzăm compasiunea faţă de fratele nostru în nevoie pentru a profita singuri de bunurile noastre, este foarte sigur că dragostea lui Dumnezeu nu rămâne în noi.<p>
Ajunşi în acest punct, se subliniază acest cuvânt caracteristic al acestei epistole: <i>a rămâne.</i> Este important a-l nota pentru a urma mai bine continuitatea gândirii apostolului. Pentru că tratează despre ce este fundamental şi esenţial în viaţa divină şi în natura divină, este inevitabil să vorbească despre lucruri care rămân.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/18-19/#18-19
" target="_blank" title="
18. Copilasilor, sa nu iubim cu vorba, nici cu limba,
ci cu fapta si cu adevarul.
19. Prin aceasta vom cunoaste ca suntem
din adevar si ne vom linisti inimile inaintea Lui,
">1Ioan 3.18-19</a>
<p>Versetul 18 nu este adresat copilaşilor, ci tuturor copiilor lui Dumnezeu independent de nivelul lor spiritual. Să ne amintim întotdeauna că dragostea nu este un simplu sentiment, nici o problemă de cuvinte rostite cu buzele. Este o problemă de acţiune şi realitate. Dragostea pe care am văzut-o în versetul 16 nu există doar în cuvinte, ci se manifestă într-un act de virtute supremă. Dragostea lui Dumnezeu rămâne în El, şi El Şi-a dat viaţa pentru noi. Dacă dragostea lui Dumnezeu rămâne în noi, ne vom exprima dragostea faţă de fratele nostru în acţiune şi în faptă, mai degrabă decât numai în cuvinte.<p>
Dacă iubim astfel ÎN adevăr, va fi arătat că suntem DIN adevăr, şi de aceea adevărul se exprimă în acţiunile noastre; şi nu numai ceilalţi vor fi încredinţaţi că suntem din adevăr, ci vom câştiga asigurarea pentru propriile noastre inimi şi înaintea lui Dumnezeu. Un om poate cumpăra un măr de un anumit tip, şi pentru a fi asigurat, primeşte un certificat semnat de horticultorul care a cultivat pomul. Este bine, dar o eroare este totuşi posibilă. Dacă, la vremea roadelor, omul adună din acest pom mere de acelaşi tip, atunci are cea mai mare asigurare posibilă. Când dragostea şi adevărul lui Dumnezeu aduc rod în viaţa şi faptele noastre, inimile noastre pot într-adevăr să fie asigurate.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/20/#20
" target="_blank" title="
20. in orice ne osandeste inima noastra;
caci Dumnezeu este mai mare decat inima
noastra si cunoaste toate lucrurile.
">1Ioan 3.20</a>
<p>„Vai! Nu sunt deloc desăvârşit; acest rod de dorit a lipsit deseori în mine” – aşa s-ar exprima mulţi dintre noi. Şi apostolul anticipează aceasta tocmai în versetul următor. Ţinând seama de aceasta, inimile noastre ne condamnă. Cât de solemn este atunci faptul că „<font color="red">Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate</font>” (1. Ioan 3:20 ). Este solemn şi totuşi foarte binecuvântat; pentru că vedeţi cum acest mare fapt a lucrat în inima lui Simon Petru, conform relatării din Ioan 21:17 .<p>
Petru, care se lăudase cu atâta convingere de dragostea lui pentru Domnul, a eşuat în mod lamentabil, fără să o arate în faptele lui. În loc de aceasta, L-a tăgăduit de trei ori cu jurământ şi blesteme. Domnul îl întreabă acum în trei rânduri asupra acestei chestiuni, sondându-i astfel conştiinţa. În loc de a avea asigurarea, inima lui Petru îl condamnă, deşi ştia în adâncul inimii lui că Îl iubea cu adevărat pe Domnul. Dacă Petru avea o anume conştiinţă a greşelii sale, Domnul care ştia toate îi vedea profunzimea şi mai bine decât Petru. Dar cu toate acestea, tocmai pentru că vedea totul, ştia că, în ciuda tăgăduirii lui, exista la el o dragoste autentică. Petru spune deci: „<font color="red">Doamne, Tu ştii toate: Tu cunoşti că Te iubesc</font>” (Ioan 21:17 ). Era fericit să se sprijine pe faptul că „<font color="red">Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate.</font>” De-ar putea fi aceasta partea noastră, într-o situaţie asemănătoare.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/21/#21
" target="_blank" title="
21. Preaiubitilor, daca nu ne osandeste
inima noastra, avem indrazneala la Dumnezeu.
">1Ioan 3.21</a>
<p>Pe de altă parte apar împrejurări când, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, inima noastră nu ne condamnă; împrejurări în care viaţa şi dragostea şi adevărul lui Dumnezeu au putere în sufletele noastre şi s-au exprimat în practică. Atunci avem încredere şi îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Avem libertate în prezenţa Sa. Putem să-I facem cereri cu asigurarea că răspunde şi că vom primi la vremea Sa ceea ce am cerut.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/22/#22
" target="_blank" title="
22. Si orice vom cere vom capata de la El,
fiindca pazim poruncile Lui si facem ce este placut inaintea Lui..
">1Ioan 3.22</a>
<p>Expresia „<font color="red">orice cerem</font>” din versetul 22 ne prezintă un cec în alb, cu libertatea de a-l completa. Dar acest „noi” căruia îi este prezentat acest cec, este limitat de ceea ce urmează şi de ceea ce precede. Sunt cei a căror inimă nu îi condamnă, cei care păzesc porunca Sa şi care fac lucrurile care Îi plac. Unor asemenea persoane li se pot încredinţa cecuri în alb. Sunt creştinii care iubesc în acţiune şi nu numai în cuvinte; sunt marcaţi de această ascultare care place atât lui Dumnezeu. Cel care este caracterizat de dragoste şi ascultare va avea gândurile şi dorinţele în armonie cu cele ale lui Dumnezeu astfel încât va cere după voia Lui, şi va primi în consecinţă lucrurile pe care le doreşte.<p>
Păzim poruncile Lui; dar se desprinde în mod special o poruncă care se împarte în două aspecte principale – credinţa şi dragostea. Trebuie să credem în Numele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi apoi să ne iubim unul pe altul, aşa cum El a poruncit ucenicilor Săi, în special în Ioan 13:34-35 . Recunoaştem aici cele două lucruri atât de des menţionate împreună în epistole. Pavel nu fusese la Colose, dar aducea mulţumiri lui Dumnezeu în privinţa lor „<font color="red">după ce am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus şi despre dragostea pe care o aveţi pentru toţi sfinţii</font>” (Coloseni 1:4 ). Aceste două lucruri familiare sunt dovada unei convertiri adevărate, dovada unei lucrări autentice a lui Dumnezeu.<p>
Ceea ce nu ne este poate atât de familiar, este că atât credinţa cât şi dragostea sunt tratate amândouă ca o poruncă. Merită să remarcăm că, dintre toţi apostolii, Ioan este cel care a scris cel mai mult creştinilor despre <i>poruncile</i> care ne-au fost date. El scria când ceilalţi apostoli fuseseră deja alungaţi, şi când tendinţa de a transforma harul în desfrâu începea să se accentueze; noi credem că acesta este motivul acestei insistenţe deosebite. Nu sunt porunci legale de împlinit pentru a stabili dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu; dar cu toate acestea sunt porunci. Ceea ce ne declară Ioan în această epistolă este ca să putem fi introduşi în comuniunea cu Dumnezeu. Dacă intrăm în această comuniune, descoperim repede poruncile, şi nu este nimic incompatibil între ele. Ele sunt în acord deplin, deoarece comuniunea nu este gustată şi menţinută decât în ascultarea de porunci.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/3/24/#24
" target="_blank" title="
24. Cine pazeste poruncile Lui ramane in El, si El in el.
Si cunoastem ca El ramane in noi prin Duhul pe care ni L-a dat.
">1Ioan 3.24</a>
<p>Lucrul acesta se subliniază în versetul 24; în acest verset, cel care rămâne în El, este sfântul care umblă în ascultare. La sfârşitul capitolului 2, copiii – adică toată familia lui Dumnezeu – erau îndemnaţi să rămână în El, pentru că aceasta este calea unei vieţi creştine adevărate şi roditoare. Cele două lucruri merg împreună, acţionând iar şi iar unul asupra celuilalt. Cel care rămâne în El ascultă, dar este la fel de adevărat că cel care ascultă rămâne în El.<p>
Dar ascultarea conduce la faptul că El rămâne în noi, cât şi la faptul că noi rămânem în El. Dacă rămânem în El, vom scoate în mod inevitabil din El toate izvoarele proaspete ale vieţii noastre spirituale, şi, pe măsură ce viaţa noastră practică se trage din a Lui, viaţa Lui va fi arătată în noi şi se va vedea că El rămâne în noi. Credem că Ioan scrie aici în principiu ceea ce Pavel enunţă ca propria sa experienţă, în Galateni 2:20 . Pentru că trăia „<font color="red">prin credinţă... în Fiul lui Dumnezeu</font>” putea spune: „<font color="red">Hristos trăieşte în mine</font>”.<p>
Prin Duhul care ne-a fost dat, ştim că Hristos rămâne în noi. Duhul este energia vieţii noi pe care o avem în Hristos, şi alte pasaje ne arată că El este „<font color="red">Duhul lui Hristos</font>”. Alţi oameni pot să ştie că Hristos rămâne în noi observând cel puţin ceva din caracterul Lui arătat în noi. O ştim prin Duhul Său care ne-a fost dat.<p>
S-a făcut aluzie la Duhul Sfânt în capitolul 2 ca fiind ungerea, dând astfel chiar şi copilaşilor capacitatea de a cunoaşte adevărul; dar acum ne gândim la El ca la Duhul prin care Hristos rămâne în noi pentru ca să-L putem arăta aici jos. El a locuit aici jos şi pentru a da glas Cuvântului lui Dumnezeu. A făcut-o de la început prin intermediul apostolilor şi al profeţilor pe care i-a inspirat. El este puterea prin care Cuvântul lui Dumnezeu este dat, precum şi puterea prin care este <i>primit.</i><p>
Acest lucru le oferă antihriştilor un punct de atac. Aceşti antihrişti de la început sunt cunoscuţi ca <i>gnostici,</i> un cuvânt care înseamnă: „<i>cei care ştiu</i>”. Şi ei vorbeau prin puterea unui duh. Pretindeau că ştiu, şi îşi stabileau ideile în opoziţie cu ceea ce fusese revelat de apostoli. Din această cauză apostolul se îndepărtează puţin de tema lui principală în primele versete din capitolul 4.<p>
Digresiunea era importantă în acea epocă, şi nu este mai puţin importantă în zilele noastre, aşa cum vom vedea.<p>
Autor: F. B. Hole, https://comori.org/noul-testament/1-ioan/epistola-intai-a-lui-ioan/capitolul-3-23samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-5001097005699178082023-02-27T13:10:00.001+02:002023-03-03T18:51:44.451+02:00 Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 2<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/1/#1
" target="_blank" title="1. Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti.
Dar, daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor,
pe Isus Hristos, Cel Neprihanit.
">1Ioan 2.1</a>
<p> Ultimele versete din capitolul 1 ne-au arătat că nu putem zice că nu avem păcat, nici că nu am păcătuit. Primele versete din capitolul 2 sunt contrapartida lor, de teamă să nu ne grăbim să concluzionăm că avem scuza de a păcătui pe motivul că nu ne putem împiedica, că este practic inevitabil. Nici pe departe. Ioan scria aceste lucruri ca să nu păcătuim. Alte pasaje din Scripturi ne vorbesc de resurse speciale pentru a ne împiedica să cădem: punctul care este scos aici în evidenţă este că, dacă intrăm în sfânta comuniune despre care vorbeşte capitolul 1:3, vom fi apăraţi. Bucuria acestei comuniuni exclude păcatul, la fel cum păcatul exclude bucuria acestei comuniuni, până când este mărturisit.<a name='more'></a><p>
Avem mari resurse pentru a nu păcătui, chiar dacă păcatul este încă în noi. Nu ar trebui să păcătuim. Nu avem scuze dacă păcătuim; dar, dacă se întâmplă aceasta, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că avem „<font color="red">la Tatăl un Mijlocitor</font>
”! Cuvântul tradus aici prin „<font color="red">Mijlocitor</font>
” este acelaşi cu cel tradus prin „<font color="red">Mângâietor</font>
” în Ioan 14:16 – un cuvânt care înseamnă: „chemat alături de cineva să ajute”. Cel înviat, „<font color="red">Isus Hristos, Cel drept”</font>, a fost chemat alături de Tatăl în glorie pentru a-i ajuta pe sfinţii Săi, dacă şi atunci când păcătuiesc. Duhul Sfânt a fost chemat alături de noi aici pe pământ pentru a ne ajuta.<p>
Observăm că se spune „<font color="red">Tatăl</font>
”. Motivul este că Mijlocitorul este prezent pentru cei care sunt deja copiii lui Dumnezeu. Primele cuvinte ale capitolului sunt: „<font color="red">Copiii mei</font>
” [în versiunea franceză] – cuvântul folosit nu este cel care înseamnă „copilaşi”, ci cel folosit pentru „copii” în general. Prin acest cuvânt afectuos, apostolul îi cuprindea ca ai săi pe toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu. Mântuitorul ne-a introdus în această relaţie binecuvântată, după cum ne spune Ioan 1:12 . Fiind în această relaţie, avem nevoie de slujba Mijlocitorului atunci când păcătuim.<p>
Se subliniază dreptatea Mijlocitorului nostru. Ne-am fi putut aştepta să fie vorba de bunătatea şi îndurarea Sa; în alt loc găsim că se pune accentul pe dreptate când este vorba de păcat, cum este cazul aici. Cel care se ocupă de cazul nostru în prezenţa Tatălui când păcătuim, va face astfel încât dreptatea să prevaleze. Pe de altă parte, <i>gloria Tatălui</i> nu va fi întunecată de păcatul nostru; şi pe de altă parte, El Se va ocupa de <i>noi</i> în mod drept ca să ajungem la o judecată corectă şi dreaptă a păcatului nostru, să îl mărturisim, să fie iertat şi curăţirea să fie făcută.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/2/#2
" target="_blank" title="
2. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre;
si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi.
">1Ioan 2.2</a>
<p> Cel care este Mijlocitorul nostru în cer este şi „<font color="red">ispăşire pentru păcatele noastre</font>
”. Aceasta ne aduce la temelia de stâncă pe care este clădit totul. Prin jertfa Lui ispăşitoare, au fost satisfăcute toate cerinţele lui Dumnezeu faţă de noi; şi pe temeiul acestei dreptăţi El Îşi exercită slujba de Mijlocitor la Tatăl. Ispăşirea Lui a rezolvat pentru noi, ca păcătoşi, toate implicaţiile eterne date de păcatele noastre. Mijlocirea Lui rezolvă acum problemele noastre înaintea Tatălui, care se ridică atunci când păcătuim <i>ca şi copii ai lui Dumnezeu.</i><p>
Ispăşirea este ceea ce putem numi partea lui Dumnezeu la moartea lui Hristos. Ea priveşte subiectul cel mai de bază dintre toate: satisfacerea exigenţelor divine împotriva păcatului. Răspunsul la nevoile păcătosului trebuie să fie o problemă secundară vizavi de primul subiect. De aceea, când Pavel dezvoltă Evanghelia în Epistola către Romani, găsim că prima menţionare a morţii lui Hristos este ispăşirea „<font color="red">prin credinţa în sângele Lui</font>
” (Romani 3:25 ). Substituirea nu este clar afirmată înainte de Romani 4:25 unde citim că El „<font color="red">a fost dat pentru greşelile noastre</font>
”.<p>
Când este vorba de partea morţii Lui faţă de Dumnezeu, se consideră cel mai larg cerc: lumea întreagă. Când este vorba de substituţie, sunt luaţi în considerare numai credincioşii; sunt „<font color="red">greşelile noastre</font>
” sau „<font color="red">păcatele multora</font>
”. Dar deşi credincioşii sunt singurii care profită de beneficiile dobândite prin moartea lui Hristos, Dumnezeu are nevoie de o ispăşire pentru toate păcatele comise de toţi oamenii, din cauza întregii ocări uriaşe provocate de păcat. Aşadar, prin moartea lui Hristos a fost făcută ispăşirea în faţa lui Dumnezeu şi din această cauză El poate oferi fără plată iertarea oamenilor, fără a face cel mai mic compromis cu privire la natura şi caracterul Său.<p>
Ispăşirea este un cuvânt care trezeşte multă mânie şi dispreţ împotrivitorilor Evangheliei. Ei cred că ispăşirea are acelaşi sens ca la păgâni, adică este vorba de a împăca, vărsând mult sânge, o putere mâniată, duşmană şi însetată de sânge. Dar în Scriptură cuvântul are un sens mult mai înalt. Există totuşi sensul general de a fi împăcat sau a fi făcut favorabil printr-o jertfă, dar nu există niciun motiv de a-L considera pe Dumnezeu ca un duşman sau un însetat de sânge. El este infinit de sfânt. Este drept în toate căile Lui. Este de o măreţie eternă. Natura şi toate atributele Sale trebuie să primească ce li se cuvine şi să fie glorificate în executarea pedepsei potrivite: totuşi El nu este împotriva omului, ci pentru el, pentru că dragostea S-a îngrijit de ceea ce cerea dreptatea. Cum citim acum în epistola noastră, „<font color="red">Dumnezeu... ne-a iubit şi L-a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre</font>
” (1. Ioan 4:10 ). Dumnezeu Însuşi a oferit ispăşirea. Propriul Lui Fiu, care era Dumnezeu, a devenit ispăşire. Ispăşirea, dacă este înţeleasă corect, nu este o noţiune degradantă, ci o noţiune care ridică şi înnobilează. Singurul lucru degradant, este gândul subiectului fals întreţinut de cei care i se opun. Ei încearcă să strecoare ideea lor înjositoare în Evanghelie, dar Cuvântul lui Dumnezeu o combate cu motive puternice.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/3-4/#3-4
" target="_blank" title="
3. Si prin aceasta stim ca Il cunoastem, daca pazim poruncile Lui.
4. Cine zice: Il cunosc, si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos,
si adevarul nu este in el.
