Un creștin evanghelic adevărat, născut din Dumnezeu, nu poate să fie antisemit, nu poate urî evreii!

Trăim vremuri tot mai tulburi în care răutatea ajunge la apogeu și lumea pătrunde și-n biserică tot mai mult, unii membrii din biserici devin doar formali, lumești, fără naștere din nou, căldicei, chiar se leapădă de credință. În aceste vremuri care le trăim rasismul și antisemitismul își fac loc în multe biserici, sub influența celui rău și a anumitor ideologii politice anticriste care macină societatea de astăzi, țări, biserici și chiar mediul evanghelic.

Chiar anumite învățături teologice s-au format după principii nebiblice și au dus la anumite percepții antisemite în biserici, ducând la erezii care n-au ce căuta într-o biserică sănătoasă. Aici putem aminti în mod clar teologia înlocuirii sau substituirii, prin care cei care îmbrățișează această învățătură cred că Dumnezeu a înlocuit pe Israel cu Biserica, iar în momentul de față Israel este urât de Dumnezeu și ceea ce urăște Dumnezeu trebuie să urâm și noi, spun ei. Naziștii se foloseau de multe dintre ideile lui Luther în atrocitățile lor, tocmai fiindcă el îmbrățișase ideea că evreii sunt un cancer al omenirii. La fel nici Calvin nu stătea prea strălucit la capitolul evrei, iar astăzi cei care îmbrățișează astfel de învățături, devin până la urmă antisemiți. Îmbrățișarea unor astfel de învățături duc și la o distorsionare a înțelegerii și perceperii evenimentelor escatologice cu privire la revenirea Domnului și la Sfârșitul evenimentelor istorice.

Lupta creştină

Creştinul are de dus zilnic o luptă până va fi mutat de pe pământ în cer. Pentru a lupta cu succes, orice bun conducător de oşti trebuie mai întâi să cunoască bine situaţia. El trebuie să cunoască foarte bine teritoriul pe care îl apără. El trebuie să ştie care este puterea şi care sunt armele duşmanului, să ştie unde şi cum atacă acesta. Atunci va putea duce trupele sale gata de luptă în poziţiile cele mai avantajoase şi le va menţine în stare de alarmă. Pentru ca creştinul să poată „sta în picioare“, trebuie să cunoască toate amănuntele luptei sale.

Despre ce luptă este vorba?

Nu este o luptă contra „cărnii“! Mulţi creştini, în deosebi începătorii pe calea credinţei, se luptă cu ei înşişi, cu omul lor vechi sau cu plăcerile şi poftele acestuia. Astfel fac experienţe descurajatoare. Din învăţătura Cuvântului rezultă că izvorul răului, „carnea“, rămâne în noi cât timp suntem în acest trup. Nimeni nu va putea să o facă să dispară şi să ajungă într-o stare în care să nu fie ispitit de „pofta cărnii“, de „pofta ochilor“ sau de „trufia vieţii“.

Mântuirea şi Faptele

Mantuirea este prin har, prin credinta. Trebuie sa întelegi ca tu nu iti poti castiga drumul spre rai. Nu meriti, nici unul nu meritam, nu suntem vrednici! Este un cadou! Este darul gratuit a lui Dumnezeu, nu poti lucra pentru un cadou, il poti doar primi.

Faptele NU SUNT RADACINA MANTUIRII, sunt roadele si dovada mantuirii si ale credintei tale reale. Iacov pune in contrast credinta vie cu cea moarta. Credinta moarta cunoaste lucrurile certe despre Dumnezeu. Dar nu exista schimbari radicale, schimbari de viata, nasterea din nou din samanta Duhului. Chiar si demonii cred ca Dumnezeu exista. Iacov 2:19. Dar demonii nu se nasc din nou din duh, nu există ispăsire pentru păcatele lor, ei nu il fac pe Isus Domnul si Mântuitorul vietii lor si nu i se închină Lui.

Salvați de Perfecționism și Descurajare

1Ioan 1:8-2:2 este un pasaj vital pentru fiecare dintre noi.

După ce am fost curățiți de păcate, ar fi normal să nu mai păcătuim. Dar iată că Duhul aici ne spune ceva ce ne intrigă, dar ne și încurajează. Domnul ne scrie, nouă celor ce suntem deja mîntuiți, că dacă zicem că nu avem păcat ne înșelăm singuri și Îl facem mincinos tocmai pe Dumnezeu. Deci, chiar dacă pe unii sfinți îi deranjează, 1Ioan 1:8-10 declară că nu suntem perfecți!

În 1Ioan 2:1 ni se spune să NU păcătuim, dar dacă totuși cineva a păcătuit avem la Tatăl un Mijlocitor (în greacă: Avocat) Atotputernic, care n-a pierdut nici un caz. Aleluia!

I Ioan ne salvează și de perfecționism, dar și de descurajare. V-ați prins?

10 semne biblice ale pocăinței adevărate

Atunci când liderii din cadrul Trupului lui Hristos sunt prinși în păcat, răspunsul lor la acuzații este cel care va dezvălui, în cele din urmă, adevărata stare a inimilor lor. Standardul lui Dumnezeu pentru viața și conduita unui lider nu este perfecțiunea, ci o inimă smerită, dispusă să-și recunoască păcatul, să aibă grijă de ceilalți mai presus de sine și să umble în frica Domnului.

Pocăința adevărată nu ține de carismă; ține de caracter. Când un slujitor sau o slujire se confruntă cu multiple acuzații de păcat și fapte rele din partea mai multor martori, Scriptura îi descrie pe cei care sunt cu adevărat serioși în a îndrepta lucrurile, în comparație cu cei care pur și simplu își resping vina și își apără propria reputație.

1. Pocăința adevărată numește păcatul în mod sincer și specific

. „Cine își acoperă fărădelegile nu va progresa, dar oricine le mărturisește și renunță la ele va găsi milă.” (Proverbe 28:13, NTR)

Lenuta Mandici - Spre Golgota pe drumul intristarii

Când spui "Femeia"

Când spui „femeia”, ai spus „mama”, și-ai spus „soția”, „fiica”, „sora”,
și-ai spus ființa cea mai scumpă și mai iubită tuturora,
și-ai spus iubirea, și căldura, și frumusețea fără care
ar fi-un pustiu, și-ar fi-o durere, și-ar fi-o tristețe tot sub soare.

Ce gol și ce singurătate era în cele șase zile
când nu era în Rai femeia, pe toate luminându-i-le,
iar când a fost făcută dulce, ca dintr-un vis, ca dintr-o rană,
ce minunată întregire le-a dat ființa diafană.

Cum se luptă oamenii morţi cu păcatul? de John Piper

Gravate în scoarţa fiecărui copac din grădina lui Dumnezeu sunt cuvintele„Dacă moare aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Trei cuvinte sunt întipărite în natura oricărui creştin: „VOI … AŢI … MURIT” (Col. 3:3). Iar mărturisirea sinceră a oricărui credincios este, „Am fost răstignit împreună cu Cristos”(Gal. 2:20).

Dar ce înseamnă aceasta? Cine a murit atunci când am devenit creştin? Răspunsul: „firea mea pământească” a murit. „Cei care aparţin lui Isus Cristos şi-au răstignit FIREA PĂMÂNTEASCĂ” (Gal. 5:24).

Dar ce înseamnă „fire pământească”? Nu pielea mea. Nu trupul meu. Acesta poate fi un instrument al neprihănirii (Rom. 6:13). „Faptele firii pământeşti” sunt lucruri precum idolatria şi cearta, mânia şi invidia (Gal. 5:20 şi următoarele) – acestea sunt atitudini, nu doar acte imorale ale trupului.

Păcatul care duce la moarte. Despre ce este vorba?

Israelul si Biserica

Eseu de argumentatie

de Otniela- Daniela Onu

” Peste toti cei ce vor lupta dupa dreptarul acesta si peste Israelul lui Dumnezeu sa fie pace si indurare ! “

Versetul din Galateni 6 : 16 este pasajul cel mai des folosit de sustinatorii Teologiei Substituirii , ca o „certa dovada” a faptului ca Biserica ar reprezinta Israelul spiritual, sau ca majoritatea credinciosilor neevrei au devenit israelieni din punct de vedere spiritual, prin Evanghelia rascumparatoare a lui Christos. Insa acest verset, din pacate, nu pledeaza in favoarea teoriei lor.

