miercuri, 15 august 2012

omul vechi si omul nou

   Aspiraţia sufletului uman de a escalada condiţia de creatură, considerată nefavorabilă, nesatisfăcătoare pentru el(Gen.3.5,6) , s-a materializat în urma unui lung şi anevoios proces derulat în conştiinţa omului, declanşat în ziua în care Adam şi Eva au mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului şi finalizat, concretizat în ziua Cincizecimii, de când Duhul Sfânt „adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Rom.8.16) „născuţi nu din sânge, nici din voia firii, nici din voia vreunui om, ci născuţi din Dumnezeu.” (Ioan 1:13).
   Prin actul de ignorare a interdicţiei Creatorului de a se înfrupta din rodul nepermis, omul şi-a însuşit un aspect al divinităţii, prin cunoaşterea binelui şi răului(Gen.3.22) însă numai pentru a realiza adevărata stare în care se află, cugetul revelându-i şi relevându-i spontan, contrar aşteptărilor sale, identitatea
reală, adevărată de fiinţă umană naturală dispensată de slava lui Dumnezeu: dragoste, dreptate, fidelitate...
   Ca o soluţie de criză, Adam şi-a confecţionat din frunze de smochin o învelitoare care să-i ascundă goliciunea trupului -reflectarea materială a stării sufletului- act ce semnifică în domeniul spiritual, etalarea slavei proprii menită să compenseze, să suplinească ariditatea sufletului, pildă perpetuată în conştiinţa urmaşilor lui Adam, deşi Dumnezeu le sugerează simbolistic, prin sacrificarea unui animal pentru a-l acoperi pe înaintaşul lor (Gen.3.21) că slava, calităţile divine nu se obţin prin străduinţele şi activităţile omului vechi, adamic (Rom.7.18);(Rom.8.7), ci numai printr-un Intermediar, Înlocuitor, care este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. (Rom.3.22-24).
   Începând cu Cain, care se îndreptăţea înaintea lui Dumnezeu atunci când aducea ca jertfă lucrarea mâinilor sale, truda lui (Gen.4.3) şi până în zilele noastre, cea mai mare parte a umanităţii eludează constant propria sa identitate, prin filtrarea luminii emisă de cugetul dornic să-i dezvăluie condiţia reală. Platon spunea: „Noi iertăm cu uşurinţă un copil căruia îi este teamă de întuneric; dar cea mai mare tragedie a vieţii este când omul se teme de lumină”, a cugetului adăugăm noi.
   Îmbrăcându-şi nuditatea spirituală cu faptele firii pământeşti, omul se înşală amarnic, căci acestea nu sunt altceva în ochii lui Dumnezeu decât „o haină mânjită.” (Isa.64:6). Însă acelora care îşi recunosc starea lor intangibilă cu standardul etic impus de Creator dezvăluit de cuget (Rom.2.14,15) şi sunt
dispuşi să se pocăiască, Dumnezeu le acordă o neprihănire prin har (Luc.18.10-14)atribuindu-le o nouă identitate prin naşterea din nou. (1 Ioan 3.1).
   Dacă omul adamic se străduieşte să afişeze o evlavie firească, superficială, a faptelor (Rom.10.2,3) constrâns de conştiinţa care-l tulbură, în schimb omul nou duhovnicesc, care a acceptat neprihănirea prin credinţă (Rom.1.17);(1 Cor.6.9-11) şi o nouă identitate prin înfiere(Ioan 1.12) , îşi dă toate silinţele să le conserve (2 Petru 1.5-7)- (2 Petru 1.9) ;(2 Cor.6.18)- (2 Cor.7.1)după ce a fost eliberat de povara faptelor printr-un cuget curăţit în sângele Mântuitorului (Evr.9.14), vărsat pe crucea de la Golgota, acolo unde s-a înfăptuit spălarea păcatelor şi extirparea rădăcinii acestora, firea pământească.
   Acum în epoca harului în care trăim aceleaşi fapte sunt percepute de Dumnezeu în mod diferenţiat. Săvârşite de omul firesc, religios, sunt considerate fapte de îndreptăţire, moarte (Mat.6.1-6),(Mat.6.16,18) iar cele săvârşite de acelaşi om după naşterea din nou, după regenerare, sunt evaluate ca fapte bune, de recunoştinţă (Efes.2.10, izvorâte din cugetul curat care-l îndeamnă la activităţi tangenţiale cu statutul lui actual, cu noua sa identitate (Tit 1.15), menite să-i acopere goliciunea naturală înnăscută. (Apoc.19.8).
   După cum pentru omul firesc cunoaşterea identităţii sale este o necesitate stringentă, o premisă pentru pocăinţă, spre a nu zădărnici planul lui Dumnezeu cu privire la el (Luc.3.3);(Luc.7.29,30), la fel şi omul duhovnicesc, în dreptul său, trebuie să fie ferm convins de identitatea lui de fiu al lui Dumnezeu, pentru a avea o motivaţie şi o conduită pe măsura acestui mare privilegiu. (FA 17-28).
   Aşadar, în luarea deciziilor este esenţial să ne folosim de conştiinţa cu care am fost înzestraţi. Dacă de repetate ori nu ţinem seama de ceea ce ne dictează conştiinţa şi ignorăm normele divine, până la urmă aceasta, conştiinţa, va fi marcată „ca de un fier roşu”(1Tim.4.2 , ajungând nereceptivă şi insensibilă asemenea unei cicatrici formate în urma unor arsuri. Pe de altă parte, conştiinţa instruită de Cuvântul lui Dumnezeu şi „luminată de Duhul Sfânt”, este un ghid de încredere şi un martor al noii identităţi a omului renăscut „din apă şi din Duh”.(1 Petru 3.2);(1 Cor.1.2).
   Apostolul Pavel se destăinuia: „Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu luminat de Duhul Sfânt îmi este martor” (Rom.9:1), afirmaţie la care subscriu şi eu.
, Sighişoara, 15.08.2012
 

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu