Simina Mihai | Se-aude un vuiet

TITUS & RALUCA Toderică - “Să-mi dai Isus, dar nu prea mult”

Păcatul originar

Ori de câte ori vorbim despre căderea rasei umane şi despre natura şi originea păcatului, suntem imediat îndemnaţi să examinăm măsura şi extinderea acestui păcat şi a impactului pe care îl are asupra noastră ca fiinţe umane. Iar acest lucru aduce imediat în discuţie doctrina păcatului originar. Doctrina păcatului originar e însoţită de o mulţime de interpretări greşite şi de asemenea e înconjurată de controverse cu privire la oamenii care o înţeleg cu adevărat şi la ce se referă ea de fapt. O înţelegere greşită a conceptului de păcat originar este aceea că păcatul originar se referă la primul păcat pe care l-au comis Adam şi Eva. Însă nu asta înseamnă păcatul originar. Păcatul originar nu se referă la primul păcat, ci la consecinţele sau rezultatele acelui prim păcat. De fapt, păcatul originar în sine însuşi nu este în realitate un păcat.

Botezul cu Duhul Sfânt: Ce spune Biblia?

A ramane alipiti de Domnul

"Au trimis pe Barnaba pana la Antiohia. Cand a ajuns el, si a vazut harul lui Dumnezeu, s-a bucurat, si i-a indemnat pe toti sa ramana cu o inima hotarata alipiti de Domnul" (Fapte 11:22,23)

Barnaba ii indemna pe noii credinciosi sa ramana cu tarie alipiti de Domnul. Unii pot cunoaste o lunga perioada de bucurie din momentul convertirii lor, dar Dumnezeu cunoaste inimile noastre, si El stie cat de repede am putea sa contam pe bucuria noastra si nu pe Hristos. El este centrul vietii noastre, tinta noastra, si nu bucuria noastra. Sa nu lasam ca bucuria sa ne faca sa uitam care este sursa. Este bine si frumos sa experimentam bucuria. Dumnezeu sa ma pazeasca sa spun un singur cuvant impotriva ei. Pentru a afla putere noi nu ne bazam pe ea. Poate exista pericolul ca bucuria sa ne faca sa uitam cat suntem de dependenti de Domnul in fiecare clipa.

Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 5

1Ioan 5.1

Când privim cu atenţie responsabilităţile noastre în legătură cu fraţii noştri, suntem întotdeauna susceptibili să revenim la întrebarea lui Cain, atunci când în noi învinge carnea: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4:9 ). Poate că nu suntem exact păzitorul lui, dar trebuie cu siguranţă să fim ajutorul lui, într-un duh de dragoste. Riscăm astfel să revenim la o întrebare similară celei puse de învăţătorul legii în Luca 10 . În dorinţa de a se îndreptăţi pe el însuşi, a întrebat: „Şi cine este aproapele meu;?” (Luca 10:29 ). Putem întreba într-adevăr: „Şi cine este fratele meu?” Răspunsul la această întrebare ne este dat într-un mod foarte direct la începutul capitolului 5: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu”. Astfel deci trebuie să recunoaştem ca frate al nostru pe oricine crede în Isus ca Hristosul, oricine ar fi. Nu este vorba de a-i alege pe cei care ne plac.

Epistola întâi a lui Ioan / Capitolul 4

1Ioan 4.1-3

Printre vicleniile diavolului, imitaţia ocupă un loc de prim ordin. În Vechiul Testament de exemplu, când Dumnezeu a lucrat cu putere prin Moise în prezenţa lui Faraon, vrăjitorii egipteni au imitat atât cât au putut ceea ce făcuse Moise, pentru a neutraliza impresia făcută asupra duhului lui Faraon. Regăsim aceasta în vremea orânduirii templului de la Ierusalim cu ceremoniile sale pentru slujba divină: Ieroboam a întors cu uşurinţă zece seminţii de la adevăr, punând în loc o religie falsă la Betel şi Dan. Primele versete din capitolul 4 arată că Satan şi-a început imitaţiile înşelătoare imediat după ce credinţa a fost transmisă sfinţilor prin apostolii aleşi de Dumnezeu.

Apostolul Ioan, ultimul dintre apostoli, a trăit destul de mult pentru a vedea mulţi profeţi falşi care ieşiseră deja în lume (1. Ioan 4:1 ). Apostolii fuseseră în mod vădit animaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt pentru a transmite Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, fie în scris, fie oral. Nu a fost nevoie să se aştepte mult timp ca să se ridice alţi oameni. De asemenea ei vorbeau prin puterea unui duh, şi rosteau deci cuvinte inspirate.