„Voi erați morți”
„Între ei eram și noi toți”
„…eram din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți”
Acest pasaj conține o bogăție de adevăr inepuizabilă și vedem cum fiecare termen este așezat în mod intenționat pentru a transmite niște detalii importante despre starea de păcat a omenirii. Apostolul Pavel prezintă starea noastră de păcat astfel: „Voi erați morți în greșelile și păcatele voastre în care trăiați”. Trebuie să observăm legătura dintre cele două cuvinte „erați” și „trăiați”. Ordinea este crucială deoarece noi nu suntem răi din cauza a ceea ce facem, ci facem rău din cauza a ceea ce suntem.
Păcătoșenia inerentă naturii umane a fost numită „corupție radicală” pentru că ea se află în rădăcina sau centrul ființei umane. Deși ea nu a distrus sau anihilat facultățile sufletului omului și nici nu a făcut din oameni niște demoni care sunt cât de răi ar putea fi, totuși a afectat atât de mult centrul ființei umane încât tot ceea ce iese din om este stricat și necurat din punctul de vedere spiritual.
Noi putem face bine, dar nu putem fi buni. Iată tragedia din noi. Problema noastră fundamentală nu este ceea ce facem, ci ceea ce suntem. Acest adevăr trebuie să ne pătrundă adânc pentru a înțelege că nu putem face nimic pentru transformarea noastră. Problema noastră fundamentală nu este comportamentul nostru, ci inima noastră, adică ceea ce ne face să ne purtăm într-un fel sau altul. Faptele noastre trădează felul nostru de a fi.
Trăirea păcătosului mort spiritual nu își are sursa, în primul rând, în deciziile sale. Obsesia aceasta cu voința omului pierde din vedere un fapt mai grav care trădează o problemă mult mai profundă: ceea ce suntem. Păcatele sunt doar pulsiunile unei inimi dominate de păcat. Noi “eram din fire copii ai mâniei”. Noi “eram morți”. Natura umană este infectată de păcat chiar de la rădăcină. Orice act moral, din punct de vedere al observatorului uman, este profund imoral din punct de vedere al sursei acelui act – o inimă împotrivitoare lui Dumnezeu și dispusă spre tot felul de rele.
Apotolul Pavel exprimă acest adevăr prin trei expresii care nu pot lăsa loc de interpretări alambicate și dificile care să evite forța descrierii sale. El spune „voi erați morți”, apoi „între ei eram și noi toți odinioară” și în final „și eram din fire copii ai mâniei ca și ceilalți”. Nu există nici o îndoială că el dorește să nu ratăm faptul că cea mai mare problemă a noastră este în interiorul nostru. Tendința de a ne dezvinovăți, de a arăta cu degetul într-o parte sau alta, de a găsi țapi ispășitori, pe cei de lângă noi sau pe Satan, este foarte puternică, însă adevărul este că nimic din exterior nu ne-ar putea influența să păcătuim dacă în piept n-am avea un trădător, un Iuda vinovat care colaborează cu dușmanul de moarte al sufletelor noastre. Acest colaborator sinucigaș este inima care, în acest pasaj, este numit printr-o expresie consacrată „firea pământească”. Ea reprezintă ceea ce suntem noi în starea de oameni căzuți și corupți de păcat.
Unele persoane spun că apostolul Pavel a fost prea dogmatic și a dezvoltat anumite doctrine la care Domnul Isus nu a făcut niciodată referire, El având o compasiune deosebită pentru oameni, nefiind vreodată înclinat să facă afirmații atât de radicale și ofensatoare. Totuși, Domnul Isus a fost foarte virulent când a confruntat moralismul și religiozitatea vremii Sale, arătând exact ca apostolul Pavel, mai târziu, care este problema de esență a umanității: Marcu 7:21 „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile” și Matei 12:34 „Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.” În ambele texte Domnul Isus subliniază acest principiu – omul nu poate să spună sau să facă lucruri bune dacă este rău. Domnul arată că există o legătură strânsă între exterior (faptele, comportamentul, trăirea) și interior („inima”, „dinăuntru”). Domnul arată nu doar prin expresiile „prisosul inimii”, „inima oamenilor” și „dinăuntru” că problema omului este lăuntrică, ci și când afirmă deschis că problema omului este cu ceea ce este el: “voi sunteţi răi”.
