Un creștin evanghelic adevărat, născut din Dumnezeu, nu poate să fie antisemit, nu poate urî evreii!

Trăim vremuri tot mai tulburi în care răutatea ajunge la apogeu și lumea pătrunde și-n biserică tot mai mult, unii membrii din biserici devin doar formali, lumești, fără naștere din nou, căldicei, chiar se leapădă de credință. În aceste vremuri care le trăim rasismul și antisemitismul își fac loc în multe biserici, sub influența celui rău și a anumitor ideologii politice anticriste care macină societatea de astăzi, țări, biserici și chiar mediul evanghelic.

Chiar anumite învățături teologice s-au format după principii nebiblice și au dus la anumite percepții antisemite în biserici, ducând la erezii care n-au ce căuta într-o biserică sănătoasă. Aici putem aminti în mod clar teologia înlocuirii sau substituirii, prin care cei care îmbrățișează această învățătură cred că Dumnezeu a înlocuit pe Israel cu Biserica, iar în momentul de față Israel este urât de Dumnezeu și ceea ce urăște Dumnezeu trebuie să urâm și noi, spun ei. Naziștii se foloseau de multe dintre ideile lui Luther în atrocitățile lor, tocmai fiindcă el îmbrățișase ideea că evreii sunt un cancer al omenirii. La fel nici Calvin nu stătea prea strălucit la capitolul evrei, iar astăzi cei care îmbrățișează astfel de învățături, devin până la urmă antisemiți. Îmbrățișarea unor astfel de învățături duc și la o distorsionare a înțelegerii și perceperii evenimentelor escatologice cu privire la revenirea Domnului și la Sfârșitul evenimentelor istorice.

Lupta creştină

Creştinul are de dus zilnic o luptă până va fi mutat de pe pământ în cer. Pentru a lupta cu succes, orice bun conducător de oşti trebuie mai întâi să cunoască bine situaţia. El trebuie să cunoască foarte bine teritoriul pe care îl apără. El trebuie să ştie care este puterea şi care sunt armele duşmanului, să ştie unde şi cum atacă acesta. Atunci va putea duce trupele sale gata de luptă în poziţiile cele mai avantajoase şi le va menţine în stare de alarmă. Pentru ca creştinul să poată „sta în picioare“, trebuie să cunoască toate amănuntele luptei sale.

Despre ce luptă este vorba?

Nu este o luptă contra „cărnii“! Mulţi creştini, în deosebi începătorii pe calea credinţei, se luptă cu ei înşişi, cu omul lor vechi sau cu plăcerile şi poftele acestuia. Astfel fac experienţe descurajatoare. Din învăţătura Cuvântului rezultă că izvorul răului, „carnea“, rămâne în noi cât timp suntem în acest trup. Nimeni nu va putea să o facă să dispară şi să ajungă într-o stare în care să nu fie ispitit de „pofta cărnii“, de „pofta ochilor“ sau de „trufia vieţii“.

Mântuirea şi Faptele

Mantuirea este prin har, prin credinta. Trebuie sa întelegi ca tu nu iti poti castiga drumul spre rai. Nu meriti, nici unul nu meritam, nu suntem vrednici! Este un cadou! Este darul gratuit a lui Dumnezeu, nu poti lucra pentru un cadou, il poti doar primi.

Faptele NU SUNT RADACINA MANTUIRII, sunt roadele si dovada mantuirii si ale credintei tale reale. Iacov pune in contrast credinta vie cu cea moarta. Credinta moarta cunoaste lucrurile certe despre Dumnezeu. Dar nu exista schimbari radicale, schimbari de viata, nasterea din nou din samanta Duhului. Chiar si demonii cred ca Dumnezeu exista. Iacov 2:19. Dar demonii nu se nasc din nou din duh, nu există ispăsire pentru păcatele lor, ei nu il fac pe Isus Domnul si Mântuitorul vietii lor si nu i se închină Lui.

Salvați de Perfecționism și Descurajare

1Ioan 1:8-2:2 este un pasaj vital pentru fiecare dintre noi.

După ce am fost curățiți de păcate, ar fi normal să nu mai păcătuim. Dar iată că Duhul aici ne spune ceva ce ne intrigă, dar ne și încurajează. Domnul ne scrie, nouă celor ce suntem deja mîntuiți, că dacă zicem că nu avem păcat ne înșelăm singuri și Îl facem mincinos tocmai pe Dumnezeu. Deci, chiar dacă pe unii sfinți îi deranjează, 1Ioan 1:8-10 declară că nu suntem perfecți!

În 1Ioan 2:1 ni se spune să NU păcătuim, dar dacă totuși cineva a păcătuit avem la Tatăl un Mijlocitor (în greacă: Avocat) Atotputernic, care n-a pierdut nici un caz. Aleluia!

I Ioan ne salvează și de perfecționism, dar și de descurajare. V-ați prins?

10 semne biblice ale pocăinței adevărate

Atunci când liderii din cadrul Trupului lui Hristos sunt prinși în păcat, răspunsul lor la acuzații este cel care va dezvălui, în cele din urmă, adevărata stare a inimilor lor. Standardul lui Dumnezeu pentru viața și conduita unui lider nu este perfecțiunea, ci o inimă smerită, dispusă să-și recunoască păcatul, să aibă grijă de ceilalți mai presus de sine și să umble în frica Domnului.

Pocăința adevărată nu ține de carismă; ține de caracter. Când un slujitor sau o slujire se confruntă cu multiple acuzații de păcat și fapte rele din partea mai multor martori, Scriptura îi descrie pe cei care sunt cu adevărat serioși în a îndrepta lucrurile, în comparație cu cei care pur și simplu își resping vina și își apără propria reputație.

1. Pocăința adevărată numește păcatul în mod sincer și specific

. „Cine își acoperă fărădelegile nu va progresa, dar oricine le mărturisește și renunță la ele va găsi milă.” (Proverbe 28:13, NTR)

Lenuta Mandici - Spre Golgota pe drumul intristarii

Când spui "Femeia"

Când spui „femeia”, ai spus „mama”, și-ai spus „soția”, „fiica”, „sora”,
și-ai spus ființa cea mai scumpă și mai iubită tuturora,
și-ai spus iubirea, și căldura, și frumusețea fără care
ar fi-un pustiu, și-ar fi-o durere, și-ar fi-o tristețe tot sub soare.

Ce gol și ce singurătate era în cele șase zile
când nu era în Rai femeia, pe toate luminându-i-le,
iar când a fost făcută dulce, ca dintr-un vis, ca dintr-o rană,
ce minunată întregire le-a dat ființa diafană.