Botezul cu Duhul Sfânt: Ce spune Biblia?

A ramane alipiti de Domnul

"Au trimis pe Barnaba pana la Antiohia. Cand a ajuns el, si a vazut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat, si i-a indemnat pe toti sa ramana cu o inima hotarata alipiti de Domnul" (Fapte 11:22,23)

Barnaba ii indemna pe noii credinciosi sa ramana cu tarie alipiti de Domnul. Unii pot cunoaste o lunga perioada de bucurie din momentul convertirii lor, dar Dumnezeu cunoaste inimile noastre, si El stie cat de repede am putea sa contam pe bucuria noastra si nu pe Hristos. El este centrul vietii noastre, tinta noastra, si nu bucuria noastra. Sa nu lasam ca bucuria sa ne faca sa uitam care este sursa. Este bine si frumos sa experimentam bucuria. Dumnezeu sa ma pazeasca sa spun un singur cuvant impotriva ei. Pentru a afla putere noi nu ne bazam pe ea. Poate exista pericolul ca bucuria sa ne faca sa uitam cat suntem de dependenti de Domnul in fiecare clipa.

Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 5

1Ioan 5.1

Când privim cu atenţie responsabilităţile noastre în legătură cu fraţii noştri, suntem întotdeauna susceptibili să revenim la întrebarea lui Cain, atunci când în noi învinge carnea: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4:9 ). Poate că nu suntem exact păzitorul lui, dar trebuie cu siguranţă să fim ajutorul lui, într-un duh de dragoste. Riscăm astfel să revenim la o întrebare similară celei puse de învăţătorul legii în Luca 10 . În dorinţa de a se îndreptăţi pe el însuşi, a întrebat: „Şi cine este aproapele meu;?” (Luca 10:29 ). Putem întreba într-adevăr: „Şi cine este fratele meu?” Răspunsul la această întrebare ne este dat într-un mod foarte direct la începutul capitolului 5: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu”. Astfel deci trebuie să recunoaştem ca frate al nostru pe oricine crede în Isus ca Hristosul, oricine ar fi. Nu este vorba de a-i alege pe cei care ne plac.

Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 4

1Ioan 4.1-3

Printre vicleniile diavolului, imitaţia ocupă un loc de prim ordin. În Vechiul Testament de exemplu, când Dumnezeu a lucrat cu putere prin Moise în prezenţa lui Faraon, vrăjitorii egipteni au imitat atât cât au putut ceea ce făcuse Moise, pentru a neutraliza impresia făcută asupra duhului lui Faraon. Regăsim aceasta în vremea orânduirii templului de la Ierusalim cu ceremoniile sale pentru slujba divină: Ieroboam a întors cu uşurinţă zece seminţii de la adevăr, punând în loc o religie falsă la Betel şi Dan. Primele versete din capitolul 4 arată că Satan şi-a început imitaţiile înşelătoare imediat după ce credinţa a fost transmisă sfinţilor prin apostolii aleşi de Dumnezeu.

Apostolul Ioan, ultimul dintre apostoli, a trăit destul de mult pentru a vedea mulţi profeţi falşi care ieşiseră deja în lume (1. Ioan 4:1 ). Apostolii fuseseră în mod vădit animaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt pentru a transmite Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, fie în scris, fie oral. Nu a fost nevoie să se aştepte mult timp ca să se ridice alţi oameni. De asemenea ei vorbeau prin puterea unui duh, şi rosteau deci cuvinte inspirate.

Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 3

Versetul 28 din capitolul 2 formează un scurt paragraf autonom şi ar fi fost mai bine să se termine cu el capitolul 2. Versetul 29 începe un alt paragraf care se întinde până la versetul 3 din capitolul 3.

1Ioan 2.29 ; 1Ioan 3.1

Ne-am putea într-adevăr întreba acum: dar cine sunt copiii lui Dumnezeu? Şi cum să-i deosebim cu exactitate de cei care nu sunt?

Răspunsul dat aici este că cei care sunt născuţi din Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu şi că îi putem deosebi prin faptul că practică dreptatea. A practica, este ceva obişnuit şi caracteristic. Nu înseamnă că lucrează potrivit dreptăţii cu intermitenţă, din timp în timp; ci o practică în mod obişnuit în viaţa lor. Sunt departe de a o face perfect – Unul singur a făcut-o. Şi mai mult, ca născuţi din Dumnezeu, ei au în mod necesar natura Sa. El este drept: o ştim foarte bine. Atunci cei care sunt născuţi din El sunt în mod necesar caracterizaţi de dreptate: nu ar putea fi altfel. Astfel deci când vedem pe cineva practicând cu adevărat dreptatea, putem pe bună dreptate să admitem că este vorba de un adevărat copil al lui Dumnezeu.

Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 2

1Ioan 2.1

Ultimele versete din capitolul 1 ne-au arătat că nu putem zice că nu avem păcat, nici că nu am păcătuit. Primele versete din capitolul 2 sunt contrapartida lor, de teamă să nu ne grăbim să concluzionăm că avem scuza de a păcătui pe motivul că nu ne putem împiedica, că este practic inevitabil. Nici pe departe. Ioan scria aceste lucruri ca să nu păcătuim. Alte pasaje din Scripturi ne vorbesc de resurse speciale pentru a ne împiedica să cădem: punctul care este scos aici în evidenţă este că, dacă intrăm în sfânta comuniune despre care vorbeşte capitolul 1:3, vom fi apăraţi. Bucuria acestei comuniuni exclude păcatul, la fel cum păcatul exclude bucuria acestei comuniuni, până când este mărturisit.

Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 1

Introducere

Este suficientă o simplă lectură rapidă a Epistolei întâi a lui Ioan pentru a vedea o mare asemănare cu Evanghelia după Ioan. În amândouă sunt prezente aceleaşi teme. În Evanghelie, temele sunt puse în evidenţă, în principal dar nu exclusiv, de cuvintele Domnului şi prin ilustrarea pe care le-o dă viaţa Sa. Acestea se regăsesc şi în epistolă, cel mai important lucru fiind ca, de acum înainte, ele să fie manifestate în viaţa copiilor lui Dumnezeu. Evanghelia ne arată lucruri care sunt adevărate în El, în timp ce epistola vorbeşte despre „o poruncă nouă... ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Această frază scurtă ne dă cheia întregii epistole.

Această epistolă este printre ultimele care a fost scrisă. Erau deja „antihrişti” pe ici şi colo, aşa cum arată capitolul 2. Aceşti oameni se mândreau cu o cunoaştere superioară. Strigau în gura mare că învăţăturile lor erau cu un pas înainte, o îmbunătaţire a ceea ce existase înainte.