">1Ioan 2.3-4</a>
<p>Luăm acum în considerare o altă afirmaţie, făcută pe nedrept de multe ori: „<font color="red">Îl cunosc</font>
”. Este într-adevăr posibil ca un credincios să spună foarte fericit că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, deoarece „<font color="red">comuniunea... cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos</font>
” (1. Ioan 1:3 ) ne este acordată şi nu poate fi comuniune fără cunoaştere. Dar şi acolo, este necesar un test pentru a determina dacă o asemenea afirmaţie nu este decât o simplă pretenţie. Acesta este testul ascultării poruncilor pe care ni le-a dat. Cunoaşterea lui Dumnezeu este inseparabilă de ascultarea faţă de El.<p>
Păzind poruncile Lui, ştim că am ajuns să Îl cunoaştem. În afara acestei ascultări, nu poate exista această cunoaştere, şi, dacă există totuşi pretenţia de cunoaştere a Lui, aceasta nu face decât să arate că adevărul nu este în cel care are această pretenţie. Comparaţi versetele 2:4 şi 1:8. Adevărul nu este în cel care afirmă că <i>nu are păcat</i>, nu mai mult decât este în cel care afirmă că <i>are cunoaşterea lui Dumnezeu</i> şi, care, în ciuda acestui lucru, nu este ascultător de poruncile Lui.<p>
Trebuie să înţelegem bine că există porunci în creştinism, deşi nu sunt de ordin legal; prin aceasta vrem să spunem că nu ne sunt date pentru a ne putea stabili sau menţine poziţia înaintea lui Dumnezeu prin intermediul lor. Orice expresie precisă a voii lui Dumnezeu are forţa de poruncă şi vom vedea că această epistolă are să ne spună mai multe despre poruncile Lui, iar ele nu sunt „<font color="red">grele</font>
” (5:3). Legea lui Hristos este o lege a libertăţii, prin faptul că luăm parte la viaţa şi la natura Sa.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/5/#5
" target="_blank" title="
5. Dar cine pazeste Cuvantul Lui, in el dragostea lui Dumnezeu
a ajuns desavarsita; prin aceasta stim ca suntem in El.
.">1Ioan 2.5</a>
<p> De la ţinerea poruncilor Lui, trecem la păzirea Cuvântului Său, în versetul 5. Este un pas în plus. Cuvântul cuprinde tot ce El ne-a revelat despre gândurile şi voia Sa, bineînţeles inclusiv poruncile Lui, dar mergând dincolo de aceasta. Un om ar putea da fiilor săi multe instrucţiuni precise – poruncile sale. Dar, în afară de aceasta, fiii săi au o cunoaştere intimă a gândurilor lui din cursul convorbirilor lor zilnice şi al raporturilor lor mutuale timp de ani de zile şi, chiar în absenţa unor instrucţiuni precise, ei păzesc cu grijă cuvântul său cu un devotament filial. Aşa ar trebui să fie cu copiii lui Dumnezeu. Când aşa stau lucrurile, „<font color="red">dragostea lui Dumnezeu este cu adevărat împlinită</font>
” sau „<font color="red">făcută desăvârşită</font>
” pentru că a produs în ei propriile sale efecte şi propriile ei răspunsuri.<p>
Pe de altă parte, printr-o asemenea ascultare „<font color="red">cunoaştem că suntem în El</font>
”. A fi „<font color="red">în El</font>
” implică participarea noastră la viaţa şi natura Sa. Există bineînţeles o legătură foarte strânsă între a şti „<font color="red">că-L cunoaştem</font>” (1. Ioan 2:3 ), şi a şti „<font color="red">că suntem în El</font>
” (1. Ioan 2:5 ). Cel de-al doilea lucru ne introduce în ceva mai profund. Îngerii Îl cunosc şi ascultă poruncile Lui. Trebuie să Îl cunoaştem ca cei care sunt în El, şi din acel moment vom înţelege cea mai mică indicaţie a gândurilor sau a dorinţelor Sale, şi aceasta ne va îndemna la o ascultare fericită.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/6/#6
" target="_blank" title="
6. Cine zice ca ramane in El trebuie sa traiasca si el
cum a trait Isus.
">1Ioan 2.6</a>
<p> Fiind în El, trebuie să rămânem în El, ceea ce înseamnă, după cum înţelegem, să rămânem în cunoştinţa şi puterea de a fi în El. Este uşor pentru oricine să ne zică: „<font color="red">Eu rămân în El</font>
”; dar, dacă aşa este, trebuie să producem ceea ce dovedeşte realitatea acestei afirmaţii. Un asemenea om „<font color="red">este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El</font>
”. Dacă suntem în viaţa Lui şi de asemenea în puterea şi bucuria acestei vieţi, această viaţă trebuie în mod necesar să se exprime în căile şi activităţile noastre, aşa cum a avut loc în El. În comparaţie cu El, harul şi puterea umblării noastre vor fi sărace şi slabe, dar va fi totuşi o umblare de acelaşi fel. Nu va fi nicio diferenţă de natură ci numai de grad.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/7-8a/#7-8a
" target="_blank" title="
7. Preaiubitilor, nu va scriu o porunca noua, ci o
porunca veche pe care ati avut-o de la inceput.
Porunca aceasta veche este Cuvantul pe care l-ati
auzit.
8. Totusi va scriu o porunca noua, lucru care este
adevarat atat cu privire la El, cat si cu privire la voi;
caci intunericul se imprastie.
">1Ioan 2.7-8a</a>
<p> Ce înălţime morală extraordinară ar trebui deci să caracterizeze umblarea noastră! Cât de mult suntem sub nivelul acceptat în timpul Vechiului Testament! Când Ioan scria aceste cuvinte, un mare număr a trebuit să se simtă îndemnat să protesteze că nivelul aşteptat era prea înalt şi că introducea ceva cu totul nou. De aceea în versetul 7 îi asigură că nu spunea ceva nou – ca învăţăturile antihriştilor, care erau noi – ci că era mai degrabă o poruncă veche. Aceasta nu se contrazice, deşi este un paradox. Era o poruncă veche pentru că fusese deja pusă în evidenţă de la început în Hristos, ca fiind voia sfântă a lui Dumnezeu şi plăcerea Lui pentru om: nu era deci nimic în ea care să se asemene cu noţiunile noi ale gnosticilor. Totuşi era o poruncă nouă, pentru că trebuia să fie pusă acum în evidenţă în cei care erau ai lui Hristos, şi în aceasta, era ca nouă pentru ei. Lucrul, zice Ioan, „este adevărat în El şi în voi”. Viaţa care a fost arătată în Hristos şi care era în primul rând exclusiv în El, trebuie să se găsească acum în credincioşii care sunt în El. Atât timp cât cei credincioşi rămân în El, viaţa se va exprima în ei în acelaşi fel şi va produce roade asemănătoare.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/8b/#8b
" target="_blank" title="
si lumina adevarata si rasare chiar.
">1Ioan 2.8b</a>
<p> Aşadar citim: „<font color="red">Lumina cea adevărată deja străluceşte</font>
”. Între viaţă şi lumină este cea mai strânsă legătură posibilă. Dacă adevărata viaţă a fost arătată în Hristos, lumina cea adevărată a strălucit deopotrivă în El. Dacă luăm parte la această viaţă adevărată, lumina cea adevărată va străluci şi în noi. „<font color="red">Întunericul se duce</font>
”, scrie apostolul, şi nu: „<font color="red">a trecut</font>
”. Va trebui să aşteptăm până la lumea viitoare pentru a ne spune că a trecut, totuşi este clar că se duce, pentru că lumina cea adevărată a început să strălucească în Hristos şi în ai Lui. Când Dumnezeu va acţiona în judecată şi viaţa cea falsă şi lumina cea falsă a acestei lumi vor fi alungate, atunci întunericul va fi trecut efectiv. În prezent putem să ne bucurăm în siguranţa că se duce şi că lumina cea adevărată străluceşte. Cu cât mai mult umblăm cum a umblat El, cu atât lumina va străluci efectiv prin noi.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/9/#9
" target="_blank" title="
9. Cine zice ca este in lumina, si uraste pe fratele sau,
este inca in intuneric pana acum.
">1Ioan 2.9</a>
<p>Dar, pe de altă parte, dacă lumina va străluci de azi înainte în noi şi prin noi, trebuie să fim noi înşine în lumină. Pretindem că suntem în lumină? Ei bine, există un test simplu prin care se poate şti dacă această declaraţie este autentică. Dacă cineva zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său, declaraţia lui este falsă şi el este în întuneric, adică nu-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu – nu este în lumina lui Dumnezeu revelată în Hristos. Nimeni nu poate fi în lumina lui Dumnezeu, dacă nu are viaţa lui Dumnezeu, care este dragoste. De aceea puţin mai departe în epistolă citim că „<font color="red">Cine nu îl iubeşte pe fratele său rămâne în moarte</font>
” (1. Ioan 3:14 ). Descoperim deci acum că viaţa, lumina şi dragostea merg toate împreună; şi chiar în natura lucrurilor, funcţionează ca teste una faţă de cealaltă. Potrivit capitolului 3, cel care îşi iubeşte fratele arată <i>viaţa</i>. Aici, accentul este pus pe faptul că rămâne în <i>lumină</i>.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/10-11/#10-11
" target="_blank" title="
10. Cine iubeste pe fratele sau ramane in lumina,
si in el nu este niciun prilej de poticnire.
11. Dar cine uraste pe fratele sau este in
intuneric, umbla in intuneric, si nu stie
incotro merge, pentru ca intunericul i-a orbit ochii
.">1Ioan 2.10-11</a>
<p> Ioan adaugă remarca: „<font color="red">în el nu este prilej de poticnire”</font>
. Este în contrast cu ce urmează în versetul 11, unde cel care îl urăşte pe fratele său este descris ca fiind în întuneric, umblând în întuneric, şi neştiind unde merge. Nu avem lumină în noi, la fel cum luna nu are lumină decât în lumina soarelui. Astfel cel care îl urăşte pe fratele său, fiind în întuneric, este în întregime întuneric el însuşi, şi devine în consecinţă un prilej de poticnire pentru alţii. Se poticneşte el însuşi şi lucrează ca o piatră de poticnire. Aşa erau antihriştii şi adepţii lor. Cel care iubeşte, ca rod al faptului că are viaţa divină, umblă în lumină şi nu se poticneşte, nici nu este o piatră de poticnire.<p>
A-ţi iubi fratele înseamnă bineînţeles a-i iubi pe toţi cei care, asemenea nouă, sunt născuţi din Dumnezeu; înseamnă a iubi pe fiecare dintre ei. Înseamnă dragoste, divină prin natură, cuprinzându-i pe toţi cei care au intrat în familia divină – dragostea care îi iubeşte pe copiii lui Dumnezeu ca şi copii ai lui Dumnezeu, indiferent de preferinţele sau aversiunile omeneşti.<p>
<b>1. Ioan 2:12-17</b> <p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/12/#12
" target="_blank" title="
12. Va scriu, copilasilor, fiindca pacatele va sunt
iertate pentru Numele Lui.
">1Ioan 2.12</a>
<p>În versetul 12 începe un nou paragraf. În versetul 1:4, Ioan indica <i>temele </i>despre care scria. Acum avem baza pe care scria. Toţi cei cărora se adresa erau în harul minunat de a avea păcatele iertate, şi toţi erau în poziţia de copii. Cuvântul tradus prin „copii” [în versiunea franceză] nu este cel folosit pentru „copilaşi”. El îi include pe toţi copiii lui Dumnezeu fără deosebire. Iertarea care este a noastră este partea noastră numai din cauza Numelui Său. Virtutea şi meritul nu Îi revin decât Lui. Aceste cuvinte ne sunt adresate în calitate de oameni iertaţi şi introduşi într-o relaţie formată în mod divin.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/13/#13
" target="_blank" title="
13. Va scriu, parintilor, fiindca ati cunoscut pe Cel
ce este de la inceput. Va scriu, tinerilor, fiindca
ati biruit pe cel rau. V-am scris, copilasilor,
fiindca ati cunoscut pe Tatal.
">1Ioan 2.13</a>
<p> Pe de altă parte, există deosebiri în familia lui Dumnezeu, şi ele sunt aduse înaintea noastră în versetul 13. Există „<font color="red">părinţi</font>
”, „<font color="red">tineri</font>
” şi „<font color="red">copilaşi</font>
”. Este felul în care Ioan indică diferitele etape ale creşterii spirituale. Trebuie toţi în mod necesar să începem ca nişte copilaşi în viaţa divină. În mod normal ar trebui toţi să creştem ca tineri şi în cele din urmă să devenim părinţi. Fiecare dintre cele trei clase are caractere precise.<p>
Versetul 13 enunţă <i>trăsăturile caracteristice </i>celor cărora le scrie, nu temele pe care le tratează, nici baza pe care scrie. <i>Părinţii </i>sunt caracterizaţi de cunoaşterea Celui care este de la început; adică s-au maturizat în cunoaşterea lui Hristos, acest Cuvânt al vieţii, în care a fost arătată viaţa eternă. Ei Îl cunoşteau cu adevărat pe Cel în care a fost revelat tot ce trebuie cunoscut despre Dumnezeu. Orice altă cunoaştere este neînsemnată dacă o comparăm cu această cunoaştere: părinţii o au.<p>
<i>Tinerii</i> sunt caracterizaţi de faptul că l-au învins pe cel rău. Versetele care urmează în capitol arată mai exact forţa acestei expresii. Ei au biruit cursele subtile ale diavolului lucrând prin învăţăturile antihriştilor, şi au făcut-o pentru că erau edificaţi asupra şi în Cuvântul lui Dumnezeu. La începutul umblării noastre creştine, înainte de a fi avut timpul de a fi fost bine întemeiaţi în învăţăturile Cuvântului, suntem mult mai susceptibili de a ne lăsa amăgiţi de învăţăturile subtile contrare Cuvântului şi de a fi astfel biruiţi de cel rău.<p>
Aşa cum vom vedea, acesta este pericolul la care sunt expuşi <i>copilaşii</i>. Totuşi, îi caracterizează o trăsătură frumoasă: Îl cunosc pe Tatăl. Copilul uman manifestă repede instinctul care îi permite să-şi recunoască părinţii, şi la fel este pentru copiii lui Dumnezeu. Ei au natura Sa, deci Îl cunosc. Mai au încă multe lucruri de învăţat despre Tatăl, dar Îl cunosc. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, să fim deprinşi să nu rămânem copilaşi. Trebuie să începem aşa, dar să aspirăm la această cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu care ne va dezvolta creşterea spirituală şi ne va permite să devenim tineri şi chiar părinţi, la timpul potrivit.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/14a/#14a
" target="_blank" title="
14. V-am scris, parintilor, fiindca ati cunoscut pe Cel
ce este de la inceput.
