Astfel, păcatul originar descrie condiţia căzută a rasei umane din zilele noastre. Practic fiecare biserică din istoria bisericii şi-a dezvoltat o doctrină cu privire la păcatul originar, pentru că Scriptura arată atât de clar că există ceva greşit în legătură cu caracterul nostru, ceva înnăscut şi ereditar. Aşa cum remarca Jonathan Edwards în tratatul său despre păcatul originar, "Dacă Biblia nu ne-ar spune că există din fire o problemă cu înclinaţia noastră morală (deşi Biblia ne spune acest lucru), atunci ar trebui să recunoaştem aceasta pe baza observaţiei raţionale, din cauza prezenţei universale a răului în lumea fiinţelor umane." Universalitatea păcatului strigă după o explicaţie. Chiar şi în lumea păgână există o recunoaştere implicită a faptului că nimeni nu e perfect. Dar atunci prima întrebare la care trebuie să răspundem este: "De ce nu?" Dacă suntem din fire buni, sau măcar neutri, ne-am aştepta ca un anumit procent dintre oameni să îşi menţină bunătatea lor naturală, sau măcar neutralitatea, şi să fie în stare să-şi trăiască vieţile fără să cedeze în faţa acestei probleme pe care o numim păcat. Unii răspund la această întrebare astfel: "Ei bine, nu e aşa uşor, având în vedere că trăim într-un mediu păcătos şi climatul în care trăim este unul păcătos, pentru că avem o cultură decăzută, o civilizaţie decăzută şi o societate coruptă." În acest caz, întrebarea următoare la care trebuie să răspundem este: "De ce e coruptă societatea? Şi de ce avem o cultură şi o civilizaţie păcătoasă?" Pentru că aceste lucruri sunt alcătuite din fiinţe umane. Dacă am fi prin firea noastră buni şi fără pată, dacă am intra în această lume fie chiar şi neutri din punct de vedere moral, fără vreo înclinaţie anterioară spre păcat, atunci ne-am aştepta ca măcar cincizeci la sută din populaţie să nu fie coruptă. Prin urmare, problema cu care ne confruntăm e clară. Suntem decăzuţi. Societatea noastră e una decăzută. Ne-am întâlnit duşmanul şi acesta suntem noi. Noi suntem societatea.
Revenim din nou la întrebarea: "Cum se face că fiinţele umane se nasc într-o stare de decădere morală?" Din nou, Scriptura ne învaţă că acest păcat originar este, el însuşi, judecata rostită de un Dumnezeu neprihănit asupra unei fiinţe bune pe care El a creat-o dar care a căzut în neascultare faţă de El. Ca pedeapsă pentru păcatul lui Adam şi Eva, Dumnezeu i-a lăsat în voia acestor înclinaţii păcătoase. Nu numai că i-a lăsat pe Adam şi pe Eva în voia impulsurilor lor păcătoase, dar a procedat la fel şi cu urmaşii acestora. Modul în care ne raportăm la păcatul lui Adam şi Eva şi cum ni s-a transferat această vină şi răutate, nouă şi generaţiilor viitoare, constituie subiectul următoarei prelegeri şi nu vom mai zăbovi la aceasta acum. Aş vrea în schimb să privim la studiul clasic al acestui subiect al păcatului originar, studiu realizat de Sfântul Augustin şi care a stat în centrul aşa-numitei controverse pelagiene din cadrul Bisericii primare.
Observăm că Augustin, analizând starea de păcătoşenie a oamenilor, a spus că, atunci când Adam şi Eva au fost creaţi, Dumnezeu i-a creat cu ceea ce Augustin numea posse pecare, care e traducerea în latină a expresiei "posibilitate sau capacitate de a păcătui". Cuvântul pecare înseamnă "a păcătui". Dacă spunem că ceva e pur, spunem că e "impecabil". Şi acest cuvânt îşi are rădăcina tot în latinescul pecare, care înseamnă "a păcătui". Augustin a spus că Adam şi Eva, atunci când au fost creaţi, au fost creaţi cu capacitatea de a păcătui. Nu au fost creaţi păcătoşi, ci ei aveau puterea şi posibilitatea de a păcătui. Ştim asta pentru că au păcătuit. Păcătuind, ei n-au realizat imposibilul. Evident, au făcut ce stătea în puterea lor să facă. Dar, spunea Augustin, Adam şi Eva au fost creaţi de asemenea cu posse non pecare, cu capacitatea de a nu păcătui. Dumnezeu le-a dat porunca să nu atingă şi să nu mănânce din rodul pomului interzis şi ei aveau capacitatea morală să asculte de Dumnezeu. Astfel, ei aveau atât capacitatea de a păcătui cât şi capacitatea de a nu păcătui. Ce s-a întâmplat însă prin cădere, conform lui Augustin, este că rasa umană şi-a pierdut posse non pecare şi în locul ei a dobândit, exprimată printr-o dublă negaţie, non posse non pecare, adică, în traducere, incapacitatea de a nu păcătui.
Augustin ne spune aici că puterea păcatului este atât de adânc înrădăcinată în inimile şi sufletele oamenilor muritori încât ne e imposibil să nu păcătuim. Suntem atât de păcătoşi din fire încât nu ne putem aştepta să găsim vreodată o persoană care îşi trăieşte întreaga viaţă fără să păcătuiască. Singura persoană care a trăit vreodată o viaţă fără păcat a fost Hristos. Incapacitatea de a nu păcătui este numită, în teologie, incapacitatea morală a fiinţelor umane.
Asta nu înseamnă că nu putem face vreun lucru care să se conformeze în exterior legii lui Dumnezeu. Putem, de exemplu, din diferite motive sau printr-o întâmplare fericită, să respectăm legea în exterior. De exemplu, analogia mea preferată este cea a unei persoane căreia îi place să conducă maşina cu 90 km pe oră. Aşa-i place lui. Îi place acea viteză. Maşina merge bine şi el se simte în siguranţă şi confortabil. Aşa că merge pe autostradă cu 90 km/h, iar limita de viteză e tot de 90 km/h. Toţi ceilalţi merg cu 100 km/h sau chiar 110 km/h, dar un poliţist îl remarcă pe acest şofer conducând liniştit cu 90 km/h. Aşa că poliţistul îl trage pe dreapta şi nu-i dă o amendă, îi dă în schimb o diplomă pentru că e un şofer bun şi precaut. Îi dă un premiu pentru că respectă legea. Poliţistul merge mai departe iar omul nostru îşi continuă drumul pe autostradă. După o vreme ajunge în dreptul unei şcoli, unde indicatorul spune că limita de viteză e de 25 km/h. El însă îşi continuă drumul tot cu 90 km/h chiar prin faţa şcolii, pentru că motivul pentru care el merge cu 90 km/h este că-i place această viteză. Nu are nici cea mai mică dorinţă să respecte legea sau reprezentanţii autorităţii. A fost doar o întâmplare fericită aceea în care el a respectat legea la un moment dat.
Iar asta e ceea ce teologii numesc "virtutea civică". Uneori, spre binele nostru, descoperim că de fapt respectăm legea lui Dumnezeu. Poate că nu furăm din cauză că în mediul în care trăim ştim că nu rentează să furi. Sau poate că facem gesturi nobile ca să câştigăm aplauzele celorlalţi, sau candidăm pentru o funcţie publică, sau poate avem o altă motivaţie. Dar singura motivaţie care lipseşte cu desăvârşire într-o persoană căzută este motivaţia de a respecta legea din pură dragoste pentru Dumnezeul legii.