Epistola catre Galateni vorbeste despre neevreii care au incercat sa obtina Mantuirea prin Lege. Cei care le-au oferit aceasta invatatura au fost iudaizatori ; in general este vorba despre evreii care continuau sa respecte si sa practice Legea mozaica in toate detaliile ei desi simpatizau cu anumite idei crestine. Potrivit conceptiilor acestora , un neevreu trebuia initial sa se converteasca la iudaism inainte sa poata fi salvat de Christos. In textul din Galateni 6 : 15 , apostolul Pavel, evidentiaza revelatia ca pentru Mantuire nu este necesara decat Credinta care rezulta din nasterea din nou, dupa care rosteste o binecuvantare asupra a doua grupuri care urmeaza acest dreptar al Salvarii numai si numai prin Credinta sincera. La primul dintre aceste grupuri apostolul face referire folosind pronumele demonstrativ “ c e i “ . Acestia sunt credinciosii neevrei , carora Pavel le dedica cea mai mare parte a Epistolei sale. Cel de-al doilea grup este “ Israelul lui Dumnezeu . “ Acestia sunt credinciosii evrei, care spre deosebire de iudaizatori, urmeaza dreptarul Salvarii numai prin Credinta in Isus Christos. Sustinatorii moderni ai Teologiei Substituirii , probabil ignora semnificatia primara a cuvantului “ k a i “ ( conjunctie tradusa de obicei prin “ s i “ ) care desparte cele doua grupuri distincte in acest verset , entitati de-altfel bine definite in Armonia lui Dumnezeu, ale caror destine trebuie sa functioneze in Ordinea Sa – atat individual dar si colectiv – printr-o intrepatrundere divina, in Dragostea lui Isus Christos Mesia .

Păcatul care nu se iartă - David Șalar

Tăierea din "VIȚĂ" vs. pierderea mântuirii (IOAN 15) | Puteau apostolii să-și piardă mântuirea?

Predici cancerocentrice

În atenția slujitorilor altarelor! Nu vă jucați cu vorbele, nu compromiteți predicarea, nu stingeți Duhul, haideți să rămânem credincioși Evangheliei și Domnul își va arăta credincioșie față de noi. Un cancer, o leucemie, un accident și am terminat predica. Dar, oare asta ne-a cerut Dumnezeu? Oare schimbă cu adevărat acest discurs? Oare sunt eu fidel Evangheliei lui Isus Hristos? O introspecție responsabilă nu poate fi decât un avantaj.

(1Cor 1:23) dar noi Îl propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, și pentru neamuri – o nebunie,

(2Cor 4:5) Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voștri, pentru Isus.

(Col 1:28) Pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim orice om și învățăm orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm orice om desăvârșit în Hristos Isus.

Mântuirea este numai prin credinţă, sau prin credinţă plus fapte?

Aceasta este probabil cea mai importantă dintre toate întrebările legate de teologia creştină. Această întrebare reprezintă cauza Reformei – despărţirea între Biserica Protestantă şi Biserica Catolică. Răspunsul la această chestiune reprezintă principala diferenţă între creştinismul biblic şi cele mai multe dintre cultele aşa-zis creştine. Este mântuirea numai prin credinţă, sau prin credinţă însoţită de fapte? Sunt eu mântuit numai prin credinţa în Isus, sau trebuie atât să cred în Isus, dar să fac şi anumite lucruri ca să fiu mântuit?

Lămurirea chestiunii legate de mântuirea exclusiv prin credinţă sau mântuirea prin credinţă plus fapte este complicată de o serie de pasaje biblice dificil de pus cap la cap. Comparaţi Romani 3:28, 5:1 şi Galateni 3:24 cu Iacov 2:24. Unii văd o diferenţă între ceea ce spune Pavel (mântuirea numai prin credinţă) şi Iacov (mântuirea prin credinţă plus fapte). În realitate, Pavel şi Iacov nu se contrazic absolut deloc.

Despre Predestinare

.Cineva ar putea gândi aşa: dacă eu nu sunt ales? Atunci voi ajunge în iad. E posibil ca un om să vrea să urmeze pe Domnul, ca să meargă in cer, dar să nu fi fost ales dinainte de Dumnezeu? Biblia spune că Dumnezeu doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

Acest loc are o cu totul altă semnificaţie, înteles. Trebuie armonizat, acomodat cu întreaga Scriptură pe acest subiect. Daca Dumnezeu vrea şi nu poate sa mântuiască pe cine îl are in vedere, atunci avem de-aface cu un Dumnezeu neputincios sau limitat. Poate cineva va zice: “Omul are liberul arbitru “, cu alte cuvinte are propria lui libertate de a alege. Lucrurile sunt mult mai complexe pentru cei care doar răsfoiesc Scriptura. În Genesa citim:

Răpirea și Ziua Domnului

Este remarcabil că apostolul Pavel a ales să lămurească problemele legate de plecarea Bisericii de pe pământ şi venirea Zilei Domnului în scurta lui vizită misionară făcută la Tesalonic (Fapte 17:1-9). Pavel a socotit că finalul glorios al Bisericii, contrastat cu finalul tragic al lumii reprezintă o metodă de evanghelizare foarte bună şi o motivaţie excelentă pentru trăirea unei vieţi de sfinţenie. Se pare, însă, că proaspeţii creştini din Tesalonic au întâmpinat unele dificultăţi în asimilarea acestor învăţături.

Însă, impasul lor ne pune nouă la dispoziţie o extraordinară lămurire asupra acestui subiect, făcută de Pavel, în cele două Epistole adresate creştinilor din Tesalonic.

Fiecare capitol al primei Epistole se încheie cu o aluzie la venirea Domnului (1 Tes. 1:10; 2:19-20; 3:13; 4:15-18; 5:23).

Amalia Semeniuc - Privind spre zarea întunecată

Debora Arman la priveghiul fr. Ludovic Arman - Ce frumos va fi in ceruri

Lege

Iată de exemplu acest cuvânt mic: „Lege”. El nu trebuie luat în înţelesul lui social obişnuit care defineşte normele după care cetăţenii ştiu ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă. Acest aspect este valabil numai în ce priveşte legile sociale omeneşti în care sunt judecate şi apreciate numai faptele, fără să se ţină în socoteală atitudinea inimii.

Legea lui Dumnezeu este altfel. Dumnezeu judecă după ceea ce este în străfundurile inimii şi de aceea Legea Lui nu se opreşte la aspectul exterior al faptelor. Ea se pogoară în adâncimile fiinţei umane pretinzându-i nu numai un anumit fel de comportament, ci şi un anumit fel de simţire. Legea lui Dumnezeu pedepseşte chiar şi fapte aparent bune, atunci când acestea nu izvorăsc dintr-o pornire sinceră a inimii. Ipocrizia şi minciuna nu sunt tolerate.

Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra 1689 despre voinţa omului:

9.1 Dumnezeu a înzestrat voinţa omului cu libertatea şi puterea de a acţiona pe baza alegerii; el nu este nici forţat şi nici determinat de nici o necesitate intrinsecă în facerea binelui sau răului.1

(1) Matei 17:12; Iacov 1:14; Deuteronomul 30:19

9.2 În starea sa de inocenţă iniţială, Adam a avut libertatea şi puterea de a dori şi de a face ceea ce era bine şi plăcut înaintea lui Dumnezeu;1 însă el a fost instabil astfel încât a căzut din această stare.2

(1) Eclesiastul 7:29

(2) Geneza 3:6.

9.3 Prin căderea în starea de păcat, întreaga rasă umană a pierdut complet întreaga abilitate a voinţei de a face orice lucru bun din punct de vedere spiritual care să însoţească mântuirea. În starea noastră naturală, suntem cu totul împotrivitori binelui spiritual şi morţi în păcat; noi nu suntem capabili, prin propria noastră tărie, să ne convertim singuri, sau chiar să ne pregătim cumva pe noi înşine pentru convertire.1

(1) Romani 6:16,20; Ioan 8:31-34; Efeseni 2:1; 2Corinteni 3:14; 2Corinteni 4:3-4; Ioan 3:3; Romani 7:18; 8:7; 1Corinteni 2:14; Matei 7:17-18; Matei 12:33-37; Luca 6:43-45; Ioan 6:44; Ieremia 13:23; Ioan 3:3,5; Ioan 5:40, Ioan 6:37, Ioan 6:39, Ioan 6:40, Ioan 6:44, Ioan 6:45, Ioan 6:65;

Faptele Apostolilor 7:51; Romani 3:10-12; Iacov 1:18; Romani 9:16-18; Ioan 1:12-13; Faptele Apostolilor 11:18;

Filipeni 1:29; Efeseni 2:8-9.

9.4 Atunci când Dumnezeu converteşte pe păcătoşi şi îi transferă în starea de har, El îi eliberează pe aceştia din sclavia naturală a păcatului, şi doar prin acest har al Său îi face, în mod gratuit, capabili să dorească şi să facă ceea ce este bine din punct de vedere spiritual.1 Cu toate acestea, datorită corupţiei care rămâne în oameni, aceştia nu îşi doresc în mod perfect şi nici exclusiv ceea ce este bine, ci ei pot dori şi ceea ce este rău.2

(1) Coloseni 1:13; Ioan 8:36; Filipeni 2:13

(3) Romani 7:14-25; Galateni 5:17.

9.5 Dorinţele noastre vor fi făcute perfecte şi libere în mod permanent de a face doar binele numai când vom fi în starea de glorie.1

(1) Efeseni 4:13; Evrei 12:23.