">1Ioan 2.14a</a>
<p> După ce a arătat, în versetul 13, trăsăturile caracteristice ale părinţilor, tinerilor şi, respectiv, ale copilaşilor, apostolul începe în versetul 14 mesajul special adresat fiecăruia dintre ei.<p>
Începe cu părinţii şi mesajul său în privinţa lor este dintre cele mai scurte; mai mult, apostolul reia exact aceleaşi cuvinte ca în versetul precedent când descria trăsătura lor caracteristică. Aceasta este remarcabil şi putem într-adevăr să ne întrebăm de ce. Credem că motivul este că, odată ajunşi la cunoaşterea Celui „<font color="red">care este de la început</font>”, ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu într-o plinătate infinită şi eternă, dincolo de care nu mai este nimic. Cel care este „<font color="red">Fiu” şi „<font color="red">Cuvânt</font>
”, „Cuvântul vieţii</font>
”, arătat printre noi, este Cel care este de la început. În El Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi nu este nimic care întrece o cunoaştere de o asemenea profunzime infinită.<p>
Părinţii Îl cunosc deci în acest chip profund şi minunat. Dumnezeul care este dragoste a devenit locuinţa sufletelor lor, şi, rămânând în această dragoste, ei rămân în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Nu aveau decât să continue să se adâncească în această cunoaştere binecuvântată. Nu era nevoie să le spună nimic în plus.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/14b/#14b
" target="_blank" title="
V-am scris, tinerilor, fiindca sunteti tari, si Cuvantul
lui Dumnezeu ramane in voi, si ati biruit pe cel rau.
">1Ioan 2.14b</a>
<p>Tinerii nu atinseseră încă această statură, dar erau pe cale. Caracteristica lor era de a-l fi învins pe cel rău, potrivit versetului 14. Aflăm acum cum a putut avea loc această victorie. Fuseseră făcuţi tari de Cuvântul lui Dumnezeu, care a rămas în ei.<p>
Începem întreaga noastră viaţă creştină ca nişte copilaşi, şi, dacă avem o creştere spirituală sănătoasă, vom înainta către starea de tineri. Ori mai întâitrebuie să vină cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu putem rămâne în cele în care suntem necunoscători. Aceasta ne face să vedem în faţă motivul pentru care atâţia creştini adevăraţi au rămas timp de mulţi ani copilaşi – doar bebeluşi plăpânzi. Nu au făcut niciodată cu adevărat cunoştinţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Marele adversar al lucrării lui Dumnezeu cunoaşte foarte bine această necesitate, ceea ce lămureşte foarte mult abilitatea planurilor lui în profunzime.<p>
Catolicismul roman a îndepărtat Scripturile din mâinile adepţilor săi pe motiv că, fiind vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, acesta este mult deasupra laicilor şi potrivit numai pentru a fi pus în mâinile învăţătorilor bisericii, singurii capabili să îl interpreteze. Modernismul prevalează în lumea protestantă. În forma sa cea mai evoluată, el neagă complet Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este pentru ei decât o colecţie de legende îndoielnice presărată cu reflecţii religioase învechite. În forma sa diluată – care îi amăgeşte deseori pe adevăraţii creştini şi este deci mai dăunătoare în ce ne priveşte – slăbeşte autoritatea Cuvântului, şi îi condamnă astfel pe adepţii săi la un infantilism spiritual perpetuu. Şi acolo unde aceste rele sunt absente, oamenii se mulţumesc prea adesea să extragă ce cunosc din Cuvânt, texte despre care ajung să predice în slujba lor. Ei nu citesc, nici nu observă, nici nu studiază, nici nu meditează la Cuvânt pentru ei înşişi. De aceea creşterea lor nu continuă.<p>
Dar Cuvântul nu trebuie pur şi simplu să fie cunoscut,<i> trebuie să rămână în noi</i>. Trebuie să rămână în gândurile şi în acţiunile noastre; în acest mod ne va controla, guvernându-ne întreaga viaţă. Dacă acest punct este atins de cineva anume dintre noi, atunci putem spune că este tare, pentru că viaţa lui este întemeiată pe stânca invincibilă a Sfintei Scripturi. Totuşi chiar şi astfel, tăria nu este totul, pentru că mai trebuie să fii condus la această cunoaştere a Celui care este de la început, care îi caracterizează pe părinţi.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/15-16/#15-16
" target="_blank" title="
15. Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume.
Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui
nu este in el.
16. Caci tot ce este in lume: pofta firii pamantesti,
pofta ochilor si laudarosia vietii, nu este de la Tatal,
ci din lume.
">1Ioan 2.15-16</a>
<p>Tinerii au de-a face cu un pericol care, dacă prevalează, îi va împiedica să-şi continue înaintarea către această cunoaştere binecuvântată. Acest pericol este lumea şi iubirea de lume: nu lumea pur şi simplu ca un concept abstract, ci lucrurile concrete şi materiale care sunt în lume. <i>Folosim</i> un mare număr dintre aceste lucruri şi cel puţin ocazional, <i>ne fac plăcere,</i> dar nu trebuie să le <i>iubim</i>. Ce iubim ne stăpâneşte şi nu trebuie să fim stăpâniţi de lume, ci de Tatăl. Iubirea lumii şi dragostea Tatălui sunt mutual exclusive. Nu putem fi stăpâniţi de amândouă. Trebuie să fie sau una, sau cealaltă. Care ne stăpâneşte?<p>
Dacă ne stăpâneşte dragostea Tatălui, vom vedea lumea sub adevărata ei lumină. Vom poseda facultatea spirituală care acţionează în maniera razelor X. Vom coborî sub suprafaţa lucrurilor până la scheletul pe care este construit totul. Acest schelet ne este revelat în versetul 16 ca fiind „<font color="red">pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii</font>
”; toate acestea nu vin de la Tatăl ci sunt în întregime din lume.<p>
Pofta cărnii este dorinţa de a avea – dorinţa de a poseda pentru sine aceste lucruri care hrănesc şi întreţin carnea. Pofta ochilor este dorinţa de a vedea, fie cu ochii capului sau cu ochii minţii, toate lucrurile care hrănesc şi întreţin ce ne place. Aceasta acoperă setea intelectuală insaţiabilă a omului, precum şi căutarea lui continuă de plăceri spectaculoase. Trufia vieţii este dorinţa de <i>a fi </i>– dorinţa arzătoare de a fi cineva, sau ceva care hrăneşte şi întreţine trufia inimii. Este răul înrădăcinat cel mai adânc dintre cele trei şi adesea este bănuit cel mai puţin.<p>
Tocmai am văzut deci cadrul pe care este construit sistemul lumii; toate elementele sunt în opoziţie totală cu Tatăl şi cu lumea viitoare, când ordinea mondială actuală va fi pusă deoparte. Ni se spune: „<font color="red">lumea trece, şi pofta ei</font>
”. Nu este surprinzător să o auzim spunându-se. Ce har că trece, pentru că cea mai rea calamitate nu ar fi ca lumea şi poftele ei să se menţină pentru totdeauna? Lumea va dispărea; Tatăl şi lumea Sa vor rămâne. Am fi într-adevăr nebuni să fim plini de dragoste pentru ce dispare, mai degrabă decât pentru Cel care rămâne.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/17/#17
" target="_blank" title="
17. Si lumea si pofta ei trec; dar cine face voia
lui Dumnezeu ramane in veac.
">1Ioan 2.17</a>
<p> Ce contrast frapant în versetul 17! Ne-am fi aşteptat ca sfârşitul versetului să fie: „dar Tatăl rămâne”, dar aceasta este atât de evident că nu este deloc nevoie de a o zice. „<font color="red">Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate</font>
”: este un fapt minunat, că lumea este cea care va dispărea. Când credincioşii mor, remarcăm că un anume „a dispărut”. Lumea continuă foarte bine fără ei şi pare perfect stabilă. Apostolul Ioan vede lucrurile din perspectiva divină şi ne ajută să facem la fel. Atunci vedem lumea pe cale de a dispărea, în timp ce cel care face voia lui Dumnezeu, chiar dacă este retras de pe scena pământească, este cel care rămâne pentru eternitate. El slujeşte voiei lui Dumnezeu, şi această voie este fixă şi trainică. Slujitorul acestei voi este de asemenea trainic.<p>
<b>1 Ioan 2:18-27</b><p>
De la versetul 18 la versetul 27, apostolul se adresează „<font color="red">copilaşilor</font>
”. Fără nici o introducere, apostolul se lansează într-un avertisment împotriva învăţătorilor anticreştini care începeau să abunde. „<font color="red">Antihristul</font>
” este un personaj sinistru a cărui apariţie în zilele din urmă este prezisă. Nu a venit încă, dar numeroşi oameni de mai mică importanţă, având acelaşi caracter rău în diferite grade, există de mult timp pe pământ. Aceasta ne arată că suntem în vremurile din urmă, adică epoca precedând imediat timpul când răul va culmina şi va suferi judecata finală.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/18-19/#18-19
" target="_blank" title="
18. Copilasilor, este ceasul cel de pe urma. Si,
dupa cum ati auzit ca are sa vina Antihrist,
sa stiti ca acum s-au ridicat multi antihristi:
prin aceasta cunoastem ca este ceasul de pe urma.
19. Ei au iesit din mijlocul nostru, dar nu erau
dintre ai nostri. Caci, daca ar fi fost dintre ai nostri
, ar fi ramas cu noi; ci au iesit, ca sa se arate ca nu toti
sunt dintre ai nostri.
">1Ioan 2.18-19</a>
<p> Ori antihriştii apăruţi în vremea când scria Ioan, avuseseră un timp locul lor printre credincioşi, cum o arată versetul 19. Dar de atunci rupseseră legătura şi ieşiseră din mijlocul lor. Făcând aceasta, făcuseră public faptul că nu făcuseră niciodată cu adevărat parte din familia lui Dumnezeu – nu făceau parte „<font color="red">dintre noi</font>
”. Caracterul credinciosului adevărat este de a păstra tare credinţa. Ei o părăsiseră şi ieşiseră din tovărăşia creştinilor, revelând prin aceea că nu aveau legătură vitală cu copiii lui Dumnezeu. Adevăratul copil al lui Dumnezeu are ungerea de la Cel Sfânt şi este tocmai ceea ce antihriştii nu au avut niciodată.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/20-21/#20-21
" target="_blank" title="
20. Dar voi ati primit ungerea din partea
Celui Sfant si stiti orice lucru.
21. V-am scris nu ca n-ati cunoaste adevarul,
ci pentru ca il cunoasteti si stiti ca nicio minciuna
nu vine din adevar.
">1Ioan 2.20-21</a>
<p> „<font color="red">Ungerea</font>
” din versetul 20 este aceeaşi ca cea din versetul 27, şi în cele două rânduri se face o referinţă la Duhul Sfânt. Rămânând în copiii lui Dumnezeu, El devine Sursa de unde provine priceperea lor spirituală. Ori cel mai tânăr copil al familiei divine a primit această ungere şi se poate spune deci că ştie toate. Termenul „a şti” semnifică aici o <i>cunoaştere interioară şi conştientă.</i> Dacă ar fi vorba de o problemă a conştiinţei dobândite, există zece mii de detalii ignorate în prezent de copil, dar ungerea îi dă această capacitate interioară care pune toate la îndemâna sa. Ştie toate în mod potenţial, dar nu încă în mod detaliat.<p>
Se poate deci spune clar că acest copil ştie adevărul, şi că posedă capacitatea de a face diferenţa între adevăr şi ce este minciună. Pentru moment, se poate că nu cunoaşte decât Evanghelia cea mai elementară; totuşi în Evanghelie are adevărul nediluat – adevărul fundamental de unde izvorăsc toate adevărurile următoare – şi toate minciunile diavolului pot fi detectate dacă sunt puse în contrast cu fondul strălucitor al Evangheliei.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/22-23/#22-23
" target="_blank" title="
22. Cine este mincinosul, daca nu cel ce
tagaduieste ca Isus este Hristosul? Acela este
Antihristul, care tagaduieste pe Tatal si pe Fiul.
23. Oricine tagaduieste pe Fiul n-are pe Tatal.
Oricine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal.
">1Ioan 2.22-23</a>
<p> Orice minciună a diavolului vizează într-un anumit fel adevărul cu privire la Hristosul lui Dumnezeu. Nu este un trăgător doar de nivel mediu, şi chiar când pare că trage la marginea exterioară a unei ţinte, calculează o acţiune de săritură înapoi care îl va face să atingă în cele din urmă chiar centrul ţintei. În zilele apostolului, el viza în mod deschis că Isus era Hristosul: ei negau pe Tatăl şi pe Fiul. În epoca noastră, unii sunt încă în acest stadiu, dar alţii, mult mai numeroşi, fac altceva; ei introduc învăţături de un gen foarte subtil, nu prea dăunătoare în aparenţă, dar conduc în cele din urmă exact la aceleaşi tăgăduiri, ceea ce face ca centrul ţintei să fie atins.<p>
Când va apare Antihristul, el va fi negarea totală şi desăvârşită a Tatălui şi a Fiului. El „<font color="red">se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor</font>
” (Daniel 11:36 ), şi această precizare este dezvoltată în 2. Tesaloniceni 2:4 . Numeroşii antihrişti care îl vor fi precedat urmează toţi căi asemănătoare. Tăgăduirile lor sunt mai ales asupra Fiului care a fost arătat pe pământ şi merg până la a declara că nu au nimic de zis pentru sau contra Tatălui. O asemenea delcaraţie este zadarnică. A-L nega pe Fiul, înseamnă a-L nega pe Tatăl. Deşi fiind Persoane distincte, sunt una în Dumnezeu, şi cel care are ungerea (Duhul Sfânt), care este de asemenea unul cu Ei în Dumnezeire, ştie foarte bine aceasta şi nu riscă să fie înşelat asupra acestui punct.<p>
Toată direcţia <i>Vechiului</i> Testament arată că Isus este Hristosul, cum vedem în Fapte 17:2-3 . Adevărul cu privire la Tatăl şi la Fiul este revelat în <i>Noul </i>Testament. Nu că relaţia Tatălui şi a Fiului a început doar atunci, dar această relaţie care exista din eternitate în Dumnezeu a fost atunci revelată pentru prima dată deplin. Comuniunea în care suntem introduşi este cu Tatăl şi cu Fiul, cum spune începutul epistolei; de aceea tăgăduirea acestui adevăr este distrugătoare pentru comuniunea noastră.<p>
Trebuie remarcat că eroarea prinde cel mai adesea forma negării unui adevăr. Negările sunt periculoase: nu ar trebui să fie enunţate decât cu cea mai mare grijă, şi ar trebui să se bazeze pe o cunoaştere extinsă. De obicei, trebuie o cunoaştere mai mare pentru a nega decât pentru a afirma ceva. De exemplu, pot afirma că un anumit lucru este în Biblie; pentru a dovedi, ajunge să cunosc un singur verset din Biblie, cel care arată aceasta. Dar dacă neg că este în Biblie, am nevoie să cunosc Biblia de la început până la sfârşit, înainte de a fi sigur că nu voi fi contrazis în mod valabil.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/24/#24
" target="_blank" title="
24. Ce ati auzit de la inceput, aceea sa ramana
in voi. Daca ramane in voi ce ati auzit de la
inceput, si voi veti ramane in Fiul si in Tatal.
">1Ioan 2.24</a>
<p> De la început, Isus a fost arătat ca Hristosul, şi ca Fiu, L-a revelat pe Tatăl. Chiar copilaşii ajunseseră la această cunoaştere, care trebuia să rămână în ei ca şi în noi acum. Isus este Hristosul, adică Unsul: am primit ungerea pentru ca adevărul să poată rămâne în noi, deci, prin urmare, vom rămâne în Fiul şi în Tatăl.<p>
Apostolul Pavel ne învaţă că suntem în Hristos, ca rod al lucrării de har a lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne învaţă cu privire la descoperirea Tatălui şi a Fiului şi comuniunea stabilită în raport cu această relaţie în care orice copil al lui Dumnezeu, chiar şi cel mai tânăr este introdus, astfel încât putem rămâne „<font color="red">în Fiul şi în Tatăl</font>
”. Fiul vine mai întâi pentru că nu putem rămâne în Tatăl decât dacă rămânem în Fiul. A rămâne înseamnă a rămâne în cunoaşterea conştientă şi bucuria conştientă a Fiului şi Tatălui, făcute posibile pentru noi prin faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi am primit ungerea.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/25/#25
" target="_blank" title="
25. Si fagaduinta pe care ne-a facut-o El este aceasta:
viata vesnica.
">1Ioan 2.25</a>
<p> A rămâne în Fiul şi în Tatăl, este viaţa eternă. Promisiunea vieţii eterne exista chiar „<font color="red">înainte de timpurile veacurilor</font>
” conform Tit 1:2 . Domnul Isus zicea despre viaţa eternă: „<font color="red">este... să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat</font>
” (Ioan 17:3 ). Versetul 25 din capitolul nostru merge un pas mai departe. Cel care rămâne în Fiul şi în Tatăl rămâne în viaţa care este eternă. Viaţa eternă fusese arătată şi văzută, dar numai apostolii avuseseră acest privilegiu. Acum putem avea această viaţă şi să rămânem în ea, şi este pentru noi toţi, pentru că acestea au fost scrise copilaşilor din familia lui Dumnezeu.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/26-27/#26-27
" target="_blank" title="
26. V-am scris aceste lucruri in vederea celor
ce cauta sa va rataceasca.