Ne amintim că cea mai mare poruncă este "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta. Şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Din perspectiva lui Luther asupra acestui lucru, el ar spune că cea mai mare fărădelege ar fi încălcarea celei mai mari porunci. Dar noi nu vedem lucrurile în felul acesta. Noi ne dăm seama că nimeni nu Îl poate iubi pe Dumnezeu la modul perfect, cu toată inima lui. Ştim că nimeni nu-L iubeşte pe Dumnezeu cu tot cugetul lui. De ce înţelegem greşit Biblia? De ce facem erori în teologie? Le spuneam studenţilor mei la seminar, Ştiţi, atunci când facem o eroare în teologie e în esenţă din cauza păcatului. Noi am vrea să spunem că e din cauză că Biblia e atât de greu de interpretat, sau Biblia e confuză şi ambiguă, sau pur şi simplu nu găsim interpretarea corectă. Dar eu spun, staţi puţin, acesta e Cuvântul lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu e autorul confuziei. Dumnezeu ni s-a descoperit cu claritate pentru zidirea şi întărirea noastră. Însă atunci când ne apropiem de text, noi ne apropiem cu prejudecăţile noastre distorsionate care interferează cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt multe lucruri pe care această Carte le învaţă dar pe care noi pur şi simplu nu vrem să le auzim. Aşa că găsim metode de răstălmăcire şi distorsionare a lor ca să putem scăpa de judecata şi criticile pe care ni le aduce. Nu doar atât, dar uneori facem o aşa zisă greşeală nevinovată atunci când nu ne-am dat seama că traducerea pe care am folosit-o era imperfectă în acel punct sau că n-am stăpânit suficient de bine gramatica greacă sau ebraică, limba greacă sau ebraică, sau vocabularul. Ce-am fi putut face ca să cunoaştem mai bine acele lucruri? Dacă L-am iubi pe Dumnezeu cu tot cugetul nostru, oare cât de bine am cunoaşte Cuvântul Lui? Dar noi ne petrecem atât de mult timp umplându-ne minţile cu alte lucruri decât cu cunoaşterea Cuvântului Său. Aşa că suntem leneşi, nu căutăm cu sârguinţă adevărul Lui. Iar toate aceste lucruri ne fac să percepem distorsionat adevărul.
Isus spune: "Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu." Pavel spune: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Ni se pare puţin exagerată afirmaţia, pentru că vedem tot timpul în jurul nostru oameni care, relativ vorbind, fac lucruri bune. La acestea se referă teologii când vorbesc despre virtutea civică sau cetăţenească. Mamele se sacrifică pentru copiii lor şi sunt oameni care înapoiază portofelele găsite fără să se atingă de bani. Vedem tot felul de lucruri bune pe care le fac oamenii. Dar ca o faptă să fie cu adevărat bună, să se ridice cu adevărat la standardele sau normele stabilite de legea lui Dumnezeu, nu e suficient ca acea faptă să se conformeze în exterior cerinţelor legii, ea trebuie să fie motivată de o inimă care Îl iubeşte cu totul pe Dumnezeu. Şi totuşi, chiar şi în cele mai sincere momente ale mele, există o măsură de fire pământească amestecată acolo, nu-i aşa? Chiar ca şi oameni răscumpăraţi, noi Îi oferim lui Dumnezeu o ascultare imperfectă. Şi câtă vreme trăim într-o stare de îndepărtare sau înstrăinare de El, această neascultare e cu atât mai gravă.
Când teologii vorbesc despre incapacitatea morală, ei se referă la faptul că păcatul originar, câtă vreme noi suntem în această stare de decădere, adică în această stare de non posse non pecare, noi nu suntem capabili moral să facem lucrările lui Dumnezeu, să facem binele pe care El îl cere de la noi.
