Paralela om-umanitate

Evoluţia spirituala a umanităţii, de la crearea lui Adam şi până la apariţia pe scenă a omului născut din nou, regenerat, se poate raporta la viaţa omului perceput ca entitate, de când este conceput în pântecele mamei lui şi până la maturizare. Grădina Edenului, în care primul om a fost zămislit din ţărâna pământului Gen.2.7,8 , prefigurează pântecele matern ca „un loc tainic” în care fătul este „ţesut în chip ciudat ca în adâncurile pământului.” (Ps.139.15 ; vezi şi Iov 10/9-12 ). În ciuda confortului afectiv, termic şi nutritiv asigurat de paradisul terestru al lui Dumnezeu, expulzarea primei perechi umane a fost o necesitate-asemenea fătului la împlinirea sarcinii- indispensabilă dezvoltării ei ulterioare: psihică, emoţională-volitivă şi spirituală. În urma şocului resimţit neplăcut, prin simţurile fireşti ale omului, la pătrunderea în lumea aspră, neprimitoare, se înregistrează prima moarte consemnată în istoria omenirii (Gen.2.17 ), prin faptul că etapa iniţială din evoluţia spirituală a umanităţii s-a încheiat ireversibil. Urmează o perioadă în care noul născut se exprimă instinctual, în funcţie de necesităţile trupului(hrană, căldură ,somn) şi afectivă ( maternă), aşa după cum procedaseră Adam şi Eva şi urmaşii lor. (Gen.4.26 ). Încă din acest stadiu al vieţii, omul îşi dezvăluie caracterul egocentric ,nonconformist. (Gen.6.5; Gen.6.12 ). Această perioadă intermediară din viaţa umanităţii culminează cu potopul, care simbolizează încheierea unei noi etape din evoluţia spirituală a omenirii şi începerea următoarei perioade, educaţionale, care cuprinde totalitatea învăţăturilor, sfaturilor, mustrărilor şi pedepselor adoptate de Dumnezeu, precum şi de un părinte uman, menite să disciplineze progenitura în vederea ascultării, şi aceasta spre binele ei actual în perspectiva eternităţii. (Evr.12.9,10 ). Totuşi, consilierea şi măsurile coercitive aplicate copiilor aduc doar rezultate parţiale, temporare, întrucât potenţialul egoist al inimii se manifestă spontan fiind stimulat de temperament, anturaj,împrejurări etc. Numai după ce au ajuns la o anumită vârstă, când devin constienti să realizeze şi să evalueze corect eforturile, sacrificiile şi dragostea părinţilor pentru bunăstarea lor vor fi dispuşi, din recunoştinţă, să-i aprecieze şi să-i asculte. Din acel moment comportamentul lor va fi subordonat intereselor părinţilor şi implicit al lor, nu din teama pedepsei, ci din dorinţa de a nu le ştirbi prestigiul , pentru a evita pătarea numelui lor prin activităţi care le-ar putea aduce acestora prejudicii morale sau materiale. Având de-acum un caracter integru, sunt abilitaţi să poarte onest numele lor şi să le preia moştenirea. Aidoma se succed şi manifestările umanităţii în spaţiul spiritual. Prin Legea Sa Dumnezeu îl conştientizează pe om de necesitatea de a se conforma normelor de comportament duhovnicesc, total diferit de cel înnăscut (Lev.18.5 ). Însă, numai Dragostea Sa întrupată în Fiul Său Isus Hristos care „ne-a iubit şi S-a dat pentru noi” (Gal.2:20), ne determină să ne însuşim acest comportament cu convingerea-subliniată scriptural (Rom.18.32 )- că ne vom bucura de toate prerogativele calităţii de copii de Dumnezeu. (1 Ioan 3.2 ; Rom.8.17 ). Prin actul botezului noi ne identificăm cu moartea şi învierea Domnului nostru Isus Hristos ca să „ trăim o viata nouă” (Rom.6:4) şi „ astfel să ne purtăm într-un chip vrednic de Domnul nostru ca să-i fim plăcuţi în orice lucru:aducând roade în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoştinţa de Dumnezeu,...mulţumind Tatălui care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină.”(Col.1:10,12). Însă pentru „oricine are nădejdea aceasta în El” şi totuşi nu „se curăţeşte după cum El este curat” (1Ioan 3:3), Dumnezeu adoptă o strategie adecvată, izvorâtă din dragoste: disciplina. „Căci Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte...Este adevărat că orice pedeapsă deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.” (Evr.12:6,11).
Samuel Muntean, Sighisoara,22.09.2015