Din păcate, cea mai mare parte din predicarea de astăzi este terapeutică și moralistă. Ea se focalizează asupra conduitei exterioare și nu este nimic mai mult decât o încercare de corectare a deviațiilor comportamentale și de îmbunătățire a conduitei morale. Nu acesta ar trebui să fie mesajul creștin, pentru că tehnici de îmbunătățire poate propovădui orice religie și nu există absolut nimic duhovnicesc și miraculos în ele. De fapt, a încerca să corectezi comportamentul, lăsând inima neschimbată, este drumul cel mai sigur și direct spre auto-înșelare. Cei ce se angajează într-un asemenea demers vor avea sentimentul că se află într-o stare bună, vor deveni legaliști, își vor căuta îndreptățirea înaintea lui Dumnezeu pe baza propriilor performanțe, vor deveni aspri cu cei care nu se ridică la nivelul așteptărilor lor, vor fi dezamăgiți de propriile căderi, vor fi invidioși din cauza nivelului la care se ridică alții, vor încerca mereu să jongleze legile pe care ei înșiși și le așază ca etalon și vor fi profund ofensați de orice mesaj care le arată o problemă mai adâncă decât conduita lor exterioară. Ce sentiment de disperare trebuie să cuprindă un om care toată viața se chinuie să trăiască moral ca apoi să afle că are o problemă mult mai adâncă pe care nu o poate modifica nici măcar la suprafață! Această problemă este inima.
Mulți oameni sunt gata să-și recunoască faptele, dar insistă să credem despre ei că sunt oameni buni și că problema păcatelor lor se află în exteriorul lor și nu chiar în lăuntrul ființelor lor, în inimile lor. Auzim chiar la unii credincioși, atunci când vorbesc despre unii oameni ai lumii, că aceștia ar fi buni, doar că ar avea anumite probleme de comportament. Aceasta trădează o neînțelegere gravă cu privire la starea de păcat a omenirii și, prin urmare, o înțelegere greșită cu privire la remediul de care au nevoie acești oameni. Vorbim despre remediul adus de Evanghelie, nu de vreun adevăr dogmatic irelevant sau secundar.
Această abordare moralistă a făcut mult rău în familiile de credincioși și chiar în relația bisericii cu oamenii care au venit din afară pentru a se integra în comunitatea creștină. Oamenii morali, dacă fac o mărturisire de credință generală dar corectă, au mult mai multe șanse să treacă neobservați în rândurile credincioșilor, fie că vin din familii creștine sau nu, pentru că ceea ce se așteaptă de la ei nu este evidența unei învieri spirituale, a unei vieți noi, ci un comportament acceptabil în comunitate care este identificat cu o conduită creștină.
Mărturiile pe care le auzim deseori în zilele de botez trădează acest defect major de înțelegere al comunităților noastre. Deseori, tot ceea ce pot zice tinerii este că ei au fost dintotdeauna morali și cuminți, însă ceea ce le lipsea era o decizie de asumare a creștinismului în care ei oricum înotau, precum peștele în apă. Aceasta nu este convertire biblică, ci o travestire tragică a nașterii din nou. Iar la mijloc este destinul veșnic al acestor oameni, nu numărul de membri ai unei biserici anume. Nu ne mai putem permite să greșim în această privință!
Acest capitol trebuie înțeles și acceptat pentru a stabili o realitate care este demonstrată fără echivoc în Scripturi – remediul nu poate fi corectarea conduitei, ci schimbarea inimii. Antidotul prescris de Scriptură nu este să facem mai mult bine, ci să devenim buni. Iar singurul mod în care un om rău poate deveni bun nu este prin eforturi personale sau prin accesarea unor resurse spirituale lăuntrice, ci printr-o intervenție supranaturală a lui Dumnezeu, din exterior, care aduce viață prin Hristos. A deveni bun este un miracol pentru că „nimeni nu este bun decât Unul singur Dumnezeu”, iar acest lucru „este cu neputință la oameni”, dar cu „putință la Dumnezeu” (Luca 18:19, 27).
sursa: https://baptistireformati.wordpress.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu