Printre vicleniile diavolului, imitaţia ocupă un loc de prim ordin. În Vechiul Testament de exemplu, când Dumnezeu a lucrat cu putere prin Moise în prezenţa lui Faraon, vrăjitorii egipteni au imitat atât cât au putut ceea ce făcuse Moise, pentru a neutraliza impresia făcută asupra duhului lui Faraon. Regăsim aceasta în vremea orânduirii templului de la Ierusalim cu ceremoniile sale pentru slujba divină: Ieroboam a întors cu uşurinţă zece seminţii de la adevăr, punând în loc o religie falsă la Betel şi Dan. Primele versete din capitolul 4 arată că Satan şi-a început imitaţiile înşelătoare imediat după ce credinţa a fost transmisă sfinţilor prin apostolii aleşi de Dumnezeu.
Apostolul Ioan, ultimul dintre apostoli, a trăit destul de mult pentru a vedea mulţi profeţi falşi care ieşiseră deja în lume (1. Ioan 4:1 ). Apostolii fuseseră în mod vădit animaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt pentru a transmite Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, fie în scris, fie oral. Nu a fost nevoie să se aştepte mult timp ca să se ridice alţi oameni. De asemenea ei vorbeau prin puterea unui duh, şi rosteau deci cuvinte inspirate.
Dar ce spuneau era foarte diferit de ce învăţaseră apostolii, deşi pretindeau că învăţăturile lor nu erau decât o îmbunătăţire şi o extensie. Toate acestea aveau un aer mai degrabă atrăgător şi, deci, seducător. Dar era adevărul? Cum putea fi pus la încercare?
Am făcut deja remarca despre felul în care, în această epistolă, orice pretenţie este testată, şi este evident, cu cât ne aflăm mai mult în prezenţa unor imitaţii, cu atât mai mult este necesar să facem teste. Întrebarea este acum de cea mai mare importanţă. Cum se poate deosebi „Duhul lui Dumnezeu” şi „duhul lui Antihrist”, „duhul adevărului” şi „duhul rătăcirii”? Duhurile trebuie să fie încercate, dar prin ce criteriu?
În primul rând, testul se referă la Hristos Însuşi şi adevărul Persoanei Sale. Îl mărturiseşte duhul pe Isus Hristos, venit în carne? Dacă da, este de la Dumnezeu, dacă nu, nu este de la Dumnezeu. Este un test foarte simplu, şi dacă medităm puţin, vom vedea că este foarte profund.
Nu este corect să spunem, vorbind despre noi, că am venit în carne. Domnul spusese deja de mult timp: „Duhul Meu nu Se va lupta întotdeauna cu omul, pentru că, în adevăr, el este carne” (Geneza 6:3 ). Noi suntem carne. Şi chiar în afara acestei consideraţii, nu trebuie să vorbim despre noi înşine ca venind în carne, pentru că nu existam înainte, şi nu aveam nicio alegere între diferite opţiuni cu privire la felul de a veni. Pentru a face parte din rasa omenească, trebuie să fim aici jos cu trupuri de carne şi sânge. Ori pentru Isus Hristos a fost altfel. El exista în prealabil, şi ar fi putut veni în alte feluri. Şi într-adevăr, credem că în vremea Vechiului Testament El a apărut în alte feluri, de exemplu ca „Îngerul Domnului”.
Adevărul este că Isus Hristos – Această Persoană care este Fiul etern al lui Dumnezeu – a venit în carne pentru a fi un om adevărat printre noi. Învăţătorii anticreştini nu mărturiseau aceasta. Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la dumnezeirea Lui, aşa cum ne arată 1. Ioan 2:22 . Nu aveau o învăţătură sănătoasă cu privire la umanitatea Sa, cum arată versetul 4:3. Istoria ne raportează că una din primele erezii care a lovit Biserica la început este cea despre care tratează Ioan aici. Este numită decetism: ei învăţau că materia fiind rea, Hristos nu ar fi putut avea un trup de carne şi sânge cu adevărat omenesc; nu putea să-l aibă decât în aparenţă, dar era în realitate o iluzie. O altă formă de rătăcire cu privire la umanitatea lui Hristos, care a tulburat de asemenea Biserica de la început, a fost când oamenii s-au ridicat ca să spună că sediul păcatului se găseşte în partea spirituală a omului, mai degrabă decât în trupul său material. Negau partea spirituală a umanităţii Sale şi puneau accentul pe realitatea cărnii Sale; aceasta a avut loc un secol sau două mai târziu, şi aici nu există nici o referinţă la acei oameni.
Isus Hristos a venit în carne, având o natură perfect sfântă, şi exista deci în El această manifestare minunată a vieţii eterne despre care vorbeşte primul verset al epistolei. A nega venirea Lui în carne înseamnă nu numai a nega posibilitatea acestei arătări clare printre noi, ci şi a nega că a existat în El plinătatea divină care trebuia să se arate. Ori acest subiect este tratat aici cu şi mai multă putere. Nu avem nevoie să aşteptăm o dezminţire deschisă, pentru că însăşi absenţa mărturisirii adevărului ajunge să trădeze duhul lui Antihrist.
În versetul 4 avem contrastul între sfinţi (cuvântul folosit aici acoperă toată familia lui Dumnezeu şi nu numai copilaşii) şi falşii profeţi. Unii sunt „din Dumnezeu”, alţii sunt „din lume”. În capitolul 2 am văzut cum Tatăl şi lumea formează un contrast complet; aici găsim două familii provenite respectiv din două surse, două familii formând un contrast la fel de mare ca sursele din care au ieşit. Mai mult, în fiecare dintre ele locuieşte o putere, deşi felul de a locui este diferit, fără nicio îndoială. Există „Cel care este în voi” şi „cel care este în lume”. Copiii lui Dumnezeu au ungerea Duhului lui Dumnezeu. Cât despre lume, ea „zace în cel rău” (1. Ioan 5:19 ); în consecinţă cel rău este în ea.
Ce încurajare imensă de a şti că Duhul lui Dumnezeu este mai mare decât toată puterea vrăjmaşului. Acolo se află secretul minunii supravieţuirii credinţei lui Hristos. Avem cea mai puternică autoritate care a afirmat că „fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”. Nu suntem oameni înţelepţi dacă judecăm după criterii obişnuite, şi vai, istoria nu se termină aici: a existat multă necredincioşie. Loviturile cele mai mari şi mai dure împotriva credinţei au fost date de cei care au mărturisit-o. Totuşi credinţa a supravieţuit tuturor loviturilor date de credincioşii necinstiţi, ca şi tuturor loviturilor aduse de cei răi împotriva credincioşilor fideli; credinţa a supravieţuit din cauza Duhului Sfânt care locuieşte în credincioşi. Accentul este pus aici pe faptul că prin El învingem învăţăturile amăgitoare ale antihriştilor. În capitolul 2 am văzut că suntem biruitori prin Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în noi. Dar bineînţeles el nu rămâne în noi decât dacă suntem conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Duhul şi Cuvântul merg împreună.
Primele patru cuvinte din versetul 5: „Ei sunt din lume” sunt în contrast complet nu numai cu ceea ce precede: „Voi sunteţi din Dumnezeu”, dar şi cu ceea ce urmează: „Noi suntem din Dumnezeu”. „Noi” îi desemnează evident aici pe apostolii şi profeţii Noului Testament prin intermediul cărora Cuvântul a ajuns la noi, deoarece contrastul rezidă în ceea ce a fost spus de unii şi de ceilalţi. Cei care sunt din lume vorbesc după principiile lumii; lumea este cea care caracterizează originea şi totodată vorbele lor. Cei care sunt din Dumnezeu vorbesc ca fiind din Dumnezeu.
Acest fapt ne prezintă un alt criteriu prin care putem testa învăţăturile care ajung la noi. Învăţăturile false sunt „din lume”, pentru că izvorăsc din principii lumeşti şi poartă amprenta lumii. Rezultă de aici că oamenii acestei lumi găsesc plăcere în ele, le înţeleg şi le primesc. Sunt flataţi şi întăriţi în mondenitatea lor, în loc să fie tulburaţi şi deranjaţi de ele.
Învăţătura apostolilor era de cu totul alt gen. Ei vorbeau de Dumnezeu şi din partea lui Dumnezeu, şi puterea şi autoritatea declaraţiilor lor erau imediat recunoscute de cei care erau din Dumnezeu şi care cunoşteau pe Dumnezeu, în timp ce cei care nu erau din Dumnezeu nu îi ascultau.
Aici avem un al treilea criteriu. Cei care vin la noi ca învăţători ai adevărului acceptă autoritatea apostolilor, sau nu? Dacă nu îi „ascultă”, putem considera fără risc că nu sunt din Dumnezeu.
Se poate observa că acest test este acelaşi despre care Domnul afirma că I se aplică Lui Însuşi, în Ioan 10:27 , „Oile Mele aud glasul Meu”, în timp ce cei care nu erau oile Lui nu credeau. Când Domnul era pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că Îl ascultau cu urechea credinţei. Când apostolii erau aici pe pământ, cei care erau din Dumnezeu se caracterizau prin faptul că îi ascultau cu urechea credinţei. Şi acum că ei nu mai sunt, avem scrierile lor, aceste scrieri apostolice, Scriptura inspirată, şi cei care sunt din Dumnezeu sunt caracterizaţi de faptul că le ascultă cu urechea credinţei. Modul de comunicare poate fi diferit, dar ceea ce este comunicat are aceeaşi autoritate în toate cazurile. Un rege al pământului poate vorbi în persoană, sau prin gura unui ministru acreditat cum se cuvine, sau îşi poate aşterne mesajul în scris: există diferenţe cu privire la modul de transmitere, dar niciuna cu privire la autoritatea mesajului.
Este bine să fim pe deplin clari asupra acestui punct, pentru că în zilele noastre nu lipsesc oameni care să-i discrediteze pe apostoli şi scrierile lor inspirate, prin chemarea lor amăgitoare: „Să revenim la Hristos”. Ei încep prin a spune că trebuie să citeze doar din cuvintele Lui directe, pentru că ele sunt cele care au autoritate deplină; dar nu rămân mult timp la aceasta. Nu există o bază solidă pentru o asemenea poziţie, pentru că toate cuvintele Domnului au fost raportate prin scrierile apostolilor sau profeţilor. De aceea ei ajung repede la poziţia de a nu asculta decât atât cât vor din învăţăturile care ne-au fost date. Prin urmare, ei sfârşesc prin a crede în propria lor putere de discriminare şi de selecţie, adică în ei înşişi. Cât de banală şi extrem de stupidă este toată această necredinţă modernă pompoasă, atunci când este supusă unei analize minore!
Să fim cu adevărat recunoscători că Dumnezeu a dominat înălţarea acestor erezii de la început dându-ne aceste teste simple, care sunt la fel de valide astăzi ca în ziua în care au fost date. În felul acesta putem, într-adevăr, să deosebim duhul adevărului şi duhul rătăcirii. Dacă rămânem înţelepţi când ne găsim confruntaţi cu învăţături îndoielnice, vom aplica îndată aceste teste, în loc să ne bazăm pe propria noastră inteligenţă.
Începând cu versetul 7, revenim la firul principal al gândurilor apostolului. Din când în când sunt necesare nişte devieri pentru a fi puşi în gardă împotriva răului, dar noi suntem preocupaţi în special cu ceea ce este bun şi de la Dumnezeu. Dragostea este de la Dumnezeu şi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trebuie înainte de toate să ne iubim unii pe alţii. Prin aceasta arătăm natura divină şi punem în evidenţă faptul că suntem născuţi din Dumnezeu şi că Îl cunoaştem. Cel care este născut din Dumnezeu iubeşte în chip divin. Cel care iubeşte în chip divin este cu siguranţă născut din Dumnezeu. Aceste două afirmaţii sunt adevărate; singura diferenţă este că în prima se acţionează de la sursă către exterior, iar în a doua, din exterior către sursă.
Pe de altă parte, cine nu iubeşte în chip divin nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, pentru simplul motiv că Dumnezeu este dragoste. La începutul epistolei am auzit că Dumnezeu este lumină. Acest fapt stă la baza a tot ce a fost arătat în Hristos. În capitolul nostru avem de două ori acelaşi lucru, şi anume că Dumnezeu este dragoste. În aparenţă s-ar părea că există un conflict între cele două. Păcatul a fost introdus de diavol ca un conflict între lumină şi dragostea lui Dumnezeu. Toată Scriptura poate fi considerată ca un răspuns al lui Dumnezeu la această provocare – istoria felului minunat în care lumina şi dragostea merg împreună în mod armonios pentru gloria Sa şi binecuvântarea noastră.
Dumnezeu este dragoste. Aceasta înseamnă efectiv o declaraţie dogmatică; şi dacă oamenii caută confirmarea acestei dogme în lumea păcătoasă şi în dezordinea care îi înconjoară, n-o vor găsi. Trebuie să privim în direcţia cea bună. A existat o arătare deplină a dragostei lui Dumnezeu dar numai într-o direcţie, după cum ne spun clar versetele 9 şi 10. Trimiterea Fiului, şi tot ce a implicat aceasta, a arătat-o deplin. Fiul a fost trimis în lume, acolo unde noi zăceam, morţi din punct de vedere spiritual, sub povara păcatelor noastre. El a venit ca noi să trăim prin El, şi în acest scop a făcut ispăşirea păcatelor noastre. Scopul era viaţa, dar pentru ca noi să trăim, ispăşirea era o necesitate.
Viaţa şi ispăşirea – două lucruri imense! Imediat după convertire, gândurile noastre sunt preocupate mai ales cu ispăşirea. Am fost convinşi de păcatele noastre şi ştim cât de multă nevoie am avut de iertare; şi cât de mare a fost uşurarea noastră când am descoperit ispăşirea împlinită de Fiul, care a fost trimis în lume ca un dar al dragostei lui Dumnezeu! Acum începem să realizăm că ispăşirea ne-a deschis uşa vieţii, iar planul lui Dumnezeu este să trăim prin Cel pe care ni L-a trimis.
Acest fapt important este enunţat aici într-un mod foarte general: trăim prin El, pentru că El a făcut lucrul acesta posibil. În capitolul următor, vom vedea că viaţa pe care o avem este în El: avem viaţă fiindcă suntem în El. În Galateni 2:20 vedem că, în mod practic, viaţa noastră este prin El, pentru că El este Obiectul ei. În 1. Tesaloniceni 5:10 aflăm că viaţa noastră va fi cu El pentru totdeauna. Putem într-adevăr să fim plini de laudă şi de recunoştinţă pentru că El a venit în lume ca noi să trăim prin El; în special când privim cu atenţie la tot ce a însemnat venirea Lui pentru El şi totodată pentru Dumnezeu, care L-a trimis. Aceasta era cu adevărat dragostea!
Această dragoste minunată ne impune o obligaţie: „suntem datori”. Nu ar trebui să iubim, nu iubim efectiv, ci suntem datori să ne iubim unii pe alţii, fiindcă am fost iubiţi noi înşine cu o dragoste atât de mare. Să nu sustragem de la gândul obligaţiei. Nu este o obligaţie legală, ceva necesar pentru a stabili poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Este o obligaţie bazată pe har şi pe natura care este a noastră ca născuţi din Dumnezeu. Ca şi copii ai lui Dumnezeu, este natura noastră să iubim, dar aceasta nu schimbă faptul că avem această datorie.
Aşa cum spune versetul 12, suntem datori să ne iubim fiindcă astfel este împlinită [făcută desăvârşită] dragostea lui Dumnezeu în noi. Dragostea a fost turnată peste noi, şi scopul ei este atins în mod desăvârşit atunci când se revarsă prin fiecare sfânt către toţi ceilalţi. Atunci Dumnezeu rămâne cu adevărat în noi – pentru că El este dragoste – şi reflectarea Lui poate fi văzută în copiii Săi. Acest verset trebuie să fie comparat cu Ioan 1:18 . Cele două versete încep în acelaşi fel. În Evanghelie, Dumnezeu este făcut cunoscut în Fiul. În epistolă, trebuie să fie văzut ca rămânând în copiii Săi. Este ceea ce implică acest verset cu claritate.
Dacă Dumnezeu rămâne în noi va fi cu siguranţă văzut în noi, însă noi cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care ni L-a dat. Comparaţi versetul 13 cu versetul din 1. Ioan 3:24 . Acolo este vorba de faptul că El rămâne în noi, în timp ce aici este vorba de faptul că noi rămânem în El şi El în noi. Dar în ambele cazuri, noi cunoaştem aceste două realităţi prin Duhul pe care ni L-a dat. Fiind născuţi din El, avem natura Lui, care este dragoste; dar mai mult decât aceasta, El ne-a dat din Duhul Lui; şi prin această ungere ştim că rămânem în El şi El în noi.
– Sumar intermediar. Mai mult decât atât, Duhul este puterea care mărturiseşte, şi versetul 14 pune înaintea noastră mărturia caracteristică a copiilor lui Dumnezeu. Din nou, „noi” din acest verset pot să fie în primul rând apostolii. Îl văzuseră ca Mântuitor al lumii într-un mod în care noi nu L-am văzut. Dar într-un sens secundar, noi toţi putem să fim incluşi aici. Ştim că Tatăl L-a trimis pe Fiul exact pentru aceasta. S-a remarcat adesea că Evanghelia după Ioan ne conduce gândurile departe de toate limitările iudeilor şi ne aţinteşte privirea asupra planurilor complexe legate de lumea întreagă.
De exemplu, în Ioan 1 , El nu este anunţat ca Eliberatorul lui Israel, ci ca „Cel care ridică păcatul lumii>” (Ioan 1:29 ). În Ioan 4 samaritenii Îl ascultă ei înşişi şi descoperă că El este Hristosul, Mântuitorul lumii. Ori, ce au descoperit ei, am descoperit şi toţi cu toţii, şi după ce am făcut această descoperire, a devenit subiectul mărturiei noastre.
Cât de minunată este înlănţuirea a ceea ce tocmai am privit cu luare aminte! Dumnezeu este dragoste. Dragostea Lui a fost arătată prin faptul că L-a trimis pe Fiului Său. Noi trăim prin El. Duhul ne este dat. Rămânem în Dumnezeu. Dumnezeu rămâne în noi. Ne iubim unii pe alţii. Dumnezeu este nevăzut, iar noi Îl reflectăm înaintea oamenilor. Aducem mărturie oamenilor că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Totul depinde de dragoste – dragostea divină – care ne-a fost revelată şi care lucrează acum în noi.
Şi cu cât dragostea lucrează mai mult în noi, cu atât mărturia pe care o aducem despre Mântuitorul lumii va fi mai eficientă.
Când Ioan îşi scria epistola, fiecare ştia că un Om – Isus din Nazaret – venise în lume şi murise pe cruce. Nu era nevoie să mărturisească în mod deosebit despre acest subiect. Mărturia care trebuia adusă era cu privire la adevărul despre Cine era El cu adevărat, şi ce venise să facă. De aceea declarăm că El era Fiul, trimis de Tatăl, pentru mântuirea lumii. Toţi cei care primesc mărturia creştină cred în Isus ca Fiul lui Dumnezeu şi Îl mărturisesc ca atare. Iar pentru oricine Îl mărturiseşte astfel, „Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu”.
Am remarcat mai înainte că această epistolă este caracterizată de cuvântul „a rămâne”. În capitolul 2 avem patru referinţe despre faptul că rămânem în El (1. Ioan 2:6,24,27,28 ); a cincea referinţă se găseşte în 1. Ioan 3:6 iar a şasea în 1. Ioan 3:24 . Dar în această a şasea referinţă este introdus faptul corespondent că El rămâne în noi: „prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, [şi anume] prin Duhul pe care ni L-a dat”.
În capitolul 4, ne este pus înainte acest al doilea gând, faptul că El rămâne în noi (1. Ioan 4:12,13,15,16 ). Acest lucru nu este separat de faptul că noi rămânem în El, însă, evident, acesta este adevărul care este accentuat acum. Ordinea observată este clară şi instructivă: trebuie să fim mai întâi întemeiaţi în faptul că rămânem în El şi apoi, decurgând din aceasta, El rămâne în noi. În aceste patru versete, faptul că El rămâne în noi este pus în legătură cu: 1) dragostea noastră unul pe altul; 2) darul Duhului Său pentru noi; 3) mărturisirea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu; 4) rămânerea noastră în dragoste, Dumnezeu Însuşi fiind dragoste. El rămâne în noi pentru ca dragostea Lui, caracterul Lui şi adevărul Lui, să fie arătate prin noi.
Observăm în treacăt cum toate acestea sunt o paralelă la învăţătura apostolului Pavel. În primele capitole ale Epistolei către Efeseni, găsim că totul este caracterizat de „în Hristos”. Noi suntem în El. În Epistola către Coloseni, tema este „Hristos în voi”. Suntem în Hristos pentru ca Hristos să fie în noi. Există cu toate acestea o diferenţă: la Pavel este mai mult vorba de poziţia şi statutul nostru; la Ioan, este mai degrabă o chestiune de viaţă şi natură.
Un alt lucru demn de remarcat în epistola noastră este că, atunci când este vorba de a rămâne în El, „El” se referă atât la Hristos, cât şi la Dumnezeu. De exemplu, în 1. Ioan 2:6,28 ; 3:6 , „El” se referă în mod clar la Hristos; în 1. Ioan 3:24 ; 4:13,15,16 , se referă la Dumnezeu. În 1. Ioan 2:24 , este vorba de a rămâne „în Fiul şi în Tatăl”; în 1. Ioan 2:27 este dificil de spus pe cine are în vedere. Cu siguranţă, toată discuţia legată de acest subiect vrea să ne înveţe că Fiul este cu adevărat una cu Tatăl, astfel încât noi nu putem fi în Fiul fără să fim în Tatăl, şi putem să fim în Tatăl doar dacă suntem în Fiul. Acesta este motivul pentru care este menţionat mai întâi Fiul în 1. Ioan 2:24 .
Dar în versetul 16, este vorba de Dumnezeu. Rămânem în El, şi El va rămâne în noi. În Epistola către Coloseni suntem văzuţi ca trupul lui Hristos, şi El trebuie să fie arătat în noi. Aici suntem copiii lui Dumnezeu, alcătuind familia Sa, primind de la El viaţa şi natura, şi astfel El, care este Tatăl, va rămâne în noi şi va fi manifestat. Dumnezeu este dragoste, şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeul care este dragoste va fi văzut rămânând în el.
Ce minunat este să rămâi în dragoste! Orice vas care este scufundat într-un ocean şi care rămâne acolo, va fi plin de ocean: în acelaşi fel şi copilul lui Dumnezeu, când este scufundat în dragostea lui Dumnezeu, este umplut de ea. De aceasta avem nevoie pentru ca mărturia noastră despre faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul, să fie eficientă. Este necesar şi bine să mărturisim cu cuvintele noastre; dar atunci când, pe lângă aceasta, Dumnezeu, în plinătatea dragostei Lui, este văzut rămânând în copiii Săi, atunci mărturia va fi cu siguranţă eficientă. Un creştin plin de dragostea lui Dumnezeu exercită o putere care, deşi inconştientă, este cea mai eficientă.
În versetul 17 este vorba de „dragostea cu noi”. Dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] cu noi, adică dragostea lui Dumnezeu în ce ne priveşte a fost adusă la scopul ei final şi la apogeul ei. Şi a fost împlinită [făcută desăvârşită] „în aceasta”, referindu-se, fără nicio îndoială, la ceea ce a fost spus mai imediat. Cel care rămâne în Dumnezeu pentru că rămâne în dragoste, şi în care, prin urmare, rămâne Dumnezeu, acela trebuie neapărat să aibă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Va avea într-adevăr îndrăzneală cu privire la ziua judecăţii înainte să vină judecata, adică deja în momentul prezent.
Este un lucru extrem de minunat faptul că dragostea lui Dumnezeu ar străluci vreodată peste noi: însă noi să locuim în ea, astfel încât Dumnezeu, care este dragoste, să rămână în noi, aceasta ne duce cu adevărat la apogeul situaţiei. Aceasta înseamnă că „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Această frază scurtă are o semnificaţie foarte profundă. Ea este perfect adevărată dacă o citim în legătură cu poziţia şi acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este decât o aplicaţie, şi nu interpretarea din context. Când Fiul a devenit carne, atunci a fost revelat Omul desăvârşit, care locuia în Dumnezeu şi în care locuia Dumnezeu, atât în timpul şederii Lui aici jos cât şi în gloria Sa din cer. Şi din nou trebuie să spunem: „ceea ce este adevărat în El şi în voi” (1. Ioan 2:8 ). Aici sunt copiii lui Dumnezeu, şi ei locuiesc în Dumnezeu şi Dumnezeu în ei. Ei sunt aşa cum este El, şi ei sunt aceasta încă de pe acum.
Ce minune, această culme a iubirii! Dacă înţelegem aceasta, chiar dacă foarte puţin, vom avea cu siguranţă toată îndrăzneala în ziua judecăţii. Deşi această zi reprezintă spaima Domnului pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu, ea nu poate fi la fel pentru inima celui care, în momentul prezent şi în această lume, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Aceasta este ceea ce ne spune versetul 18. Într-adevăr, „în dragoste nu este frică”. Această dragoste desăvârşită din partea lui Dumnezeu – pentru că totul porneşte de la El – trebuie neapărat să alunge frica împreună cu chinul ei. Totuşi ea se găseşte la unii dintre cei care întreţin temeri, fie referitor la ziua judecăţii, fie referitor la altceva. Nu sunt împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Din partea lui Dumnezeu, dragostea a fost împlinită [făcută desăvârşită] în privinţa noastră, dar din partea noastră, se poate să nu fim împliniţi [făcuţi desăvârşiţi] în dragoste. Putem crede cu adevărat că Dumnezeu ne iubeşte, şi totuşi să nu rămânem conştienţi în dragoste, astfel încât să nu mai fie loc pentru frică în inimile noastre.
Dragostea lui Dumnezeu, pe care o cunoaştem şi de care ne bucurăm, nu numai că alungă orice frică din inimile noastre, ci produce la rândul ei dragoste. Nu avem nicio capacitate de a iubi cu această dragoste divină în afara acestui aflux al dragostei lui Dumnezeu în noi. În acest domeniu suntem ca nişte mici cisterne. El este Izvorul care nu seacă niciodată. Odată ce suntem conectaţi la acest Izvor, dragostea se poate revărsa prin noi.
În versetul 20, Ioan ne avertizează să fim practici în acest domeniu. Un om poate zice: „Îl iubesc pe Dumnezeu” în general. Poate chiar să o zică într-un stil foarte elaborat, adresându-I-se lui Dumnezeu într-un duh de laudă, exprimând gânduri frumoase şi cuvinte mişcătoare. Dar acest lucru trebuie să fie testat; Dumnezeu este nevăzut iar unele minţi active scot cu uşurinţă gânduri frumoase şi cuvinte ieftine. Ce anume va verifica autenticitatea unei asemenea mărturisiri?
Ei bine! Există fratele pe care îl putem vedea. Dacă eu însumi sunt născut din Dumnezeu, oricine este născut din Dumnezeu este un frate pentru mine. Dumnezeul pe care nu-L pot vedea este prezentat în cel care este născut din Dumnezeu, acest frate pe care îl pot vedea. Aşadar, testul propus prin întrebarea lui Ioan este destul de provocator: „Cine nu îl iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu pe care nu L-a văzut?” Acelaşi test este prezentat într-o formă pozitivă şi dogmatică în primul verset din capitolul următor: „Oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut, îl iubeşte şi pe cel născut din El” (1. Ioan 5:1 ).
Este a treia oară în această epistolă relativ scurtă, când apare în discuţie subiectul atitudinii credinciosului faţă de fratele său (vezi 1. Ioan 2:9-11 ; 3:10-23 ). Este deci evident un subiect de foarte mare importanţă. Tragem această concluzie nu numai din lungimea pasajelor care îi sunt consacrete, ci şi pentru că în 1. Ioan 4:21 se vorbeşte ca despre o poruncă. Datoria de a ne iubi unii pe alţii ca fraţii nu este numai mesajul „pe care l-aţi auzit de la început” (1. Ioan 3:11 ), ci este „Porunca Lui [a lui Dumnezeu]... după cum [Fiul Său Isus Hristos] ne-a dat poruncă” (1. Ioan 3:23 ). Este porunca Domnului Isus, ratificată şi garantată de Dumnezeu. Este deci o poruncă de cea mai mare solemnitate.
Istoria tristă a bisericii arată cât de mare nevoie era de ea. Dimensiunile şi chiar ura din sânul sferei creştine au cauzat mult mai multă dezonoare asupra Numelui lui Dumnezeu şi dezastre pentru sfinţi, decât toată împotrivirea şi chiar toată persecuţia lumii exterioare. Dacă dragostea s-ar fi exercitat pe deplin în noi, nu am fi înlăturat cu dibăcie dificultăţile, ci le-am fi înfruntat într-un spirit cu totul diferit şi, în loc să fim învinşi de ele, am fi învins. De altfel, nu ni se spune în altă parte că „dragostea nu va pieri niciodată”? (1. Corinteni 13:8 ).
Autor: F. B. Hole, https://comori.org/noul-testament/1-ioan/epistola-intai-a-lui-ioan/capitolul-4-20
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu