Mărturia mea…

~DANIELA BANITA~

Marturia intoarcerii mele la Dumnezeu… M-am născut într-o familie de ortodocşi care ţinea cu regularitate zilele, praznicele, sfinţii! Se punea mare accent pe credinţa strămoşească! Am fost dată la orfelinat până la varsta de 3 ani, când sora tatălui meu a dorit să ia de crescut o fetiţă de la orfelinat… Neştiind de existenţa mea, când a căutat în dosare să vadă numele meu, a descoperit cu emoţie că de fapt eram nepoata ei… Cât de mare este Dumnezeu… El pregăteşte celui orfan o casă! Pe cea care m-a născut nu am cunoscut-o decât la 20 de ani, şi atunci m-am dus eu să o caut… nu că ar fi meritat efortul. Dar doream să-i trag o săpuneală… În mintea mea de copil, de la vârsta de 5 ani când am ştiut adevărul cu privire la părinţii mei, am judecat-o foarte mult… şi, sincer, am urât-o! Stăteam ore în şir în faţa oglinzii şi îmi închipuiam că vorbesc cu ea… şi atunci plângeam pe corzile viorii, căutând să găsesc răspunsuri la întrebările mele copilăreşti: ”De ce nu mă caută? Oare nu se întreabă dacă la orfelinat se ţin Paştele, Crăciunul? Eram primul ei copil… cum a avut inimă să mă dea la orfelinat?” – acestea erau întrebările mele… Tatăl… era un beţiv şi de multe ori am stat internată în spital cu nasul spart şi ochii cât cepele din pricina pumnilor lui… În perioada aceea am strâns multă amarăciune, de care numai Duhul lui Dumnezeu m-a vindecat!… Mama, cea care m-a luat şi m-a crescut, mi-a dat toată dragostea şi grija unui părinte adevărat… m-a iubit foarte mult, iar eu eram tare legată sufleteşte de ea… Am fost un copil liniştit şi blând, dar greutăţile şi încercările prin care am trecut în copilărie din pricina tatălui m-au făcut să tratez cu indiferenţă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea, astfel că pe la 19 ani am înghiţit vre-o 30 de diazepane… mă săturasem de viaţa pe care o duceam… şi pe când eram întinsă pe patul spitalului, cu perfuzii în mâna, dintr-o dată mi-am văzut trupul întins. Am ieşit din trup, am văzut cum toţi fugeau încoace şi încolo ca să mă aducă la viaţă, am vazut-o pe draga mea mamă cum plângea şi striga: „Dana, nu muri, mamă!”… chiar dacă aş fi vrut să-i spun ceva, ea nu mă vedea! Am văzut cum a venit la mine un bărbat foarte înalt, nu i-am văzut faţa, dar era îmbrăcat în haine albe… M-a luat de braţ şi am început să zbor… Binecuvântate clipe! Doamne… Cum va fi la răpire? Când vom zbura ca porumbeii înspre Cel ce a fost mângâierea noastră, cât am fost pe pământ… Împreună cu acel om am trecut prin tavan, printre stele… Ce minunat! Nu ştiam ce-i cu mine! Ştiam că lăsasem trupul acolo jos… dar de fapt eram tot eu şi zburam… şi dintr-o dată ne-am oprit într-o grădină plină de pomi, de flori, de soare… era ceva contrastant faţă de ce lăsasem pe pământ! Era deosebit! Îngerul de langă mine (căci ştiam că omul acela era îngerul meu păzitor) aştepta verdictul lui Dumnezeu! De rai nu eram bună… de iad… nu aveam aprobarea! Dar, dintr-odată, cam la 3-4 metri de noi a aparut un OM îmbrăcat cu haină albă, până la pământ, şi încins cu un brâu foarte lat, de aur, la mijloc! Acel OM nu a vorbit cu mine, dar i-a spus celui de langă mine: -“Nu acum! Du-o înapoi pe pământ, căci trebuie să se întâlnească cu Mine!”… Eu nu am ştiut cine este acel OM! Dar la clipeala ochilor m-am trezit în spital! Îmi revenisem! Şi marea mea întrebare era: cine era acel OM? Îmi rămăsese gândul la acel brâu de aur! Căci nu mai văzusem aşa ceva! Apoi anii au trecut, devenisem rea, nu mă mai înţelegeam cu nimeni, iar cuvântul “iertare” era considerat o slăbiciune… Ştiam că nu fac bine, dar nu aveam puterea să nu fac răul… Prin Harul lui Dumnezeu, am lucrat într-o unitate militară şi prin anul 1993 eram pusă cam des la serviciul de zi… Eu tot comentam şi mă certam cu toţi, zicând că tot pe mine mă pune? In acea Unitate Militara, am întâlnit un soldat prin care Dumnezeu m-a trezit… Eu îl vedeam pe el că e atât de liniştit şi ascultator,supus…vedeam in el o pace pe care eu nu o intelegeam! Într-o zi îl întreb:”măi, copile, tu nu cumva eşti pocăit?” – eu nu ştiam sensul cuvântului “pocăinţă” – iar el îmi răspunde: “O, doamnă… nu sunt aşa cum ar trebui să fiu”, iar eu m-am îngrozit şi am zis: ”Dacă tu, care nu bei, nu fumezi, nu înjuri… şi spui că nu eşti aşa cum ar trebui să fii… atunci eu….. înseamnă că mă duc în iad… Doamne, mă duc în iad… n-am fost niciodată pe acolo, dar nu simt nevoia…” Şi atunci am început să plâng… au urmat multe zile de zdrobire, de zbuciumare sufletească… Plângeam mult şi într-o zi, pe când plângeam şi spuneam Domnului: “Doamne, eu ştiu că nu sunt vrednică de Tine… ştiu… dacă mor în noaptea asta, mă duc în iad… Dar, Doamne, aş vrea să fiu mântuită… Ortodocşii spun într-un fel, iehoviştii în alt fel… Doamne, ce să fac? Care este Calea?…” Şi m-am culcat plângând… Binecuvantat să fie Cel ce este viu! Cel Sfânt şi Atotputernic! Şi dacă o inimă Îl cheamă, EL, care a făcut urechea şi gura, aude şi răspunde! Slăvit să fie Domnul! M-am culcat plângând şi am visat că zbor!… Ce minunat! Era un cer plin de stele… La un moment dat, în faţa mea a apărut acel OM! cu brâul de aur încins la mijloc! L-am cunoscut! Era Domnul! Era Isus! Adevărul suprem! Calea şi pacea, pe care le-am căutat o viaţă întreagă! Viaţă de păcat si amărăciune! O viaţă fără pace! Dar am găsit pacea! O pace sfântă! Când L-am văzut, m-a luat de mână, m-a pus în dreapta LUI şi mi-a spus aşa: – “ Acum va fi răpirea, acum toţi copiii Mei vor veni la Mine… Du-te înapoi pe pământ să vezi ce a ajuns pământul în urma răpirii!” Iar eu am zis: -Doamne, e atât de bine aici la Tine… nu vreau să mai merg înapoi! (eu simţeam că pluteam în pace!)… Dar Domnul mi-a spus din nou acelaşi lucru, iar la cuvântul Domnului am coborât şi am văzut pământul aşa cum arată în atlasele geografice… Arata ca o cărămidă arsă de foc… În timp ce coboram, respiram din ce în ce mai greu, în aer erau ca nişte straturi de pâclă,din ce în ce mai dense, care îmi îngreunau respiraţia! Pământul arata ca o cărămidă arsă de foc, iar din el ieşeau flăcări de foc până sus… Am coborât mai mult şi am ajuns pe pământ…Acolo, nu erau oameni, dar am văzut cai care înotau în sânge până la zăbală! Atunci m-am uitat în sus şi am strigat:” Isuse, nu mă lăsa !”… Am început să zbor din nou şi parcă dădeam fiecare stea la o parte cu mâna şi Îl căutăm pe Domnul! Apoi m-am trezit, dar aveam altă nedumerire: în vis, Domnul îmi spusese de răpire şi copiii Lui… Am zis: ”Doamne, niciunde nu am auzit de vreo răpire a copiilor Tăi… Care sunt copiii Tăi? Ortodocşii nu au spus nimic despre aşa ceva… şi nimeni, nici preotul, nici parinţii, nici profesorii…” Dar Dumnezeu este credincios şi drept! M-a călăuzit prin Cuvantul Scripturii, prin multe vise şi am vazut din Lucrarile LUI… M-a ajutat să închei legământul prin apa botezului, bucurându-mă de prezenţa Lui, ca un copil… În suflet era numai primăvară… totul era pace şi bucurie… atunci nu înţelegeam ce s-a petrecut cu mine… dar radiam de bucurie… mergeam pe stradă, cântam în inima Glorie Dumnezeului Cel Veşnic şi vedeam Mâna Lui şi simţeam Ocrotirea LUI! Binecuvântate stări de fericire… Când Îl ai pe Domnul-ai TOTUL! Am trecut prin lipsuri grele, mari… şi când eram în desnădejde, Duhul LUI Hristos venea şi îmi spunea: “Vei fi binecuvântată cât vei trăi pe pământul acesta! – Şi în adevăr, după acest Cuvânt, Domnul a dus la împlinirea ce a vorbit! Eram plină de dragostea LUI… Cântam pană la miezul nopţii pe strună vioriii-ii puneam un pieptene pe calusul ei ca să nu fac gălăgie şi eram într-o adorare înaintea Domnului! Ore întregi cântăm, plângeam de bucurie că ÎL am pe EL! Odată m-au chemat nişte fraţi la rugăciune în alta localitate, dar eu eram în criză de astm-ca am şi eu un tepus de vre-o 15 ani! – Şi cu toate astea cântam în fanfara militară la trompetă… şi fratele care m-a chemat la rugăciune îmi spune: să-ţi iei şi vioara sau trompetă cu tine! Eu nu am promis nimic, dar m-am dus acasă, m-am pus pe genunchi şi am zis: -“AH, Doamne… cum m-aş duce… da TU vezi Doamne, că de-abia suflu…!” şi atunci mi-a venit un gând şi am zis iar: -“Da Doamne… aşa cum sunt mă voi duce… chiar dacă respir foarte greu… şi iau nu vioara ci trompeta… Da, Doamne, mă duc şi cânt cu trompeta!” M-am îmbrăcat, am spus la copii să fie cuminţi că mami pleacă la rugăciune, iar fetiţa mă întreabă:”da cu trompeta ce faci?” şi îi spun: “Cânt Domnului!” şi ea:”Mami… ce-ai păţit? Vrei să te ducem la urgenţă? “şi am zis:”Nu mă veţi duce la urgenţă că mă duc să cânt În Numele Domnului!” Când am ajuns la maşina cu care trebuia să mergem, o soră mă întreabă: “Ce ai adus? Vioara sau trompeta?” iar eu îi spun: -“Trompeta!” iar ea: “Slăvit fie Domnul… toată ziua m-am rugat azi ca Domnul să îţi dea putere să o iei şi să cânţi cu ea”!… Mare e Domnul!… La adunare, am cântat… mă ridicam de abia respirând şi ziceam în gând:”Doamne… cântă TU!”… dar la sfârşitul adunării s-a ridicat un prooroc şi a zis aşa: -“Aşa Vorbeşte Domnul: Iată pentru toţi cei care au lăudat Numele Meu prin cântare, scurtă este vremea când la fiecare le voi da o mare binecuvântare!”… Domnul arata-se în vedenie cum o venit un sol al Domnului şi a pus câte o floare tuturor celor care au cântat… şi eu am zis: “Doamne… şi mie? Ca eu de-abia am cântat? (tot timpul cât a durat programul, nu am avut nici un simptom de astm, numai că nu aveam puterea să duc cantarea până la capăt din pricină că oboseam… dar Domnul mi-a dat putere! Slavă LUI! Şi… Da! Şi mie. Mi-a dat Domnul binecuvântare! Slavă LUI! El şi-a împlinit promisiunea, m-am întâlnit cu EL, şi de atunci, casa mea a devenit un colţ de rai… Inima mea a primit pacea şi bucuria care nu pot fi exprimate în cuvinte… După un an şi soţul meu a urmat Calea… era un ortodox convins, dar Cuvântul Lui Hristos-Scriptura, l-a convins de Adevărul Suprem! Mama care m-a crescut a murit în 1989 răpusa de o ciroză hepatică… Nu L-a cunoscut pe Dumnezeu… de fapt ştiu că atunci când eram elevă la şcoala generală, ea mi-a spus că s-a întâlnit cu nişte oameni care au îndemnat-o să se pocăiască, spunându-i că Isus o iubeşte… dar ea nu a primit… i-a respins şi a început să îşi facă mii de cruci… nu a acceptat Mântuirea! Iar cea care m-a născut a murit şi ea de cancer acum câţiva ani. Mi-a trimis vorbă la Unitatea Militară unde lucram, spunându-mi că are cancer şi e pe moarte! Când am auzit, nu am mai stat nici o clipă, m-am învoit de la Comandantul Unităţii Militare (aveam de mers cu trenul aproape 12 ore)… când am ajuns, am stat o noapte cu ea, i-am cerut iertare pentru că au fost zile din copilăria mea când am urât-o, i-am cerut iertare pentru felul meu de a mă purta şi vorbi cu ea, când nu îl cunoşteam pe Dumnezeu… dar i-am spus că Dumnezeu o iubeşte şi o aşteaptă să se întoarcă la EL… I-am spus că AM IERTAT-O şi că-I mulţumesc lui Dumnezeu căci prin ea, EL m-a adus în lume… şi dacă Domnul Dumnezeu îi va răsplăti pentru ceva, acest lucru va fi că m-a născut! I-am spus despre Dumnezeu, cum EL a lucrat în viaţa mea… Că EL e Bun şi aşteaptă ca toţi oamenii să se întoarcă la EL, să se pocăiască… dar nu a primit nimic şi în final a murit nemântuită! Mă uit în urmă şi văd cât de Mare este Bunătatea Domnului faţă de mine… ce Mare e Harul LUI… Cu ce am fost mai bună decât colegii de la armată? Decât mama care m-a crescut? Decât cea care m-a născut? Cu nimic! Domnul este plin de Măreţie şi de Slavă! Plin de Îndurare şi Bunătate… Un Dumnezeu Milos şi Îndurător… Mulţumesc Domnului pentru lucrările pe care le-a făcut în viaţa noastră, pentru minunea naşterii din nou… pentru Duhul Sfânt… Nimeni nu m-a putut schimba… Singurul care s-a aplecat până în mizeria mea şi mi-a schimbat viaţa, gândirea, a fost, este şi va fi cât vor ţine cerurile şi pământul: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… Glorificat să fie Domnul! “În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi!” (Faptele apostolilor 4:12) Amin!