27. Cat despre voi, ungerea pe care ati primit-o
de la El ramane in voi si n-aveti trebuinta sa va
invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata
despre toate lucrurile si este adevarata, si nu este
o minciuna, ramaneti in El, dupa cum v-a invatat ea.
">1Ioan 2.26-27</a>
<p>Apostolul a spus toate acestea pentru a-i întări pe copilaşi împotriva celor care învăţau amăgiri. În versetul 27, revine din nou la ungere, pentru că prin Duhul care le-a fost dat, toate aceste lucruri sunt la dispoziţia lor. Ce încurajare de a şti că ungerea rămâne în noi! Nu există nici schimbare, nici eşec aici. Şi ungerea nu numai că rămâne în noi, ci ne învaţă toate lucrurile. Instrucţia poate proveni din exterior, dar prin Duhul Sfânt avem capacitatea de a o înţelege. Nu avem nevoie să ne înveţe un om. Această remarcă nu are ca scop să discretizeze pe învăţătorii pe care Domnul se poate să-i fi făcut să apară şi se poate să-i fi dotat ca să facă lucrarea Lui, altminteri ar putea sluji chiar la discreditarea acestei epistole pe care suntem pe cale să o citim. Ea are ca scop să ne facă să realizăm că nici chiar învăţătorii dotaţi nu sunt indispensabili, în timp ce ungerea este indispensabilă.<p>
Ungerea – chiar Acela care unge – este adevărul. Se repetă aceasta în cuvinte uşor diferite în capitolele 5 şi 6. Hristos este adevărul ca o Ţintă înaintea noastră. Duhul este adevărul, aducându-L în inimile noastre prin învăţătura divină. Acestor copilaşi, Ioan le spune „<font color="red">după cum v-a învăţat ea</font>
” pentru că aveau deja ungerea.<p>
Datorită lui Dumnezeu avem şi ungerea. De aceea aceste cuvinte: „<font color="red">rămâneţi în El</font>
” sunt şi pentru noi. Putem să nu fim decât copilaşi, cu puţină cunoaştere, dar nimic să nu ne abată de la această viaţă şi de la comuniunea în care suntem! Totul este centrat asupra Lui. Să rămânem în El.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/2/28/#28
" target="_blank" title="
28. Si acum, copilasilor, ramaneti in El, pentru ca
, atunci cand Se va arata El, sa avem indrazneala si,
la venirea Lui, sa nu ramanem de rusine si departati de El.
">1Ioan 2.28</a>
<p>Paragraful adresat special „<font color="red">copilaşilor</font>
” începea cu versetul 18 pentru a se termina cu versetul 27. În versetul 28, se găseşte expresia „<font color="red">copii</font>
” [în versiunea franceză] dar în sens general: este acelaşi cuvânt ca şi în versetele 1 şi 12 (capitolul 2), şi o vom regăsi în capitolul 3 versetele 7, 10, 18.<p>
În versetul 28, apostolul reîncepe să se adreseze întregii familii a lui Dumnezeu, tuturor celor care sunt copiii Săi, independent de creşterea lor spirituală sau de starea lor spirituală. Tocmai îi asigurase pe copilaşi că aveau ungerea şi că, prin urmare, puteau rămâne în El. Se întoarce acum către toată familia lui Dumnezeu şi îi îndeamnă să rămână în El. Ce este bun pentru copilaşi este bun pentru toţi şi singurul mijloc de a creşte din punct de vedere spiritual şi de a aduce rod, este rămânerea în El. Când ne depărtăm de El şi afecţiunile şi interesele inimilor noastre sunt centrate pe lucrurile lumii, atunci suntem slabi şi lipsiţi de rod. Apostolul ţine seama de arătarea lui Hristos când vom fi toţi arătaţi în adevăratul nostru caracter şi doreşte să avem toţi îndrăzneală în acea zi şi să nu ne fie ruşine.<p>
El va fi arătat şi noi de asemenea vom fi arătaţi la venirea Sa; este evident posibil ca un credincios să fie dat de ruşine în acest ceas solemn. Este foarte probabil ca, prin aceste cuvinte, apostolul să arate propria lui responsabilitate faţă de ei şi doreşte ca ei să îi facă cinste – dacă se poate spune aşa – în acea zi. Dar aceste cuvinte arată cu siguranţă şi că fiecare dintre noi poate fi dat de ruşine în ceea ce ne priveşte. Fiecare dintre noi să rămână cu adevărat în El, pentru ca acum să aducem roadă şi pentru ca atunci să avem îndrăzneală; şi astfel să nu ne fie ruşine nici pentru noi, nici pentru cei care au lucrat în favoarea noastră, că sunt evanghelişti sau păstori.<p>
Autor: F. B. Hole, https://comori.org/noul-testament/1-ioan/epistola-intai-a-lui-ioan/capitolul-2-22samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-68602742176333211272023-02-23T16:33:00.003+02:002023-02-27T13:07:04.845+02:00 Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 1<b>Introducere</b><p>
Este suficientă o simplă lectură rapidă a Epistolei întâi a lui Ioan pentru a vedea o mare asemănare cu Evanghelia după Ioan. În amândouă sunt prezente aceleaşi teme. În Evanghelie, temele sunt puse în evidenţă, în principal dar nu exclusiv, de cuvintele Domnului şi prin ilustrarea pe care le-o dă viaţa Sa. Acestea se regăsesc şi în epistolă, cel mai important lucru fiind ca, de acum înainte, ele să fie manifestate în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Evanghelia ne arată lucruri care sunt adevărate în El, în timp ce epistola vorbeşte despre „<font color="red">o poruncă nouă... ceea ce este adevărat în El şi în voi</font>” (1. Ioan 2:8 ). Această frază scurtă ne dă cheia întregii epistole. <p>
Această epistolă este printre ultimele care a fost scrisă. Erau deja „<font color="red">antihrişti</font>” pe ici şi colo, aşa cum arată capitolul 2. Aceşti oameni se mândreau cu o cunoaştere superioară. Strigau în gura mare că învăţăturile lor erau cu un pas înainte, o îmbunătaţire a ceea ce existase înainte.<a name='more'></a> Dar în spatele pretenţiei unui pas înainte, nu făceau decât să se depărteze de temelia care fusese pusă în Hristos şi de viaţa care fusese arătată în El de la început, când a venit printre noi în carne. Aşadar, primul lucru necesar era de a arăta foarte clar că fusese o arătare reală, adevărată, obiectivă a vieţii eterne în Hristos.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/1//1-2/#1-2
" target="_blank" title="
1. Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri
, ce am privit si ce am pipait cu mainile noastre, cu privire la Cuvantul vietii -
2. pentru ca viata a fost aratata, si noi am vazut-o si marturisim despre ea
si va vestim viata vesnica, viata care era la Tatal si care ne-a fost aratata
"><b>1Ioan 1:1-2</b></a><p>
. Este important să nu confundăm expresiile „<font color="red">de la început</font>” de la începutul epistolei şi „<font color="red">la început</font>” de la începutul Evangheliei. În Evanghelie este vorba de afirmarea existenţei eterne şi a dumnezeirii Cuvântului, şi ne întoarcem înapoi la început, şi chiar dincolo de începutul tuturor lucrurilor despre care se poate spune că au avut un început. În epistolă ne preocupăm cu faptul că orice adevăr creştin începe cu revelaţia ajunsă până la noi în Hristos, în întruparea Sa. Acesta era începutul adevăratei arătări a lui Dumnezeu şi a vieţii eterne. Începutul acesta era baza întregii învăţături apostolice. Antihriştii puneau înainte învăţăturile lor seducătoare a căror origine se găsea pur şi simplu în propriile lor minţi nesăbuite. Apostolii declarau ceea ce era de la început, şi nu ceva introdus de atunci.<p>
În versetele 1 şi 2, Domnul Isus nu este menţionat în mod personal, pentru că accentul este pus mai degrabă pe ceea ce ne-a fost prezentat în El. El era „<font color="red">Cuvântul vieţii”</font>. În Ioan 1 , El este „<font color="red">Cuvântul</font>”, şi ca şi Cuvânt El creează, astfel încât creaţia poate să exprime cel puţin ceva despre Dumnezeu. El devine de asemenea carne şi locuieşte în mijlocul nostru pentru a putea fi pentru noi expresia deplină a lui Dumnezeu. Aici, la începutul epistolei, gândul este similar, dar mai limitat. Viaţa este punctul esenţial: „<font color="red">El era viaţa eternă, care era de la Tatăl</font>”, şi ea ne-a fost arătată în El. Avându-L pe El avem viaţa; dar în primul rând, trebuie văzut caracterul deplin al vieţii aşa cum a fost arătată în El.<p>
Viaţa era viaţa eternă, dar ea era şi „<font color="red">la Tată</font>l”. Această declaraţie, ni se spune, dă caracterul vieţii; aşadar, nu este vorba doar de o declaraţie a faptului că viaţa era la Tatăl, ci mai degrabă a faptului că era o viaţă ca aceea. Viaţa era la Tatăl tot la fel de mult cum El, Sursa acestei vieţi, era la Tatăl, şi în El ne-a fost arătată. El a devenit carne pentru ca ea să fie arătată.<p>
Prin întruparea Sa, El S-a aşezat la îndemâna a trei din cele cinci simţuri cu care este înzestrat omul. A putut fi auzit, văzut şi pipăit. Mai întâi este auzit, deoarece în starea noastră căzută, auzul este facultatea căreia Dumnezeu i se adresează în mod special. „<font color="red">Credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu.</font>” (Romani 10:17 ). Astfel deci, în primul rând apostolii au auzit Cuvântul vieţii, şi prin aceasta, au fost capabili să-L înţeleagă.<p>
Dar apoi L-au şi văzut cu ochii lor, şi chiar L-au contemplat. Existaseră altădată manifestări fugare ale acestei Persoane măreţe, ca „<font color="red">Îngerul Domnului</font>”, dar atunci nu putuse să fie contemplat pentru că nu era vizibil decât puţin timp. Acum, venit în carne, era cu totul diferit. Apostolii au petrecut ani de zile cu El şi L-au putut cerceta cu atenţie. L-au privit îndelung şi serios, chiar dacă nu au înţeles corect tot ce observau înainte de a primi darul Duhului Sfânt.<p>
Au intrat de asemenea în contact fizic cu El. Mâinile lor efectiv L-au pipăit. Aceasta este garanţia că nu era o simplă manifestare a Duhului. El a fost printre ei într-un trup omenesc real, făcut din carne şi sânge. După învierea Sa, a stat printre ei în trupul Său de înviere, făcut din carne şi oase, şi ne amintim că le-a poruncit în mod special să-L pipăie ca să-şi dea seama că nu era un duh.<p>
Toate spun deci, în mod incontestabil, că această arătare reală a vieţii eterne a avut loc înaintea lor. Ioan 1:18 arată că L-a făcut cunoscut pe Tatăl; Coloseni 1:15 arată că Dumnezeu a fost reprezentat desăvârşit în El ca imagine a Sa; Evrei 1:2-3 arată că, în calitate de Fiu, El este Cuvântul, şi că este întipărirea şi strălucirea Fiinţei şi gloriei lui Dumnezeu. Găsim aici (1. Ioan 1 ) că El a oferit singura arătare adevărată şi obiectivă a vieţii eterne. Este remarcabil că, după cum avem patru evanghelii care scot în evidenţă diferite aspecte ale vieţii Sale, avem şi aceste patru pasaje care scot în evidenţă aspecte diferite a tot ce a fost arătat în El.<p>
Motivul pentru care Ioan insistă asupra acestui punct în primele versete ale epistolei, era că învăţătorii anti-creştini îl depreciau, sau chiar îl negau de tot. Erau numiţi „gnostici” pentru că se făleau a fi „cei care ştiu”. Preferau propriile lor impresii subiective şi speculaţiile lor filozofice, faptelor obiective stabilite în Hristos. Ori pentru apostoli, ca şi pentru noi, totul începe cu fapte bine stabilite. Credinţa care a fost odată propovăduită sfinţilor, este înrădăcinată şi întemeiată pe aceste fapte. Asupra acestui punct nu ştim să explicăm mai clar, nici să insistăm prea mult. Aşa cum vom vedea, ce este produs în mod subiectiv în sfinţi este strict în conformitate cu ce a fost arătat obiectiv în El.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/1/3-4/#3-4
" target="_blank" title="
3. deci ce am vazut si am auzit, aceea va vestim si voua,
ca si voi sa aveti partasie cu noi. Si partasia noastra este
cu Tatal si cu Fiul Sau, Isus Hristos.
4. Si va scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastra sa fie deplina.
"><b>1Ioan 1:3-4</b></a><p>
. Arătarea a fost mai întâi făcută apostolilor. „Noi” din primele versete îi reprezintă pe ei. Dar în fraza „<font color="red">ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă”, „vouă</font>” îi reprezintă pe sfinţi în general. Arătarea care a fost făcută înaintea apostolilor i-a introdus în „<font color="red">comuniunea... cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos</font>”. Ei ne-au făcut cunoscut ce a fost arătat, ca să putem fi introduşi în aceeaşi comuniune arătată. Tatăl şi Fiul ne-au fost revelaţi. Viaţa eternă în relaţia cu Tatăl şi Fiul ne-a fost arătată de ei. Lucrurile Tatălui şi Fiului au fost revelate. Nimic nu putea fi mai minunat decât aceasta: nimic care să ne preocupe mai mult odată ce începem să înţelegem aceasta prin Duhul Sfânt; nimic mai potrivit să ne umple inimile cu o fericire care rămâne. Nu este surprinzător că apostolul adaugă: „<font color="red">Vă scriem aceste lucruri ca bucuria voastră să fie deplină</font>” (1. Ioan 1:4 ).<p>
Versetul 4 stabileşte cu totul clar că această comunicare a acestor lucruri de către apostoli ne-a fost făcută prin Scripturi: „<font color="red">Vă <b>scriem</b> aceste lucruri...</font>” Apostolii auziseră, văzuseră şi pipăiseră. Noi trebuie să citim. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi care ne aduc cunoaşterea acestor lucruri pentru bucuria noastră.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/1/5-7/#5-7
" target="_blank" title="
5. Vestea, pe care am auzit-o de la El si pe care v-o propovaduim,
este ca Dumnezeu e lumina, si in El nu este intuneric.
6. Daca zicem ca avem partasie cu El, si umblam in
intuneric, mintim si nu traim adevarul.
7. Dar daca umblam in lumina, dupa cum El insusi este
in lumina, avem partasie unii cu altii; si sangele lui Isus Hristos,
Fiul Lui, ne curata de orice pacat.
