Mântuirea este numai prin credinţă, sau prin credinţă plus fapte?

Aceasta este probabil cea mai importantă dintre toate întrebările legate de teologia creştină. Această întrebare reprezintă cauza Reformei – despărţirea între Biserica Protestantă şi Biserica Catolică. Răspunsul la această chestiune reprezintă principala diferenţă între creştinismul biblic şi cele mai multe dintre cultele aşa-zis creştine. Este mântuirea numai prin credinţă, sau prin credinţă însoţită de fapte? Sunt eu mântuit numai prin credinţa în Isus, sau trebuie atât să cred în Isus, dar să fac şi anumite lucruri ca să fiu mântuit?

Lămurirea chestiunii legate de mântuirea exclusiv prin credinţă sau mântuirea prin credinţă plus fapte este complicată de o serie de pasaje biblice dificil de pus cap la cap. Comparaţi Romani 3:28, 5:1 şi Galateni 3:24 cu Iacov 2:24. Unii văd o diferenţă între ceea ce spune Pavel (mântuirea numai prin credinţă) şi Iacov (mântuirea prin credinţă plus fapte). În realitate, Pavel şi Iacov nu se contrazic absolut deloc.

Despre Predestinare

.Cineva ar putea gândi aşa: dacă eu nu sunt ales? Atunci voi ajunge în iad. E posibil ca un om să vrea să urmeze pe Domnul, ca să meargă in cer, dar să nu fi fost ales dinainte de Dumnezeu? Biblia spune că Dumnezeu doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Acest loc are o cu totul altă semnificaţie, înteles. Trebuie armonizat, acomodat cu întreaga Scriptură pe acest subiect. Daca Dumnezeu vrea şi nu poate sa mântuiască pe cine îl are in vedere, atunci avem de-aface cu un Dumnezeu neputincios sau limitat. Poate cineva va zice: “Omul are liberul arbitru “, cu alte cuvinte are propria lui libertate de a alege. Lucrurile sunt mult mai complexe pentru cei care doar răsfoiesc Scriptura. În Genesa citim:

Răpirea și Ziua Domnului

Este remarcabil că apostolul Pavel a ales să lămurească problemele legate de plecarea Bisericii de pe pământ şi venirea Zilei Domnului în scurta lui vizită misionară făcută la Tesalonic (Fapte 17:1-9). Pavel a socotit că finalul glorios al Bisericii, contrastat cu finalul tragic al lumii reprezintă o metodă de evanghelizare foarte bună şi o motivaţie excelentă pentru trăirea unei vieţi de sfinţenie. Se pare, însă, că proaspeţii creştini din Tesalonic au întâmpinat unele dificultăţi în asimilarea acestor învăţături.

Însă, impasul lor ne pune nouă la dispoziţie o extraordinară lămurire asupra acestui subiect, făcută de Pavel, în cele două Epistole adresate creştinilor din Tesalonic.

Fiecare capitol al primei Epistole se încheie cu o aluzie la venirea Domnului (1 Tes. 1:10; 2:19-20; 3:13; 4:15-18; 5:23).

Amalia Semeniuc - Privind spre zarea întunecată

Debora Arman la priveghiul fr. Ludovic Arman - Ce frumos va fi in ceruri

Lege

Iată de exemplu acest cuvânt mic: „Lege”. El nu trebuie luat în înţelesul lui social obişnuit care defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce priveşte legile sociale omeneşti în care sunt judecate şi apreciate numai faptele, fără să se ţină în socoteală atitudinea inimii.

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii şi de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adâncimile fiinţei umane pretinzându-i nu numai un anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de simţire. Legea lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci când acestea nu izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sunt tolerate.

Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra 1689 despre voinţa omului:

9.1 Dumnezeu a înzestrat voinţa omului cu libertatea şi puterea de a acţiona pe baza alegerii; el nu este nici forţat şi nici determinat de nici o necesitate intrinsecă în facerea binelui sau răului.1

(1) Matei 17:12; Iacov 1:14; Deuteronomul 30:19

9.2 În starea sa de inocenţă iniţială, Adam a avut libertatea şi puterea de a dori şi de a face ceea ce era bine şi plăcut înaintea lui Dumnezeu;1 însă el a fost instabil astfel încât a căzut din această stare.2

(1) Eclesiastul 7:29

(2) Geneza 3:6.

9.3 Prin căderea în starea de păcat, întreaga rasă umană a pierdut complet întreaga abilitate a voinţei de a face orice lucru bun din punct de vedere spiritual care să însoţească mântuirea. În starea noastră naturală, suntem cu totul împotrivitori binelui spiritual şi morţi în păcat; noi nu suntem capabili, prin propria noastră tărie, să ne convertim singuri, sau chiar să ne pregătim cumva pe noi înşine pentru convertire.1

(1) Romani 6:16,20; Ioan 8:31-34; Efeseni 2:1; 2Corinteni 3:14; 2Corinteni 4:3-4; Ioan 3:3; Romani 7:18; 8:7; 1Corinteni 2:14; Matei 7:17-18; Matei 12:33-37; Luca 6:43-45; Ioan 6:44; Ieremia 13:23; Ioan 3:3,5; Ioan 5:40, Ioan 6:37, Ioan 6:39, Ioan 6:40, Ioan 6:44, Ioan 6:45, Ioan 6:65;

Faptele Apostolilor 7:51; Romani 3:10-12; Iacov 1:18; Romani 9:16-18; Ioan 1:12-13; Faptele Apostolilor 11:18;

Filipeni 1:29; Efeseni 2:8-9.

9.4 Atunci când Dumnezeu converteşte pe păcătoşi şi îi transferă în starea de har, El îi eliberează pe aceştia din sclavia naturală a păcatului, şi doar prin acest har al Său îi face, în mod gratuit, capabili să dorească şi să facă ceea ce este bine din punct de vedere spiritual.1 Cu toate acestea, datorită corupţiei care rămâne în oameni, aceştia nu îşi doresc în mod perfect şi nici exclusiv ceea ce este bine, ci ei pot dori şi ceea ce este rău.2

(1) Coloseni 1:13; Ioan 8:36; Filipeni 2:13

(3) Romani 7:14-25; Galateni 5:17.

9.5 Dorinţele noastre vor fi făcute perfecte şi libere în mod permanent de a face doar binele numai când vom fi în starea de glorie.1

(1) Efeseni 4:13; Evrei 12:23.