Puterea lui Dumnezeu

   Cele trei componente care întregesc fondul aspiraţiilor umane, asigurate şi alimentante constant din rezervele proprii inepuizabile ale lui Satan, dictatorul unei lumi subjugate prin corupţie, sunt: puterea, gloria şi resursele materiale. (Mat.4.8,9). Eliberarea de sub acest jug împovărător şi obositor se realizează numai prin credinţa vie în jertfa ispăşitoare a Mantuitorului(Mat.11.28) „care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi.”(1Tim.2:6). Prin răstignirea înfăptuită pe crucea de la Golgota, act premergător, indisolubil legat de regenerarea umană, omul născut din nou devine incoruptibil. (1Ioan 3.9). Elementele menţionate şi enumerate mai sus, caracteristice sistemului lumesc: puterea, gloria şi bogăţia, care i-au înrobit sufletul şi trupul omului vechi, adamic, sunt translatate de omul nou regenerat, pe coordonate spirituale.
    Prin viaţa Sa de ascultare desăvârşită de voia Tatălui Său (Ioan 5.30), Isus Hristos a creionat unicul model viabil, demn de urmat. Omul, făptura pe care Creatorul, în viziunea Sa, a conceput-o, în perspectivă (Rom.5.14b); (1 Cor.5.45-49); (Efes.4.24), după chipul şi asemănarea Sa, şi-a declinat capacitatea, la acea vreme, prin neascultarea lui Adam, de a se angaja ca ambasador terestru a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, ca reprezentant scriptural al întregii omeniri, recunoştea mai târziu, într-un pasaj sugestiv „că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele(voia lui Dumnezeu), dar n-am puterea să-l fac” (Rom.7:18), precizănd: „Căci pe când eram noi fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.” (Rom.5:6).
   Făgăduinţa Fiului lui Dumnezeu, făcută la 4.000 de ani de la creaţiune, după înviere şi înainte de înălţarea Sa la cer, adresată apostolilor şi prin ei tuturor credincioşilor de pretutindeni: „Voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori...până la marginea pământului" (FA 1:8), s-a împlinit în Ziua Cincizecimii (2 `Tim.1.7). Numai prin puterea dragostei revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt(Rom.5:5) vom reuşi să neutralizăm răutatea şi mândria inimii. (1 Cor.13.4-7), consolidându-ne, în felul acesta, statutul de martori ai Aceluia care S-a arătat în pelerinajul Său pe acest pământ „blând şi smerit cu inima.”(Mat.11:29). „Blândeţea este puterea de a nu reacţiona cu mânie şi violenţă când suntem ofensaţi şi ameninţaţi” observa, just,cineva.(1 Petru 2.23).
    Dacă „fiii neascultători” (Efes.2:3) ai acestui veac aspiră la puterea politică, economică sau militară pentru a-şi dovedi supremaţia unii asupra altora, după pilda tatălui lor (Isaia 14.13,14), „copiii ascultători” ai lui Dumnezeu(1Petru 1:14) sunt slujitori unii, altora „pentru că nici Fiul omului (Mentorul acestora) n-a venit să I se slujească, ci El să slujească.” (Mat.20:25-28). Dacă oamenii din lume „morţi în greşelile şi păcatele lor” (Efes.2:1) caută „să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evr.11:20) prin satisfacerea firii pământeşti, poporul lui Dumnezeu „adus la viaţă împreună cu Hristos”(Efes.2:5), dispune de puterea Duhului Sfânt pentru a le eradica.(Rom. 8.13).
    Obiectivul lui Dumnezeu, în acest context tematic, după ce „a suferit cu multă răbdare” (Rom.9:22b) mai multe mii de ani, hegemonia demonică prin exacerbarea eului în lume (Rom.9:17) este „să-Şi descopere puterea” proprie(Rom.9:22a), determinându-l pe om, prin pilda Fiului Său (Fil.2.5.8), să relizeze practic, prin antiteză, necesitatea abdicării de sine, pentru ca apoi prin umblarea sub călăuzirea Duhului Sfânt în viaţa cotidiană, să satisfacă această necesitate (Gal.5.16,17) ca mijloc revendicativ a calităţii de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.(1 Petru 2.9). Faptul că omul se leapădă de sine după modelul lui Hristos (ce responsabilitate pentru noi!) (Luca 9.23) demonstrează că puterea divină surclasează puterea demonică, iniţiitoarea sinelui (Gen.3.4,5), aşa după cum printr-o comparaţie palidă dar plastică, puterea unui avion la decolare aste superioară forţei de gravitaţie care-l imobiliza la sol.
    Spre nefericirea lor „sunt mulţi care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea.Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ.” (Fil.3:18,19). Umblarea după o slavă proprie, deşartă şi după lucrurile lumii acesteia constituie un obstacol înaintea credinţei şi implicit al mântuirii oamenilor.(Ioan 5.44). Dar tuturor acelora care au deturnat sensul iniţial al simtamintelor egoiste, prin căutarea ulterioara a gloriei lui Dumnezeu şi al intereselor oamenilor, răsplata lor va fi viaţa veşnică.(Rom.2.6,7). Căci în ogorul spiritual al lui Dumnezeu, numai aceia care seamănă prin Duhul Sfânt sămânţa smereniei şi dăruirii în viaţa de acum, vor secera gloria autentică (Iac.4.10) şi o comoară perenă în viaţa veşnică.(Luca 8.22); (Luca 8.22). Ceilalţi, însă, care seamănă în firea pământească slavă deşartă şi interese meschine egoiste, vor secera în firea pământească, putrezirea (Gal.6,7-8), după cum adevereşte Domnul Isus. (Mat.10.39).
    Înainte să închei această scurtă pledoarie, în favoarea mărturiei gloriei şi puterii lui Dumnezeu în viaţa credincioşilor, citez un îndemn al Domnului Isus menit să ne îndepărteze de pragmatismul lumii: „Nu vă strângeţi comori pe pământ unde să le mănânce moliile şi rugina şi unde le sapă hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.”(Mat.6:9-12). Amin.
Samuel Muntean, Sighisoara, 03.12.2011.