"><b>1Ioan 1:5-7</b></a><p>
. În versetul 5, Ioan îşi începe mesajul. Cu ce începe? Cu faptul că „<font color="red">Dumnezeu este lumină</font>” şi nu, cum ne-am fi putut aştepta, cu faptul că „<font color="red">Dumnezeu este dragoste</font>”. Dacă arătarea lui Dumnezeu ar fi avut loc într-un domeniu de curăţie şi lumină fără pată, accentul ar fi fost pus fără îndoială pe dragostea Sa. Dar cum arătarea a fost făcută în această lume, atât de întinată de păcat şi plină de întuneric, accentul este pus înainte de toate pe lumină.<p>
Cine poate defini lumina? Oamenii au formulat teorii pentru a explica lumina creaţiei, dar nu pot s-o explice cu adevărat. Cine va putea atunci să explice Lumina care nu a fost creată? Ştim că lumina este necesară pentru ca viaţa să existe sub orice formă ar fi, chiar şi cea mai neînsemnată. Ştim că este sursa a ce este sănătos, că luminează şi expune toate lucrurile şi că întunericul fuge acolo unde pătrunde ea. În Dumnezeu nu este deloc întuneric, pentru că întunericul reprezintă ceea ce scapă acţiunii luminii, ceea ce este ascuns şi păcătos.<p>
Nu numai că Dumnezeu este El Însuşi lumină ci, cum ne spune versetul 7, El este „<font color="red">în lumină</font>”. Altădată Domnul spusese „<font color="red">că va locui în întuneric <b>gros</b></font>” (2. Cronici 6:1 ); şi faptul că Solomon I-a construit o casă nu a schimbat aceasta, pentru că prezenţa Lui continua să se găsească în locul preasfânt unde domnea întunericul. Aceasta s-a schimbat prin venirea Domnului Isus, pentru că în El Dumnezeu S-a aşezat în plină lumină. Dumnezeu care este lumină este acum în lumină.<p>
Acest fapt este folosit ca test în versetul 6. Avem în acest verset primul dintre multele teste propuse. Prezenţa a numeroşi falşi învăţători cu pretenţiile lor variate şi lăudăroase făceau aceste teste necesare; şi vom remarca, nici unul dintre ele nu este bazat pe consideraţii elaborate sau forţate. Ele sunt foarte simple şi se bazează pe natura fundamentală a lucrurilor. Aici, de exemplu, faptul că Dumnezeu este lumină şi că El este în lumină este un criteriu care testează orice afirmaţie de a fi în comuniune cu El. O asemenea persoană nu poate umbla în întuneric deoarece, aşa cum citim în altă parte, „<font color="red">Ce comuniune are lumina cu întunericul?</font>” (2. Corinteni 6:14 ). Nu există deloc comuniune între cele două. Ele sunt diametral opuse.<p>
Problema de aici nu este de a şti dacă umblăm întotdeauna potrivit luminii pe care am primit-o. Suntem toţi slabi în această privinţă, într-un moment sau altul, spre ruşinea noastră. „A umbla în întuneric” înseamnă a umbla în necunoaşterea luminii care a strălucit în Hristos. Merită osteneala aici de a ne întoarce cu gândul la Isaia 50:10-11 : „<font color="red">Cel care umblă în întuneric şi n-are lumină” trebuie „să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul său.</font>” Cu toate acestea, chiar în zilele lui Isaia unii preferau să aprindă un foc, şi să umble la lumina focului şi a scânteilor pe care le-au aprins. Era acelaşi lucru ca în zilele lui Ioan, şi aceasta rămâne şi în zilele noastre. Sunt încă mult prea mulţi învăţători falşi care preferă scânteile pe care le fac să ţâşnească ei înşişi, mai degrabă decât lumina revelaţiei divine. Rezultă că ei şi ucenicii lor sunt în întuneric în ciuda tuturor pretenţiilor lor, şi nu au comuniune cu El.<p>
Adevăratul credincios umblă în lumina în care Dumnezeu este deplin revelat. Lumina l-a cercetat, bineînţeles; nu putea fi altfel. Dar el umblă cu fericire în lumină pentru că a învăţat în această lumină că „<font color="red">sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat</font>”. Orice urmă de pată expusă la lumină este îndepărtată prin sângele Său.<p>
Verbul „<font color="red">ne curăţeşte</font>” este la prezent. Unii au dedus de aici că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu. Dar timpul prezent este folosit şi pentru a indica natura sau caracterul lucrurilor, la fel cum spunem: pluta pluteşte, focul arde, săpunul spală. Aceasta este natura lor. Aceste proprietăţi le aparţin. Aşa este şi natura sângelui lui Hristos de a curăţi orice păcat. Este o proprietate intrinsecă şi binecuvântată. Ideea că sângele trebuie să fie întrebuinţat continuu sau în mod repetat este contrazisă de învăţătura din Evrei 9:23 –10:14. Suntem curăţiţi „<font color="red">odată pentru totdeauna</font>” printr-o „<font color="red">singură jertfă</font>” astfel încât să nu mai avem „<font color="red">nicio cunoştinţă de păcat</font>”.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/1/8-9/#8-9
" target="_blank" title="
8. Daca zicem ca n-avem pacat, ne inselam singuri
, si adevarul nu este in noi.
9. Daca ne marturisim pacatele, El este credincios
si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curete de orice nelegiuire.
"><b>1Ioan 1:8-9</b></a><p>
. Nu numai că existau oameni care mărturiseau că aveau comuniune cu Dumnezeu, deşi umblau în întuneric, dar existau unii care mergeau până la a spune: „Nu avem păcat”. Niciun test nu este propus vizavi de această pretenţie păcătoasă. Nu este nevoie de aceasta pentru că ei sunt descoperiţi curând. Aceşti oameni se înşelau pe ei înşişi şi Ioan le-o spune clar. Nu înşelau pe nimeni altcineva; şi chiar dacă ar fi reuşit pentru o clipă, înşelătoria ar fi fost repede risipită de arătarea mult prea evidentă a păcatului în ei. Dacă unii se lasă duşi de asemenea pretenţii atât de înalte şi fără fundament, nu arată că păcatul nu este în ei, ci nu fac decât să arate clar că adevărul nu este în ei.<p>
Ne este greu să ne închipuim că nişte adevăraţi credincioşi se amăgesc în acest fel, doar dacă este pentru un timp foarte scurt. Singura atitudine vrednică pentru noi este să ne mărturisim păcatele, şi aceasta imediat. Este adevărat că, pentru cel necredincios, singurul lucru drept pe care-l poate face când este convins de păcat, este să-şi mărturisească păcatele; atunci îi va fi acordată iertarea deplină şi eternă. Cu toate acestea aici este vorba de cel credincios. Se spune: „<font color="red">Dacă ne mărturisim păcatele...</font>” Păcatul unui credincios nu compromite, nici nu înlătură iertarea eternă pe care o obţine când, ca păcătos, se întoarce spre Dumnezeu, pocăindu-se. Cu toate acestea este compromisă comuniunea lui cu Dumnezeu, după cum tocmai am citit. Comuniunea va fi întreruptă până când el îşi mărturiseşte păcatul care a întrerupt-o.<p>
Când ne mărturisim un păcat, Dumnezeu este credincios şi drept pentru tot ce este şi a făcut Hristos, şi păcatul este iertat, astfel încât comuniunea poate fi restaurată. Este ceea ce putem numi iertarea paternă, spre deosebire de iertarea eternă pe care o obţinem când suntem păcătoşi.<p>
Nu numai că El iartă, ci şi curăţeşte de orice nedreptate. Mărturisirea sinceră a păcatului de către un credincios nu numai că îi asigură iertarea, ci are şi efect curăţitor. Mărturisirea păcatului înseamnă judecata în propriile noastre inimi şi în propriile noastre gânduri a ceea ce mărturisim. Şi aceasta înseamnă curăţirea de influenţa sa şi eliberarea de sub puterea sa.<p>
<a href="https://old.ebible.ro/biblia/romana/cornilescu/ioan-1/1/10/#10
" target="_blank" title="
10. Daca zicem ca n-am pacatuit, Il facem mincinos,
si Cuvantul Lui nu este in noi
"><b>1Ioan 1:10</b></a><p>
. O a treia pretenţie apare în versetul 10. Unii pot merge până la a-şi face iluzii şi a zice că nu au păcătuit. Un test le este propus în această privinţă, şi anume Cuvântul lui Dumnezeu. A face o declaraţie atât de nesocotită, ne plasează în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl face mincinos. El declară clar că am păcătuit, ceea ce închide dezbaterea. Nu putem contrazice Cuvântul Lui şi să avem în ciuda acestui lucru tot Cuvântul Său locuind în noi.<p>
Pe cât este de singur că suntem în lumină, pe atât vom şti că am păcătuit şi că păcatul este încă în noi. Dar vom cunoaşte şi valoarea sângelui lui Hristos şi a puterii lui curăţătoare, cât şi restaurarea care este a noastră după o mărturisire sinceră. Astfel se stabileşte şi se menţine comuniunea noastră în lumină cu Tatăl şi cu Fiul Său. Suntem făcuţi capabili să cunoaştem viaţa care a fost arătată şi să ne bucurăm în ea şi în tot ce a fost pus în evidenţă în scumpul Fiu al lui Dumnezeu, de la început.<p>
Bucuria noastră fiind completă asupra unor asemenea subiecte, nu ne vom simţi înclinaţi să alergăm după oamenii care ar vrea să ne atragă cu pretinsele lor ameliorări şi aplicări mai largi a ceea „<font color="red">ce era de la început</font>”. Scânteile pe care le folosesc înaintea noastră pot fi într-adevăr frumoase, dar sunt aprinse de ei înşişi, şi dispar în întuneric.<p>
Autor: F. B. Hole (02.02.1874 — 25.01.1964)
, https://comori.org/noul-testament/1-ioan/epistola-intai-a-lui-ioan/capitolul-1-22#
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-8568739123994763432023-02-17T18:56:00.001+02:002023-02-23T16:27:49.775+02:00 LUPTA CREȘTINULUI CU ISPITAScurt Prologos<p>
<i>Atunci când suntem călăuziți să elaborăm un studiu biblic, nu se poate să nu descoperim mai târziu o sinergie (coordonare) între ceea ce ne descoperă Duhul Sfânt la fiecare dintre noi, când studiem Sfânta Scriptură, și ceea ce a descoperit deja Duhul Sfânt altor credincioși, care au trăit înainte de noi sau sunt contemporani cu noi.<p>
Fiind același Duh, care ne iluminează gândirea în procesul studierii Sfintei Scripturi, El va descoperi fiecărei generații de credincioși aceleași adevăruri ale lui Dumnezeu consemnate în Biblie.</i><p>
Însă, revelația divină fiind progresivă, Duhul Sfânt a descoperit, descoperă și va descoperi noi înțelesuri, noi mesaje ale Cuvântului divin, celor care studiază sub îndrumarea Sa; fiindcă Dumnezeu înainte de întemeierea lumii a orânduit totul astfel încât, „la vremea sfârșitului... . cunoștința va crește”.<a name='more'></a><p>
În zilele din urmă vor fi vremuri grele și pentru că:<p>
Activitatea celui rău, care s-a manifestat cu maximă intensitate în vremea lui Moise, a lui Ilie și în vremea Domnului Isus Hristos s-a amplificat din nou în zilele noastre pregătind împlinirea profeției din 2 Tesalonicieni 2:1-4:<p>
<i>Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu.</i><p>
Lepădarea de credință a națiunilor, <i>care precede arătarea omului fărădelegii – a Antihristului,</i> se realizează chiar în zilele noastre prin înscrierea în constituții a aprobării căsătoriilor între persoane de același sex. Este sfidarea și lepădarea pe față de către națiuni întregi a lui Dumnezeu și a normelor sale divine de conduită consemnate în Sfânta Scriptură.<p>
Astfel, noi suntem martori la intensificarea din nou a activității demonice și a ispitelor care-i asaltează pe credincoșii care au făcut un legământ real cu Domnul Isus Hristos pe baza jertfei Sale.<p>
Însă, Duhul Sfânt, a Treia Persoană a Dumnezeirii <i>care lucrează prin creștinii în care locuiește pentru a împiedică generalizarea păcatului în întreaga lume, </i>este cel care împiedică și are puterea de a împiedica apariția lui Antihrist până la momentul hotărât de Dumnezeu.<p>
Conform planului veșnic al lui Dumnezeu, dispensația Duhului Sfânt a început la Cincizecime și se va încheia în momentul declanșării celei de-a 70-a săptămână din profeția apotelesmatică a lui Daniel din capitolul 9:24-27, când Biserica va fi smulsă (răpită) din această lume de către Domnul Isus Hristos și va fi dusă în Ierusalimul ceresc (conform Ioan 14:2-3; 1 Tes 4:13-17).<p>
Atunci va începe perioada „Necazului cel mare”, descris pe larg în Cartea Apocalipsa, și domnia Antihristului în tandem cu Proorocul mincinos.<p>
Dumnezeu Triunic este suveran și doar El controlează toate evenimentele. Nimeni altcineva!<p>
Termeni pentru <i>încercări și ispită</i><p>
Însă, până la Răpirea Bisericii Dumnezeu pune la încercare pe cei credincioși prin faptul că îngăduie să ajungă în situaţii care să demonstreze calitatea credinţei şi a atașamentul faţă de El, aşa încât toţi să poată vedea ce este în inima unui urmaș al lui Hristos..<p>
„Lucrul acesta poate fi făcut <i>cu un scop bun </i>de a dovedi sau de a îmbunătăţi calităţile omului, sau poate fi făcut <i>cu un scop rău,</i> pentru a arăta slăbiciunea sau pentru a-l atrage pe om într-o acţiune rea. „A ispiti” înseamnă „a testa”, în sensul acesta cuprinzător..<p>
Substantivul ebraic massa înseamnă <i>„ispită”,</i> iar verbele ebraice sunt masa, care de obicei înseamnă „<i>a ispiti”</i> şi bahan, care şi el de obicei înseamnă <i>„a dovedi” </i>sau <i>„a încerca”.</i> Septuaginta (traducerea Vechiului Testament în limba greacă) şi Noul Testament folosesc drept termeni echivalenţi substantivul peirasmos şi verbele (ek)perrazo şi dokimazo, acest ultim verb având un sens corespunzător cu bahan.”<p>
MODALITĂȚI DE ISPITIRE<p>
„1. Oamenii îi pun la încercare pe semenii lor ca să-i verifice şi să le evalueze calităţile.<p>
Un exemplu din Vechiul Testament se găseşte în 1 Împăraţi 10:1 <i> Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon, în ce priveşte slava Domnului, şi a venit să-l încerce (ebraicul masa) prin întrebări grele.”</i><p>
În Noul Testament, Evangheliile relatează despre iudeii împotrivitori care L-au „încercat” (s-ar putea spune că „L-au pus la încercare”) pe Domnul Isus Hristos cu scepticism respingător, ca să vadă dacă-L pot face să dovedească sau să încerce să le dovedească Mesianitatea Sa în termenii lor (Marcu 8:11; Luca 10:25; Marcu 12:15). ”<p>
„2. Oamenii ar trebui să se cerceteze pe ei înşişi înainte de Cina Domnului (1 Corinteni 11:28 <i>Fiecare să se cerceteze (dokimazo), deci, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.</i> ); cât şi cu alte ocazii ca să nu se umple de mândrie şi să se amăgească cu privire la starea lor spirituală.<p>
În 2 Corinteni 13:5 avem îndemnul divin. <i>„Pe voi înşivă încercaţi-vă (peirazo) dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă (peirazo). Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.</i> ),<p>
Credinciosul are nevoie să-şi testeze „lucrarea” sa (adică, ce face cu viaţa sa), ca să nu se rătăcească şi să-şi piardă răsplata.<p>
Este scris în Galateni 6:4 <i>Fiecare să-şi cerceteze (dokimazo) fapta lui, şi atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l priveşte pe el, şi nu cu privire la alţii.</i><p>
Autoevaluarea autentică, izvorâtă din cercetarea de sine, este un element de bază al evlaviei biblice. ”<p>
”3. Oamenii Îl pun la încercare pe Dumnezeu printr-o purtare care constituie de fapt o provocare sfidătoare la adresa Lui ca să dovedească adevărul cuvintelor Sale şi bunătatea şi dreptatea căilor Sale.<p>
Exemplul cel mai elocvent Numeri 14:22-23...<i> toţi cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea, şi minunile pe care le-am făcut în Egipt şi în pustie, şi totuşi M-au ispitit (masa) de zece ori acum, şi n-au ascultat glasul Meu, toţi aceia nu vor vedea ţara pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da, şi anume, toţi cei ce M-au nesocotit, n-o vor vedea.</i><p>
Astfel, îmboldirea lui Dumnezeu trădează o lipsă extremă de respect şi Dumnezeu Însuşi interzice lucrul acesta 1 Corinteni 10:9 <i>Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin şerpi.</i><p>
În toate necazurile noi, credincioşii lui Dumnezeu, ar trebui să aşteptăm în tăcere, cu răbdare ajutorul Domnului, convinşi că la vremea hotărâtă El va satisface nevoile noastre potrivit cu promisiunea Sa. Filipeni 4:19 este scris:<i> „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos”,</i> dar, aşa cum ne învaţă Domnul Isus Hristos în Predica de pe munte, <i>Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra </i>(Matei 6:33).”<p>
„4. Dumnezeu ne pune la încercare prin faptul că ne pune în situaţii care să demonstreze calitatea credinţei şi a devotamentului nostru faţă de El, aşa încât toţi să poată vedea ce este în inimile noastre.”<p>
În Vechiul Testament avem exemplu împăratului Ezechia. Este scris în 2 Cronici 32:24-26,31 <i>În vremea aceea, Ezechia a fost bolnav de moarte. El a făcut o rugăciune Domnului. Domnul i-a vorbit, şi i-a dat un semn. Dar Ezechia n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o, căci i s-a îngîmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim. Atunci Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, şi mânia Domnului n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia. Versetul 31 Însă, când au trimis căpeteniile Babilonului soli la el să întrebe de minunea care avusese loc în ţară, Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce ( masa), ca să cunoască tot ce era în inima lui.</i><p>
Dumnezeu nu l-a mai călăuzit pe Împăratul Ezechia prin Duhul Sfânt, ci l-a lăsat în voia minţii lui şi împăratul Ezechia a falimentat.<p>
„Punându-ne la încercare în felul acesta, Dumnezeu urmăreşte să ne curăţească, să ne purifice, aşa cum este curăţat metalul în creuzetul topitorului.<p>
Isaia 48:10 <i>Iată, te-am pus în cuptor, dar nu te-am găsit argint; te-am lămurit în cuptorul urgiei.</i><p>
Dumnezeu, prin încercările la care ne supune, <i>încât toţi să poată vedea ce este în inimile noastre,</i> întăreşte răbdarea noastră şi urmăreşte formarea şi maturizarea caracterului nostru, după cel al Domnului Isus Hristos.<p>
Iacov 1:2-4 <i> Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.”</i><p>
„5. Satan îi pune la încercare pe credincioşi prin manipularea circumstanţelor în limitele pe care i le permite Dumnezeu (conform f. Iov 1:12; 2:6; 1Cor 10:13), într-o încercare de a-i face să părăsească voia lui Dumnezeu.<p>
Noul Testament îl numeşte „ispititorul" (ho peirazon, Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5), duşmanul implacabil al lui Dumnezeu şi al oamenilor (1 Petru 5:8; Apoc. 12).<p>
Creștinii trebuie să vegheze în permanenţă (Marcu 14:38; Galateni 6:1; 2 Corinteni 2:11) şi trebuie să fie activi (Efeseni 6:10 ş. urm. ; Iacov 4:7; 1 Petru 5:9) împotriva diavolului, deoarece el încearcă întotdeauna să-i facă să cadă; fie că face aceasta prin faptul că-i striveşte sub apăsarea greutăţilor sau durerii (Iov 1:1-2:7; 1 Petru 5:9; Apocalipsa 2:10; cf. 3:10; Evrei 2:18), <p>fie că-i îndeamnă să-şi împlinească dorinţele naturale într-un mod greşit (Matei 4:3 ş. urm. ; 1 Corinteni 7:5), <p>fie că-i face să fie mulţumiţi de sine, fără grijă şi egoişti (Galateni 6:1; Efeseni 4:27), <p>fie că-L prezintă greşit pe Dumnezeu şi seamănă în ei idei false despre adevărul şi voia Lui (Geneza 3:1-5; cf. 2 Corinteni 11:3; Matei 4:5 ş. urm. ; 2 Corinteni 11:14; Efeseni 6:11).<p>
Textul din Matei 4:5 şi următoarele arată că Satan poate cita (şi aplica greşit) chiar şi texte din Scriptură, ca să-şi împlinească scopul. Dar Dumnezeu promite că atunci când Satan încearcă să-i ispitească pe credincioşi va fi întotdeauna deschisă o cale de izbăvire (1 Corinteni 10:13; 2 Petru 2:9; cf. 2 Corinteni 12:7-10).”<p>
„Încercările (conform Luca 22:28; Faptele Apostolilor 20:19; Iacov 1:2; 1 Petru 1:6; 2 Petru 2:9) de care au parte creștinii loiali Domnului Isus sunt atât lucrarea lui Dumnezeu cât şi a diavolului.<p>
Ele sunt situaţii de testare în care slujitorul lui Dumnezeu este confruntat cu posibilităţi noi de a face atât bine cât şi rău, şi este expus la diferite îndemnuri de a prefera răul.<p>
Din acest punct de vedere, ispitele sunt lucrarea lui Satan; dar Satan este în acelaşi timp unealta şi duşmanul lui Dumnezeu (conform Iov 1:11- 22; 2:5-10) şi în ultimă instanţă Dumnezeu este Cel care îi conduce pe slujitorii Săi la ispită (Matei 4:1; 6:13), permiţându-i lui Satan să-i ispitească pentru ca să împlinească voia lui.<p>
Totuşi, deşi ispitele nu separă pe oameni de voia lui Dumnezeu, îndemnul de a face răul nu este de la Dumnezeu şi nici nu exprimă porunca lui (conform Iacov 1:12-15).<p>
Dorinţa care îmboldeşte la păcat nu este de la Dumnezeu, ci de la om, iar cedarea în faţa ei este fatală (conform Iacov 1:14-15).<p>
Domnul Isus Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi să-i ceară lui Dumnezeu să nu-i expună la ispită (conform Matei 6:13), să vegheze şi să se roage ca să nu „cadă în” ispită (adică, să nu cedeze sub presiunile ei) atunci când Dumnezeu găseşte cu cale să-i încerce prin ispită (Matei 26:41).<p>
Ispita nu este păcat.<p>
Domnul Isus Hristos a fost ispitit la fel ca şi noi, dar a rămas fără păcat (conform Evrei 4:15; Matei 4:1-11; Luca 22:28).<p>
Ispita devine păcat numai atunci când omul cedează în faţa ei şi acceptă sugestia celui rău. ”<p>
<b>Concentrează-te asupra unui alt lucru</b><p>
Deoarece ispita vine întotdeauna cu un gând, cel mai rapid mod de neutralizare a atracţiei acesteia este să îţi îndrepţi atenţia spre altceva. Nu lupta cu gîndul, schimbă doar canalul minţii tale şi găseşte interes într-o altă idee. Lupta pentru păcat este câştigată în mintea ta. Cu cât te gândeşti mai mult la un lucru cu atât mai mult acel lucru pune stăpânire pe tine. <i>„Ceea ce îţi câştigă atenţia, te câştigă pe tine.”</i><p>
Recunoaşte tiparul ispitei tale şi actionează. Există anumite situaţii care te fac mai vulnerabil la ispită decât altele. Unele circumstanţe te vor face să te poticneşti imediat, în timp ce altele nu te deranejază prea mult. Aceste situaţii sunt unice pentru slăbiciunile tale şi tu trebuie să le identifici, pentru că Satan le ştie cu siguranţă! El ştie exact ce te face să cazi, şi va căuta tot timpul să te ducă în acele circumstanţe. Evită cât mai mult acele situaţii.<p>
<i>“Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”</i>1Petru 5:8<p>
Ispita începe prin captarea atenţiei tale.<p>
Ceea ce îţi captează atenţia îţi stârneşte emoţiile. Apoi emoţiile tale îţi activează comportamentul tău şi actionezi pe baza a ceea ce ai simţit. Cu cât te concentrezi mai mult asupra ideii: „Nu vreau să fac asta” cu atât eşti atras mai puternic în mreaja ei.<p>
De îndată ce mintea ta se concentrează asupra unui alt lucru, ispita îşi pierde puterea.<p>
Deci, când ispita te sună la telefon, nu argumenta, inchide telefonul. Uneori asta inseamnă să părăseşti fizic o situaţie ispititoare.<p>
Aceasta este una din situaţiile în care nu este nici o problemă că fugi. Ridică-te şi opreşte televizorul! Pleacă din grupul care cleveteşte. Părăseşte cinematograful la mijlocul filmului dacă e nevoie.<p>
Ca să nu fii înţepat, stai departe de albine. Fă tot ce poţi pentru a-ţi îndrepta atenţia spre altceva.<p>
Să ne împotrivim Diavolului<p>
Nu vei putea spune „Nu!” până nu îi spui „Da!” lui Dumnezeu.<p>
Dacă nu îl ai pe Hristos în inima ta şi nu L-ai primit pe El tu eşti lipsit de apărare împotriva Diavolului.<p>
Foloseşte Biblia ca o arma împotriva Celui Rău. De fiecare dată când Satan i-a sugerat o ispită lui Isus, acesta i s-a opus citând din Cuvant. El nu a argumentat cu Satan. Noi trebuie să facem la fel.<p>
Există putere în Cuvântul lui Dumnezeu şi lui Satan îi este frică de Cuvânt.<p>
<b>Cere-i ajutorul lui Dumnezeu</b><p>
Dumnezeu vrea ca tu să îi ceri ajutorul când ispitele te copleşesc.<p>
<i>„Cheamă-Mă în ziua necazului, şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi!”</i>( Ps. 50:15).<p>
<i>„Căci n'avem un Mare Preot, care să n'aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentruca să fim ajutaţi la vreme de nevoie</i> ( Evrei 4:15-16)<p>
APLICAŢIE.<p>
Analizează-ţi viaţa şi descoperă care este felul în care Satana te ispiteşte?<p>
La ce eşti vulnerabil? Care sunt situaţiile în care cedezi?<p>
Care sunt lucruile noi pe care trebuie să le faci de acum încolo ca să birui ispita?<p>
La ce trebuie să spui „Nu!”?<p>
Cine crezi că poate să fie partenerul tău în rugaciune ca să te ajute să lupţi împotriva ispitelor?”<p>
Note explicativă:<p>
apotelesmatic = profeţie care poate avea una sau mai multe împliniri în timpul istoriei umane, termen complex format din trei entităţi distincte: apo = din, de, la + telos= sfârşit, împlinire, terminare, scop + maticos= repetabil, care se repetă, (Anatole Bailly, Dicţionar grec-francez. pag. 247), pag. 35.<p>
Bibliografie:<p>
1. BIBLIA, traducerea Dumitru Cornilescu, Ediţia a V-a, 1994.<p>
2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, traducere literală nouă, Bucureşti, Editura GBV, Germany, 2001.<p>
3. SEPTUAGINTA, Societatea Biblică Germană, Stuttgart. Imprimat în limba germană de Biblia-Druck, Stuttgart 1979.<p>
4. *** Dicţionar Biblic, 3 volume, Bucureşti, Editura Stephanus, 1995 Volumul 1,1996 volumul 2,1998 volumul 3.<p>
5. *** Dicţionar Biblic, Oradea, Editura Cartea Creștină, 1995.<p>
6. *** Dicţionarul Grec-Român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, Arad, Editura TEOLOGOS- Cluj Napoca, 1999.<p>
7. BAILLY, Anatole, Dicţionar grec-francez, Paris, Franţa, Editura Hachette, 2000.<p>
8. DIMA Florin & Magda; Ispita și calea de a ieși din ea; PowerPoint; AVA București, 2005.<p>
Autor: Victor Dobrescu,
https://www.resursecrestine.ro/studii/193830/lupta-crestinului-cu-ispitasamuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-14301021567698634242023-01-14T17:08:00.001+02:002023-02-17T18:44:00.660+02:00 Trezirile trâmbițate azi în jurul unui circ ieftinDuhul Sfânt ne dă putere să fim martori ai Domnului Isus, prin darurile și Roada Duhului oferite omului prin credința în Evanghelie și pocăință.<p>
Astăzi ne-am pierdut mărturia nu pentru că nu sunt minuni și semne, ci pentru că ele au devenit un circ ieftin, iar viața noastră este plină de păcat. Oamenii se uită la pocăiți și-i văd că trăiesc și vorbesc ca ei, dar se laudă cu semne și minuni, care de cele mai multe ori te îngrozesc prin ocultismul lor.<p>
Uitați-vă la <a href="https://barzilaiendan.com/2015/02/26/miscarea-de-la-redding-care-i-diferenta/
" target="_blank" title="fenomenul Redding">fenomenul Redding</a>
, California, un circ ieftin și prin comunitatea multor ”circari” care se evidențiază prin semne și minuni și veți vedea grotescul mărturiei actuale.<p>
Semnele și minnunile fără sfințire și Roada Duhului nu valorează nimic, doar ca o talangă pe gâtul unei vaci.<a name='more'></a><p>
Vin dintre ortodocși și m-am pocăit cu 25 de ani în urmă, cine-i pocăiește pe oameni este Dumnezeu, iar dacă ne folosește pe noi o face prin prezența Roadei Duhului, maturitate, lumină și sare, mărturisirea Evangheliei, sfințirea noastră.<p>
Domnul Isus nu pune ca punct central credința prin vederea minunilor, ci îi spune altceva lui Toma: <i>”Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta. Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” </i>(Ioan.20:29-31)<p>
La fel și în Cartea Evrei Dumnezeu nu pune în definiția credinței ca punct central vederea minunilor, ci altceva: Evrei 11:1."<i> Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd."</i><p>
Cu ani în urmă în România pocăiții erau renumiți prin modul în care era dragoste între ei, se ajutau, seriozitate. Ziceau, să nu înjur în prezența unui pocăit, azi diferența între lume și noi din biserică este mică, de aceea nici nu avem putere și suntem anemici.<p>
”Creștinii” care-l fac ”mic” pe Duhul, azi, sunt cei care trăiesc ca lumea, care fac circ ieftin și lasă întunericul să-și bată joc de ei. Ne rugăm pentru bolnavi, facem ungerea și Dumnezeu vindecă după voia Lui. Prim mărturisirea Evangheliei oamenii încă se mai pocăiesc, datorită prezenței Duhului.<p>
Să te scoată Dumnezeu din întuneric și moarte e cea mai mare minune, să-ți deschidă ochii să vezi și urechile să auzi și să te nască din Dumnezeu e cea mai mare minune.<p>
Nu sunt cesaționist, cred în puterea Duhului și darurile care le dă cum voiește El fiecăruia, însă nu cred în circul ieftin, în minunile ieftine, în manifestările ”de doi lei” puse pe seama Duhului Sfânt, tot felul de impostori astăzi fac școli de vindecare și poruncesc ca apucații lui Dumnezeu să facă cum zic ei. Dumnezeu nu-i marioneta nimănui, El nu poate să fie manipulat și constrâns de om, El dorește noi să facem și să trăim călăuziți de El.<p>
Cu respect pot spune că am venit dintr-o ortodoxie plină de superstiții și ocultism, tocmai din goana după supranatural și am găsit un mediu evanghelic care alaergă tot după un fel de năluci de felul acesta, doar că nălucile astea sunt în ”haină” evanghelică. E un fenomen alergătura la profeți care dezleagă viitorul, cu cine să te măriți sau însori, dacă să cumperi sau nu casa, să intri sau nu în afaceri etc. Penibilul și grotescul într-un mediu unde Cuvântul Evangheliei, călăuzirea Duhului, sfințirea ar trebui să aibă prioritate.<p>
”Tunarii” de azi vor să coboare foc din cer și să învie morții, însă divorțul, bârfa, înșelătoria, răutatea, fuga după bogăție, curvia etc, toate fac casă bună cu mulți dintre ei și multe biserici.<p>
Cred că înainte de toate Dumnezeu ne cheamă la pocăință și întoarcere la Cuvântul Lui, la a căuta ca prioritate Împărăția lui Dumnezeu și Neprihănirea, pentru ca oamenii să vadă Roada Duhului împletită cu darurile Duhului și astfel ca oameni maturi, să fim sare și lumină pentru cei din jurul nostru.<p>
Doamne ajută-ne să ne pocăim de starea noastră și să căutăm o relație strânsă cu Tine în aceste vremuri, Tu Vița și noi mlădițele, astfel Roada Duhului să poată să fie văzută în noi, iar sfințirea făcută de Duhul să lumineze în jur prin mărturisirea Evangheliei și lucrarea fiecăruia, prin darul și lucrarea încredințată. Amin.<p>
Simion Ioanăș, https://paginacrestina.wordpress.com/2023/01/09/trezirile-trambitate-azi-in-jurul-unui-circ-ieftin/samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-43302619570827047012022-12-13T18:24:00.002+02:002023-01-14T17:05:31.774+02:00 Neajunsurile Bisericii Evanghelice contemporaneÎn această lucrare îmi doresc să expun câteva din neajunsurile bisericilor evanghelice (din România), în limitele observației și percepției proprii. În ultimii ani, am alternat ca și domiciliu între Zalău, Oradea, Arad și Cluj. Am observat anumite tipare care se regăsesc în majoritatea bisericilor din aceste orașe, dar și din alte orașe, după cum mi-au relatat frații cu care am discutat pe aceste teme. Voi expune în continuare, deci, trei defecte majore pe care le-am identificat (în spațiul nostru evanghelic din România), ca mai apoi să propun la fiecare câte o potențială soluție. Aceste lipsuri sunt generale, nu pot fi aplicate fiecărei comunități evanghelice, și nici nu are o țintă precisă, o biserică anume. Vizează totuși în special zona penticostal-carismatică a bisericilor evanghelice (române).<a name='more'></a><p>
<b>I. Estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici ecleziale</b><p>
Primul cusur de care ne facem vinovați este estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici ecleziale. Ravenhill spunea că “înainte ca Biserica primară să fi făcut orice altceva, ea s-a rugat – acum noi facem orice altceva, mai puțin să ne rugăm”. Practic noi am invitat politicos rugăciunea să iasă pe ușa din spate a bisericilor noastre, și tot ce a mai rămas este un zumzet fad, lipsit de pasiune. Focul rugăciunii s-a stins încet, fiind domolit (în loc să fie însuflețit), de susurul aspru al cântărilor de laudă. Deși Mântuitorul a spus în mod clar:<i> “Casa Mea se va chema o casă de rugăciune” </i>(Matei 21:13), ea a devenit mai degrabă “O casă de muzică”. În unele cazuri a devenit o casă de discuri, iar în altele chiar o casă de modă. Oricum, disproporția dintre rugăciune și cântare este alarmantă. Cântarea predomină timpul de închinare, în detrimentul rugăciunii, iar efectul este unul fățiș: suntem mai mult leviți decât preoți, nicidecum mai aproape de Dumnezeu ci mai departe, comparativ cu generațiile trecute. Prin aceasta nu neg importanța închinării prin cântări, dar cred că atunci când muzica monopolizează închinarea, lăsând rugăciunea undeva pe un loc secund sau chiar terț, biserica își ratează scopul.<p>
Liturghia evanghelică este alcătuită din cântare, rugăciune și diversele discursuri care includ îndemnurile la rugăciune, mărturiile și predica. Dacă am evidențiat proeminența cântării în defavoarea rugăciunii, la fel trebuie să recunoaștem că ne poziționăm și cu discursurile creștine. Cel puțin în cadrul bisericilor penticostale-independente, îndemnul la rugăciune este mai lung decât rugăciunea în sine, în cele mai multe cazuri. Strigătul după ajutor a fost înlocuit de către îndemnurile moralistice și generale ale celor care nu înțeleg ce înseamnă să motivezi la rugăciune. Predicile, deși bine alcătuite, mult gândite și elaborate, cu retorici aparte, sunt și ele precum niște oase fără viață, în absența rugăciunii.<p>
Dacă cândva, în vremuri străvechi, se vorbeau despre nopți de veghe și seri de stăruință de seara până dimineața, acum biserica contemporană vede ca un mare succes rugăciunea care trece de o oră. Fervoarea și insistența, care arătau dependența și nevoia de Dumnezeu s-a diminuat în asemenea mod încât serile de stăruință sunt tot mai rare. Chiar și adunările specific destinate rugăciunii, sfârșesc în adâncul mării de cântări și de cuvântări.<p>
Ce este de făcut? În primul rând absența rugăciunii din odăiță este cauza lipsei rugăciunii din adunare. Dacă nu ne formăm o disciplină a rugăciunii zilnice, de acasă, din spațiul privat, în care să conversăm doar noi cu Dumnezeu, nu vom putea să fim oameni ai rugăciunii nici în public. Se cuvine deci a începe cu un timp zilnic de părtășie personală, în care să stăm în prezența lui Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt reprezentative în acest sens: <i>“Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns;” </i>(Matei 6:6). Domnul Isus nu poruncește rugăciunea, și nici postul, ci presupune că noi vom face aceste lucruri, așa că ne spune cadrul cel mai bun pentru a le practica, și anume, în ascuns. Chiar și un timp relativ scurt, de 20-30 de minute, este indicat și necesar oricărui creștin practicant. Citirea unor capitole din Scriptură închegate cu rugăciune și cântare, ar trebui să fie practica zilnică a fiecăruia dintre noi.<p>
O a doua posibilă soluție este intenționalitatea în rugăciune. Înțelegerea faptului că pentru a te ruga, trebuie să vrei, și să lupți uneori, în ciuda prezenței sau absenței sentimentelor. Partea afectivă poate să ne ofere un imbold spre o rugăciune mai profundă și mai plină de zel, dar aceasta nu trebuie să condiționeze rugăciunea. Apostolul Pavel aprecia determinarea și perseverența lui Epafra, atunci când le spune celor din Colose, că Epafra, <i>“totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale” </i>(Coloseni 4:12). Termenul grecesc pentru “luptă” folosit în acest verset, este cuvântul “agonizomai”, de unde noi avem termenul de agonie. Agonia sugerează un zbucium, o luptă intensă, de moarte și viață – la fel rugăciunea trebuie să capete intensitate, stăruință, indiferent de simțuri sau stări. Rugăciunea nu constă doar în extaz și emoții plăcute, ci și într-o disciplină severă în care trebuie să ne angrenăm. În acest mod vom putea să fim eficienți și în biserică, în ce privește rugăciunea. Altminteri, rugăciunea din adunare va deveni precum perioada de restanțe, a examenului picat în sesiune (odăiță).<p>
<b>II. Predicarea eisegetică în detrimentul celei exegetice</b><p>
Un al doilea cusur care ni se impută, pe bună dreptate, este predicarea eisegetică în detrimentul celei exegetice. Eisegeza are ca scop introducerea unei semnificații în text, pentru a face textul să spună ceea ce vrei; pe când exegeza este disciplina care se ocupă de extragerea înțelesului intenționat de către autor cu acel text, pentru destinatarii săi, ca mai apoi să fie aplicat auditoriului prezent. Motivul acestei deturnări a textului biblic este datorat în mare parte trândăviei predicatorului în pregătirea pentru predică. Deoarece identificarea sensului textului și aplicarea necesită timp, rugăciune și studiu serios, se preferă ca adesea, sub pretextul unei călăuziri directe, acești pași să fie omiși. Atunci când din Biblie se citește un text și se predică o idee preconcepută, nu se diferențiază cu nimic față de folosirea oricărui alt text secular. Ce diferență face predicarea despre principiul modestiei din Scriptură, când același principiu poate fi predicat din Seneca sau Platon? Dar atunci când textul biblic este expus așa cum a fost intenționat de către Duhul Sfânt prin autorul biblic – predica va avea autoritatea pasajului în spate. Forța de convertire, învățare, îmbărbătare și mustrare a textului biblic vine din mesajul intenționat de către Duhul lui Dumnezeu prin acel text. Atunci când se predică altceva, din amintiri sau idei, chiar dacă corespunde cu doctrina biblică, nu va avea același impact.<p>
Tot acest cusur al eisegezei mai constă și în faptul că uneori predicatorii caută să ofere un discurs impecabil oratoric, de dragul de a impresiona. Se găsesc expresii cheie din Scriptură, care atrag atenția sau care sună atrăgător, și sunt dezvoltate pentru puterea lor de captivare, fiind pus adevărul biblic în umbră. Apostolul Pavel, contrar oratorilor noștri contemporani, spunea că el s-a ferit să se folosească de înțelepciunea omenească, pentru a-i câștiga pe oameni pentru Hristos. A preferat o propovăduire lipsită de artificii oratorice și emfază scenică, pentru ca <i>“credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” </i>(1 Corinteni 2:5). În acest tip de predicare, deseori găsit pe la amvoanele noastre, textul biblic și puterea lui de schimbare sunt eclipsate de tot felul de tehnici psihologice și retorice, menite să substituie (fără vreo șansă reală) puterea spirituală care-i lipsește vorbitorului.<p>
Mai există tot în zona aceasta a predicării, o umbrire a textului biblic, prin interpretarea de roluri, în locul sincerității predicatorului. Poate sună revoltător faptul că predicatorul își asumă un anumit rol, în Biserică, acesta fiind o oarecare formă de prefăcătorie – dar aceasta este realitatea. Rolurile pot să varieze de la predicatorul legalist-moralist, la “stand up comedy preacher”, adică predicatorul comediant. De la cel care plânge de la amvon, strigă tare și se bate cu pumnul în piept, la cel care-i prietenul tuturor, și încearcă să facă fiecăruia pe plac. Să nu se înțeleagă greșit că aceste roluri sunt problematice în sine. Nu este nimic greșit în sine, dacă ești genul de om care te emoționează propriul mesaj, arătând că dorești cu ardoare transformarea bisericii prin el. Dar când ești emoționat doar la amvon, și nu ești emoționat și în timpul de părtășie de acasă în mod serios – devine o formă de fățărnicie crasă. Când îți bazezi captarea atenției și impactul mesajului pe glume și amiciție, și nu pe Cuvântul transformator, și o faci deliberat pentru a-i câștiga pe oameni cu aceasta, ai și început pe baze greșite. Dar dacă tu chiar ești omul prietenos cu toți, care mai glumești din când în când, și acest lucru îți vine natural și la amvon, atunci este ceva natural. Deci, atunci când sinceritatea te face să fi un anumit tip de predicator, după cum e și normal, deoarece fiecare își are propria personalitate, atunci nu este nimic greșit. Dar când încerci să fii la amvon ceva ceea ce nu ești în realitate, ar fi indicat să reflectezi bine asupra propriei stări.<p>
Cum rezolvăm această meteahnă? Alocăm un timp serios pregătirii predicilor pe care dorim să le abordăm. Luăm în serios studiul, împletit cu rugăciune și căutarea de călăuzire din partea lui Dumnezeu. Căutăm să fim fideli scopului intenționat de către autorul biblic inspirat de Duhul Sfânt, în pasajul propovăduit, chiar dacă necesită mai mult efort. Fiecare paragraf biblic își are ideea sa principală și ideile secundare, care pot și trebuie să fie abordate. Pentru identificarea ideii și înțelegerea scopului autorului biblic trebuie parcurs un studiu biblic accesibil oricărui slujitor, chiar și laic. Trebuie să lăsăm textul să vorbească, și doar mai apoi să-i găsim aplicarea potrivită auditoriului nostru. Iar mai apoi încrederea noastră cu privire la efectul predicii trebuie să fie cu precădere pe Duhul Sfânt și mesajul Său, nu pe tehnicile noastre oratorice, sau pe personalitatea carismatică.<p>
<b>III. Formalismul care înlocuiește esența</b><p>
Un ultim cusur pe care doresc să-l prezint în acest prim articol cu privire la neajunsurile unor biserici evanghelice din România, este formalismul care înlocuiește esența. Accentul nu este pus pe lucrurile care contează cu adevărat, ci pe cele mai puțin importante, de formă. Pentru aceasta, voi oferi câteva exemple concludente.<p>
De pildă, o parte serioasă dintre botezurile realizate în biserici sunt cu copiii crescuți în biserică. De aceea apare riscul ca botezul să fie făcut doar pentru că trebuie, pentru că au o vârstă, și nu pentru că sunt născuți din nou și au o relație personală cu Dumnezeu. Se pune accent pe numărul de botezați, nu pe numărul de convertiți. Se ia drept convertire orice experiență supranaturală sau așa zis „spirituală”. Însă nașterea din nou înseamnă mult mai mult decât atât; ea este o transformare completă a gândirii, a valorilor, a percepției lui Dumnezeu, și a statutului pe care ni-l oferă, de copii ai Săi. Atunci când funcția bisericii deviază de la facilitarea cunoașterii lui Dumnezeu, la simpla efectuare a ritualului (de altfel necesar), ea sfârșește într-un formalism deplorabil.<p>
Un alt exemplu strâns legat de problema botezului în absența transformării reale, este focusul bisericii pe elementul cantitativ în locul celui calitativ. Important devine numărul de membrii, în detrimentul maturității spirituale ale acestora. Apostolul Pavel, spunea că Dumnezeu a dat Bisericii multiple categorii de slujitori <i>pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos;” </i>(Efeseni 4:12-13). Deci biserica are această funcție importantă de a-i ajuta pe credincioși să ajungă la maturitate spirituală, nu de a-i multiplica cât mai mult. Un mare teolog al secolului al XX-lea spunea că “o biserică care-și pierde funcția, devine o biserică disfuncțională”. Prin asta nu diminuăm importanța evanghelizării, deoarece aceasta este diferită de concentrarea pe proliferarea membrilor.<p>
Un ultim element al formalismului care pătrunde în sfera adunărilor noastre, este elitismul în defavoarea dragostei creștine. Atunci când se pune monopol de către un grup anume peste slujirea din adunare sau pur și simplu se formează un grup de credincioși cu pretenții hegemonice (de conducere), se cade în prăpastia elitismului. Elitismul apare în biserică sub diverse forme: (1) grupuri de credincioși care vor monopolul asupra slujirii; (2) grupuri care au pretenții hegemonice cu privire la fiecare aspect eclesial; (3) grupuri de părtășie ermetice, cu acces permis doar celor dintr-o anumită clasă socială/economică. Fiecare formă de manifestare a elitismului anulează esența creștinismului, și anume dragostea. Dragostea creștină implică acceptare, renunțare, apreciere și altruism. În acest context, elitismul sfârșește într-un creștinism de formă, care își pierde chintesența, respectiv dragostea.<p>
Soluția acestui cusur este <i>“întoarcerea la vechile cărări”</i>. Formalismul poate fi depășit doar prin axarea pe valorile de bază ale creștinismului. Dorința care trebuie să ne însuflețească pe fiecare, este de a aduce oameni la cunoașterea lui Hristos și de a crește în cunoașterea Lui. Urmată de cunoașterea Lui, să fie mereu prioritară dezvoltarea unui caracter cristic, o asemănare tot mai fidelă cu Mântuitorul. Ceea ce arată că într-adevăr El locuiește în mijlocul nostru, prin Duhul lui Dumnezeu, este roada Acestuia, descrisă în Galateni 5:22: <i>“dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare…”.</i><p>
În concluzie, avem trei defecte majore, dar care pot fi îndreptate. În relația cu Dumnezeu, rugăciunea, trebuie readusă la adevărata ei valoare. În relație cu Scriptura, predicile au responsabilitatea fidelității față de textul abordat. Iar în relație cu semenii, se dorește facilitarea întâlnirii lui Hristos, și dragostea creștinească, în detrimentul formalismului rigid. Biserica trebuie să fie locul în care doctorul să dea mâna cu cel care prestează servicii în salubritate; avocatul să-l respecte pe cel care lucrează poate în bucătărie, și viceversa. Comunitatea lui Hristos să dea la oparte barierele etnice, politice și socio-economice, în baza dragostei lui Hristos, <i>“care S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” </i>(2Corinteni 8:9).<p>
Raul Grăjdan, https://radiounison.ro/neajunsurile-bisericii-evanghelice-contemporane-partea-1/
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-70155373310015032082022-11-03T17:56:00.001+02:002022-12-13T18:17:43.687+02:00 CALENDARUL BIBLIC AL EVENIMNTELOR VIITOAREAceastă cronologie, un calendar al evenimentelor viitoare (escatologice) bazat pe Sfânta Scriptură, este prezentat în continuare:<P>
1. Răpirea Bisericii 1 Tes 4:17<P>
2. Perioada de 7 ani a Antihristului Daniel 9:27<P>
3. Revenirea lui Hristos pe pământ Apoc 19-20<P>
4. Împărăția de 1000 de ani pe pământ Apoc 5:10; 20:6<P>
5. Deslegarea lui Satan din adânc Apoc 20:7<P>
6. Judecata de la Marele Tron Alb Apoc 20:11<P>
7. Un cer nou și un pământ nou Apoc 21:1<a name='more'></a><P>
1 – RĂPIREA BISERICII<P>
Când Domnul Isus va veni pe norii cerului şi va răpi Biserica o va duce în cer, în casa Tatălui (în cetatea Sfântă, Noul Ierusalim) aşa cum a promis în Ioan 14:1-3. ACOLO VA FI NUNTA MIELULUI. (Apoc 19:1,7-9; 21:2; 1Cor 15:51-53; 1Tes 4:15-5:1).<P>
Tot acolo va avea loc și Judecata de răsplătire de la Scaunul lui Hristos (βηματος του χριστου)<P>
Criterii de judecată<P>
Faptele rele mărturisite sunt iertate, dar sunt luate în calcul ca şi cele bune la judecata pentru răsplătire (Rom 14:10,12; 1Cor 3:10-15; 2Cor 5-10).<P>
Evaluarea lucrării de slujire se va face în lumina înzestrărilor pe care ni le-a dat Dumnezeu (1Cor 12:4-11; Rom 12:6-8; Ef 4:11-15).<P>
Etalonul judecăţii va fi dragostea. A fost lucrarea de slujire a Domnului Isus făcută din dragoste sau din interes? (Marcu 12:29-31; Col 3:23; Ef 6:6-7).<P>
Utilizarea timpului şi comportamentul în familie, în Biserică şi în societate (Ps 90:12; 2 Petru 3:12; 1Tim 5:8; Matei 12:36-37; 1Tim 3:15; Iacov 5:17; 2 Petru 1:7b).<P>
Ospăţul nunţii Mielului va fi în Împărăţia de 1000 de ani pe pământ (Apoc 19:9; Matei 8:11-12; Luca 13:25-29).<P>
2 – PERIOADA DE 7 ANI A ANTIHRISTULUI<P>
Declanşarea celei de-a 70-a săptămâni din Daniel 9:25<P>
Înălţarea lui Antihrist „…Omul fărădelegii…fiul pierzării…potrivnicul…se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2Tes 2).<P>
Legământul Antihristului cu evreii pentru 7 ani. Vor fi 3 ani și 1/2 de pace aparentă.<P>
