Suntem dedicaţi întregului mesaj

Autor: A.W.Tozer

   Multe persoane observatoare consideră că astăzi convertirea nu mai face atât de multe pentru oameni cum obişnuia odată să facă. Prea adesea, experienţa trece lăsând căutătorul nesatisfăcut şi profund dezamăgit. Unii dintre cei ce sunt astfel afectaţi şi care sunt prea sinceri să se joace cu religia se lasă de toată treaba şi se întorc făţiş la vechea viaţă. Alţii încearcă să scoată tot ce pot dintr‑o afacere proastă şi treptat se adaptează unei forme imperfecte şi modificate a creştinismului dreasă cu amuzament sintetic şi animată de loviturile frecvente ale stimulentelor sub forma „inovaţiilor”, pentru a-i da farmec şi luciu.

E mult prea scumpă... - de Traian Dorz

E mult prea scumpă viaţa asta
ca s-o petreci nepăsător;
e mult prea scumpă orice clipă
s-o laşi să treacă fără spor.

E mult prea scump Cuvîntul Vieţii
să-l poţi uita şi-un ceas măcar;
e mult prea scumpă rugăciunea
să-i poţi nesocoti vreun har.

E mult prea scumpă adunarea
să nu faci totul pentru ea;
e mult prea scumpă-mbrăţişarea
să-ţi pară vreo iertare grea.

E mult prea scumpă răsplătirea
statorniciei la sfîrşit,
să-ţi par-acum prea grea-ncercarea
pe care-o ai de suferit.

E mult prea scumpă mîntuirea
să nu-i dai totul pe pămînt,
şi pacea inimii şi slava
statornicului legămînt.

E mult prea scumpă veşnicia
s-o dai pe-o umbră şi pe-un fum;
E mult prea scump Hristos şi Raiul
să nu dai tot să-L ai acum.

Suferinţa, bătrâna doamnă

Unul dintre cele mai grele lucruri este suferinţa. Cu toţii o evităm şi fugim în direcţia opusă, dar undeva tot ne întâlneşte şi nu pleacă până nu ne pune nişte lacrimi în ochi fiindcă ea se gândeşte la noi. Crede că nu putem fi mai puternici decât dacă nu am fost slabi înainte. Ştie cât de mult o urâm, dar ea tot nu ne lasă în pace.. pentru că ne iubeşte prea mult. Ştie că fără ea am ajunge nişte oameni răi şi mândri, fără afecţiune şi egoişti. Aşa că are grijă să ne facă să nu ne încredem prea mult în noi, ne face să vedem uneori totul în culori întunecate, ne frânge inima în bucăţi. După ce crede că ne-a modelat şi îşi dă seama că ne-am mai schimbat, ne lasă în pace pentru o vreme. Ne lasă să ne recuperăm, să respirăm aerul proaspăt al primăverii unui nou început şi ne promite că va reveni iarăşi când va vedea că avem nevoie de ea.

Planul lui Dumnezeu cu omul

   Prin rândurile scrise mai jos nu doresc a se isca vreo polemică „căci robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi "(2Tim.2:24) „lucruri pe care ochiul nu le-a vazut şi urechea nu le-a auzit” (1Cor.1:9), dar pe care Dumnezeu „ni le-a descoperit descoperit prin Duhul Său căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1Cor.2:10).    În pofida afirmaţiilor ale mai multor comentatori ai Sfintelor Scripturi, pecum că omenirea ar fi păgubită de o binecuvântare primordială în urma neascultării de singura poruncă a lui Dumnezeu, de care au dat dovadă Adam şi Eva în grădina Edenului, înclin să cred că, totuşi, această nesupunere a fost, paradoxal, un rău necesar, iniţiator în demararea planului lui Dumnezeu cu privire la oameni, care include hotărârea lui Dumnezeu de a-i modela

Papa, Constituţia României şi homosexualii aduc confuzie

 &nbsp Există azi o presiune asupra oamenilor cum nu cred că a mai fost vreodată. Confuzia este la maxim şi foarte mulţi sunt cuprinşi de teamă şi îngrijorare. Din nefericire această stare se vede şi printre cei ce se numesc creştini. Despre aceste zile vorbea Mântuitorul Isus Hristos în Evanghelia lui Luca, capitolul 21:

Crestinismul dauneaza grav confortului

   Adesea auzim sintagma „caută o biserică în care să te simți bine“ de parcă Biserica lui Hristos e asemenea unui tren cu multe vagoane de dormit, nouă rămânându-ne doar sarcina de-a căuta cel mai dotat vagon în care să ne „simțim bine“, confortabili. De fapt ce este creștinismul? S-au dat atâtea definiții care mai de care mai sofisticate, academice, mai grele pentru unele urechi. Creştinismul, după umila mea părere, e o morgă pentru cei vii. Odată intrat în el, începi să miroși a putrefacție. Există și opțiunea, tristă de altfel, de-a nu mirosi a putrefacție, ba din contră parfumul dulce al firii să ne gâdile nările, dar dacă aici nu vom mirosi a putrefacție, vom mirosi dincolo a ars. Ne vom prăjii o veșnicie pe grătarele Iadului. Aici, rugați-vă să ne crească unghiile ca la morți, și odată crescute trebuie împlântate în cruce, pentru că în lume bate-un vânt năprasnic. Creștinismul e arta de-a muri constant. Zi după zi. Strop cu strop până n-o mai rămânea deloc. “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (2 Timotei 3:12) Prigoniți în primul rând de către propria fire, de sinele propriu. Despătimirea e un proces anevoios. Îndumnezeirea firii dezdumnezeite e măcinare, fierbere, luptă. E război… și la război nu vii cu ojă pe unghii.