Ruperea legământului de către Antihrist după o perioadă de 3 ani și 1/2. Vor urma 3 ani și 1/2 de persecuţii împotriva celor care vor refuza să se închine Antihristului (Dan 9:27).<P>
NECAZUL CEL MARE. Revărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra lumii, pentru a judeca ne-evreii şi a-l curăţa pe Israel (Matei 24:15- 28; Apoc 6:1-16:21).<P>
Scopul Necazului cel Mare NU INCLUDE Biserica, pentru că el doar pregăteşte Israelul pentru Mesia şi lumea pentru Împărăţia de 1000 de ani.<P>
Biserica va fi protejată (Apoc 3:10) de Necazul cel Mare când mânia Mielului se va manifesta peste cei necredincioşi (Apoc 6:15-17).<P>
Strângerea de către duhurile rele a împăraţilor pământului la Armaghedon pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic (Apoc 16:14, 16).<P>
3 – REVENIREA DOMNULUI ISUS PE PĂMÂNT<P>
Reîntoarcerea Domnului Isus Hristos împreună cu Biserica pe pământ, pentru a învinge naţiunile (Apoc 19:11-16).<P>
Lupta de la Armaghedon (Zah 12:9; 14:3; Ap 19:17-21).<P>
– Antihristul (fiara) şi proorocul mincinos vor fi prinşi şi aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă (Matei 25:41; Apoc 19:20).<P>
– Armatele Antihristului vor fi ucise de sabia Domnului Hristos (Ap 19:21).<P>
– Satan va fi prins legat şi aruncat în Adânc pentru 1000 de ani (Apoc 20:3).<P>
Învierea credincioşilor din Vechiul Testament şi a tuturor martirilor din timpul Necazului cel Mare (Dan 12:2; Luca 14:14; Apoc 20:4).<P>
4 – ÎMPĂRĂŢIA DE 1000 DE ANI PE PĂMÂNT<P>
La cea de-a doua revenire a Domnului Isus în glorie pe pământ, El va judeca la scaunul de domnie al slavei Sale (θρονοσ δοξα αυτου) pe evreii şi naţiunile rămase în viaţă după Necazul cel Mare. Nicio carte nu este deschisă. (Rom 11:26; Matei 25:1 -30; Matei 25: 31-46)<P>
Evreii mântuiţi vor intra în împărăţia de 1000 de ani, la fel şi persoanele dintre naţiuni care au fost mântuite în timpul perioadei dintre Răpire şi a doua venire a Domnului Isus pe pămînt. Ceilalţi vor ajunge în focul cel veşnic (iazul de foc). (Matei 25:12, 41, 46a)<P>
Apoi, Biserica va domni împreună cu Domnul Isus pe tronul lui David, când va avea privilegiul să împartă domnia cu Dumnezeul cel Atotputernic (Apoc 3:21; Luca 1:32).<P>
Trei grupuri de oameni care vor avea parte de Împărăţia de 1000 de ani<P>
Biserica, în Locul preasfânt, adică în cetatea Sfântă-Noul Ierusalim (360 000 km2), fiind părtaşă domniei şi preoţiei Domnului Isus Hristos (Apoc 3:21; 5:9-10; 20:4).<P>
Israel, în Locul sfânt, slujind lui Dumnezeu pe pământ, în noul Templu (≈130 km2) la fel ca leviţii din vechime (Ezechiel 40-46).<P>
Naţiunile, în curtea de afară, venind să aducă Domnului Isus Hristos închinarea lor, cum o făceau altădată cele 12 seminţii ale lui Israel (Ps 67; Zah 14:16; Matei 25:32; Filipeni 2:9-11).<P>
5 – DEZLEGAREA LUI SATAN DIN ADÂNC<P>
Ultima revoltă a oamenilor împotriva lui Dumnezeu<P>
La sfârşitul perioadei de o mie de ani Satan va fi dezlegat pentru puţină vreme (Apoc 20: 3,7-9). „Va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.”<P>
Înfrângerea ultimei revolte a oamenilor împotriva lui Dumnezeu (Apoc 20:9). „Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea prea iubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.”<P>
Înainte de judecata de la marele tron alb, Satan va fi aruncat în iazul de foc, unde cu 1000 de ani înainte de judecată vor fi aruncaţi fiara şi proorocul mincinos. „Şi ei vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor (Apoc 20:10).”<P>
6 – JUDECATA de la MARELE TRON ALB<P>
Universul se va dezintegra printr-o explozie uriaşă… „cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2Petru 3:10; Ps 102:25-27; Evrei 1:10-12; Apoc 20:11).<P>
Înaintea SCAUNULUI DE DOMNIE MARE ŞI ALB (θρονον μεγαν λευκον) vor fi prezenţi doar cei necredincioşi, morţii mari şi mici din toate timpurile şi dintre toate naţiunile. Ei vor fi înviaţi, judecaţi, şi condamnaţi. Oricine n-a fost găsit în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc (Apoc 20:12,15).<P>
În timpul acestei judecăţi finale, când universul nu va mai exista, CREDINCIOȘII DIN TOATE TIMPURILE VOR FI ÎN CETATEA SFÂNTĂ, în NOUL IERUSALIM (Apoc 21:3).<P>
Însă, va exista şi iazul de foc unde vor fi aruncaţi cu 1000 de ani înainte de judecata finală fiara şi prorocul mincinos şi apoi Satan (Apoc 19:20; 20:10).<P>
În iazul de foc vor fi aruncate şi Moartea şi Locuinţa morţilor (Apoc 20:14).<P>
7 – UN CER NOU ŞI UN PĂMÂNT NOU<P>
VA FI CREAT UN NOU UNIVERS, iar pe NOUL PĂMÂNT va coborî „din cer de la Dumnezeu CETATEA CEA SFÂNTĂ, NOUL IERUSALIM”. VA ÎNCEPE TIMPUL FĂRĂ SFÂRȘIT (Ef 5:5; Apoc 20:15; 21:1-2).<P>
Atunci, Domnul Isus Hristos va da Împărăţia Sa (Cetatea Sfântă – Noul Ierusalim – locuit doar de cei răscumpăraţi cu însuşi sângele Său) în mâinile lui Dumnezeu Tatăl. „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (1Cor 15:24; Apoc 21:22, 27).<P>
În Noul Ierusalim Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, vor fi Templul şi Lumina CETĂȚII SFINTE, aşezată pentru veşnicie PE NOUL PĂMÂNT (Apoc 21:22-23).<P>
Tot acolo va fi şi „ Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. Robii Lui Îi sluji” (Apoc 22:3.<P>
„El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei” (Apoc 21:3).<P>
Autor: Victor Dobrescu
samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5520038124982726152.post-29509867938621309572022-10-30T19:46:00.001+02:002022-11-03T17:57:28.408+02:00 De ce tăcerea pastorilor din biserici legat de prigoana globalistă?<div class="separator" style="clear: both;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjJ6i8RvK86q1EoXcSkGh0SkPtj8SMPHvBfdkaBJgBgtaRKRhJ9nsOIycTtGsgnDdyCkGejE4dBri4--j00OI3pNJVNu_aMQQxy_ySanKCgL56a0fK-wpOt9P8NP95AIfxljUhBBGgqorJXGYYunMIooylVHA01UOzp5wwfLYjVBVp5OZl71rGv1Ctkyw/s825/pexels-photo-636010%20%281%29.webp" style="display: block; padding: 1em 0; text-align: center; "><img alt="" border="0" width="320" data-original-height="510" data-original-width="825" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjJ6i8RvK86q1EoXcSkGh0SkPtj8SMPHvBfdkaBJgBgtaRKRhJ9nsOIycTtGsgnDdyCkGejE4dBri4--j00OI3pNJVNu_aMQQxy_ySanKCgL56a0fK-wpOt9P8NP95AIfxljUhBBGgqorJXGYYunMIooylVHA01UOzp5wwfLYjVBVp5OZl71rGv1Ctkyw/s320/pexels-photo-636010%20%281%29.webp"/></a></div>
De cele mai multe ori, omul nu învață din istorie și probabil afirmă că nu se mai poate întâmpla și nu se mai pot repeta ororile care au fost.<p>
Ca și creștini am ajuns la perioada de timp unde trăim vremuri grele și noi știm că firea pământească nu poate învăța de la trecut, ci firea repetă păcatul și fărădelegea, fiind supusă sub robia păcatului.De aceea ne spune Scriptura <i>„ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și nu purtați grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziți poftele. </i>(Rom.13:14)”<p>
Ideologia globalistă în vremuri ca acestea ne distruge copiii, ne atacă familia, desființând cuvinte ca mamă sau tată, ideologia de gen promovată azi de acești atei socialiști moderni le spală creierul copiilor prin aceste învățături demonice. La nivelul școlilor se impune o programă ateo-globalistă care pune înaintea copiilor noștri teoria ”Încălzirii globale” prin care elita globalistă devine ”dumnezeu” care poate salva planeta aceasta, iar noi devenim ”cobaii” acestei elite anticriste. Bineînțeles că declarațiile de reducere a populației lumii nu mai sunt astăzi doar conspirații, ci o realitate palpabilă. Ceea ce vorbeau anumite elite globaliste ca și proiecte de viitor, au devenit astăzi viabile prin împlinirea lor.<a name='more'></a><p>
Migrația la nivel mondial, devine tot mai mult un deziderat globalist, prin care vor să-și atingă planul malefic. În Statele Unite, însă și-n Europa, oamenii pot să vadă că migrația actuală aduce creșterea criminalității, sărăcie, traficul de droguri și de persoane etc.<p>
Tot mai mult valorile creștine sunt date la o parte și interzise în planul anticrist globalist, iar prigoana deja a devenit o politică de stat acolo unde conduc ”păpușile” acestui sistem diabolic.<p>
În Statele Unite, un creștin conservator este privit ca un dușman al statului condus de globaliști, numiți teroriști domestici, dați afară din servicii și marginalizați.<p>
O poziție Pro-Viață astăzi înseamnă pentru elita globalistă un pericol, asta deoarece dezideratul lor înseamnă cât mai mulți copii uciși prin avort, iar cine le stă împotrivă devine un dușman care trebuie musai anihilat.<p>
Apariția virusului care a făcut ravagii pe întreaga Planetă și a obligativității vaccinurilor experimentale a devenit în ultimii ani un instrument de control al populațiilor în mâinile acestei elite diabolice și un instrument de divizare chiar în lumea creștină.<p>
Într-o astfel de circumstanță orice păstor ar trebui să aibă o atitudine de integritate, manifestată nu doar la nivel de credință interioară, ci și la nivel declarativ, așa cum spune și Biblia prin profetul Ezechiel lui Israel, cu siguranță valabil și pentru Biserică care se consideră poporul lui Dumnezeu:<p>
Ezechiel 33:7. <i>Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculţi cuvântul care iese din gura Mea şi să-i înştiinţezi din partea Mea. 8. Când zic celui rău: „Răule, vei muri negreşit!”, şi tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. 9. Dar, dacă vei înştiinţa pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, şi el nu se va întoarce, va muri în nelegiuirea lui, dar tu îţi vei mântui sufletul.</i><p>
<b>Oare ne punem întrebarea ce îl oprește pe un păstor să tragă un semnal de alarmă la pericolul acestor vremuri manifestat prin ideologia globalistă?<p>
1. O inimă împărțită de materialism cred că ar fi un motiv</b><p>
Iacov 4:7. <i>Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. 8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! 9. Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, şi bucuria voastră în întristare: 10. smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.</i><p>
Inima împărțită duce la o stare de căldicel, de nepăsare, în care nu-ți mai pasă de cei din jur, îți pasă doar de propria persoană și interesele personale.<p>
Materialismul este o plagă actuală care împarte inima oamenilor și dacă un păstor spune adevărul legat de sodomie, necurăție, de ideologia de gen, de corupție și traficul de persoane sau alte probleme actuale cu care ne confruntăm, riscă să piardă beneficiile financiare și materiale, riscă să-și piardă serviciul, riscă amenzi și intervenția regimului globalist. De aceea cea mai bună metodă este tăcerea sau metoda struțului care bagă capul în nisip.<p>
Bine explica Domnul Hristos legat de păstorii plătiți, ei când văd lupul lasă turma și fug. Lupul actual care ne ”sfâșie” copiii este mai vizibil ca oricând și o majoritate a celor chemați la păstorirea turmei tac. Sigur că dacă ești azi ”trâmbița” Domnului care anunță pericolul riști mult aici pe pământ, așa precum mulți păstori care au vorbit pe vremea nazismului, comunismului, ori a celor care vorbesc astăzi în țări musulmane sau țări precum India, China etc., însă adevărata răsplată o dă Domnul.<p>
În zona aceasta unde locuiesc în Statele Unite cunosc oameni care au refuzat compromisul și pe acest motiv au fost dați afară din servicii, au trebuit să-și lase agoniseala și să plece, unii au trebuit să plătească sume enorme pentru libertatea de credință și deși par niște pierzători în ochii acestei societăți compromise, ei de fapt sunt sfinții lui Dumnezeu și răsplata lor va fi mare în Împărăția lui Dumnezeu.<p>
<b>2. O inimă împărțită de compromis și colaborare</b><p>
La pericolul care s-a abătut peste ucenici în circumstanța arestării Domnului Hristos, Biblia ne spune că toți ucenicii L-au părăsit. Probabil frica pentru viața lor, gândurile, dezamăgirea sau cine știe ce influențe i-a făcut pe ucenici să fugă, să-L părăsescă pe Domnul. Tot la fel Petru s-a lepădat de Domnul înaintea oamenilor.<p>
Totuși Iuda a început colaborarea cu dușmanii Domnului, vinderea pe o mână de arginți, un compromis cras care până la urmă l-a dus la pierzare.<p>
Cam așa se vede și-n zilele noastre, atitudinea unui păstor precum cel din Canada împotriva regimului globalist sau a păstorului nostru român din Chicago, a scos la iveală mulți compromiși sau colaboratori ai regimului, care bineînțeles că au criticat pe acești străjeri ai vremurilor noastre, cei care cu prețul libertății au spus nu regimului anticrist.<p>
Oamenii compromiși fac front comun cu regimul globalist actual și pe motivul ”iubirii” ajung să condamne Adevărul. Un păstor de felul acesta, român de prin Londra, mare predicator pe internet, făcea reclamă vaccinului și caracteriza drept reduși pe oricine alegea să nu-l ia.<p>
Tot la fel mulți astăzi ca să nu ajungă respinși de societate fac sondaje pro-sodomie prin biserici și invită pe unii sodomiți să țină conferințe, totul de dragul acceptării.<p>
Întunericul și lumina nu pot să facă compromis niciodată, un credincios trebuie să aibă o viață fără compromis, cu satana nu poți da mâna să treci puntea, așa cum e o zicală din popor, asta deoarece compromisul și colaborarea cu întunericul te poate duce la pierzare.<p>
2 Corinteni 6:14. <i>Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?</i><p>
<b>3. O inimă împărțită de mândrie și fariseism</b><p>
La vremea când Domnul Hristos predica Cuvântul pe pământ, mulți din fariseii timpului, conducătoti religioși ai vremii L-au condamnat pe Domnul, deoarece mândria și păcatul din viața lor nu acceptau Adevărul.<p>
În vremea apostolului Pavel mulți se numeau ”apostoli” și-l condamnau pe apostolul Pavel și-l denigrau deoarece în viața lor era o mândrie care nu-i lăsau să vadă și să accepte Adevărul.<p>
Înaintea marelui preot, Petru și ceilalți apostoli declară clar: <i> „Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni!”, </i>chiar cu riscul ca să fie respinși de societatea de atunci și mai marii poporului.<p>
Astăzi, la fel ca și în vremea respectivă, mulți se dau drept conducători religioși, însă mândria din viața lor îi face orbi, setea de putere, setea de popularitate, anumite metode prin care au ajuns să fie pe ”piedestal” etc, toate aceste roade ne arată că nu sunt oameni ajunși pe anumite poziții chemați și echipați de Dumnezeu, ci mânați de poftele și mândria lor.<p>
Acești conducători religioși sau păstori nu au în planul lor binele Evangheliei sau binele bisericii lui Hristos, ci se au în centru pe ei și binele lor. Astfel că acești oameni întotdeauna vor face front comun împotriva Adevărului și se vor alia oricând cu un regim anticrist precum globalismul actual, tocmai pentru a nu-și pierde popularitatea și privilegiile. Pentru astfel de oameni Scriptura nu reprezintă Norma credinciosului și astfel neglijează Adevărul.<p>
<b>Dumnezeu să ne ajute în astfel de vremuri să rămânem în integritate, în Adevăr, având ca Normă de viață Biblia și împotrivindu-ne diavolului să rămânem în Hristos și să avem biruință până la sfârșitul vieții noastre.<p>
Dumnezeu să ne ferească de materialism, de iubirea de bani, de compromis și colaborare cu ideologia globalistă, de întunericul acestei lumi, de mândrie și fariseism, pentru ca toate acestea să nu ne împartă inima și să ne despartă de Domnul, ci credincioși Adevărului să rămânem cu toată inima ai Domnului până-n veșnicii.</b><p>
Simion Ioanăș, https://paginacrestina.wordpress.com/samuel munteanhttp://www.blogger.com/profile/14019053827397730947noreply@blogger.com0