Isus a vorbit despre aceste lucruri atunci când a descris condiţia omului. El a spus: "Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu." Acest cuvânt, "dacă", arată o excepţie. Isus începe cu o negaţie universală care descrie capacitatea umană. El nu spune că nimănui nu-i este permis să vină la Mine dacă nu e invitat de Tatăl. El spune că nimeni nu poate, nimeni nu e în stare să vină la Mine dacă nu face Dumnezeu ceva. De aceea El continuă şi spune că noi suntem născuţi din carne. Acest cuvânt "carne", în general în Noul Testament, nu întotdeauna dar în general se referă la această stare de decădere în care noi suntem robi ai păcatului, morţi în păcat, iar o altă expresie pe care Biblia o foloseşte este sub păcat. Nu suntem deasupra păcatului ci păcatul este deasupra noastră. Biblia ne spune că dorinţele inimilor noastre, în starea noastră naturală, sunt în mod continuu rele. Iar ca noi să-L putem primi pe Hristos, să putem veni la Dumnezeu şi să facem lucrările lui Dumnezeu, lucrările sfinte ale lui Dumnezeu, trebuie să fim cumva eliberaţi din această închisoare a păcatului originar, eliberare îndeplinită pentru noi, aşa cum vom vedea mai târziu, prin lucrarea supranaturală şi suverană a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. De aceea a spus Isus că, pentru ca o persoană să poată măcar să vadă Împărăţia lui Dumnezeu, darămite să mai şi intre în ea, acea persoană trebuie să se nască din nou, pentru că ce este născut din carne este... Ce? Carne. Şi în carnea, sau în firea noastră pământească, spune Isus, noi nu putem face nimic. Nimic înseamnă nici măcar ceva, câtuşi de puţin. De aceea noi, din cauza decăderii noastre, suntem într-o poziţie de neputinţă morală în care e nevoie de nici mai mult nici mai puţin decât de lucrarea supranaturală a lui Dumnezeu, pe care Pavel o numeşte "învierea adusă de Duhul Sfânt", ca să ne aducă la viaţă spirituală dintr-o stare de moarte spirituală.
De-a lungul istoriei creştine, nu toţi au fost de acord cu acest concept augustinian al incapacităţii morale. Dar în Biserica de azi abundă multe teorii care spun: "Da, e adevărat, ceva nu e în regulă, nu suntem perfecţi, am căzut şi căderea e una serioasă, dar încă ne-a mai rămas în suflet o insulă de neprihănire prin care putem face primii paşi către restaurarea noastră, şi putem începe cu o decizie neprihănită de a ne apropia de Dumnezeu." Poziţia augustiniană spune că suntem atât de corupţi, suntem atât de morţi, nu doar bolnavi, suntem morţi, nu doar închişi pentru o vreme ci sclavi, robi ai păcatului, încât nu putem face nimic despărţiţi de harul eliberator al lui Dumnezeu care iniţiază procesul răscumpărării. Există această dezbatere care continuă în comunitatea creştină cu privire la măsura sau proporţiile căderii. Tradiţia augustiniană, pe care o reprezint şi eu, spune că această cădere se extinde asupra întregii persoane, la fiecare nivel şi în fiecare parte a noastră, în minţile noastre, în inimile noastre, în trupurile noastre. Trupurile noastre decad, privirea ne slăbeşte, părul încărunţeşte, puterea se risipeşte, ne îmbolnăvim, murim. Biblia spune că toate acestea sunt rezultatul influenţei păcatului asupra trupurilor noastre. Puterea păcatului ne afectează trupurile, ne afectează inimile, ne afectează voinţa, ne afectează cugetele. Putem încă să gândim, încă avem creiere, avem cuget, dar gândirea noastră e distorsionată. Facem erori logice, permitem prejudecăţilor să ne întunece gândirea. Încă avem o voinţă, nu ne-am pierdut posibilitatea sau capacitatea de a alege. Încă suntem făpturi create după chipul lui Dumnezeu.
Când am vorbit despre imago (cuvântul latinesc pentru imagine, chip), am spus că trebuie să facem distincţie între chip în sens restrâns şi chip într-un sens mai larg. Prin cădere noi am pierdut chipul lui Dumnezeu în sens restrâns. Am pierdut capacitatea de a fi perfect neprihăniţi. Dar, cu toată această pierdere a chipului în sens restrâns, noi încă suntem după chipul lui Dumnezeu în sens mai larg, în sensul că încă suntem fiinţe umane, încă avem voinţă, avem cuget, avem inimi, avem trupuri, oricât ar fi ele de corupte. Umanitatea noastră nu a fost ştearsă prin cădere. E puterea umanităţii noastre cea atât de radical afectată de şi prin cădere, încât ne lasă în această stare pe care Pavel o rezumă pentru noi în al treilea capitol din Romani, în care spune astfel: "Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar." Dacă aş apărea astăzi pe un post naţional de televiziune şi aş spune: "Daţi-mi voie să vă spun care e evaluarea mea personală a condiţiei morale a oamenilor din America." Şi aş continua: "Daţi-mi voie să vă spun ce cred. Cred că nu există nimeni în ţara asta care să fie neprihănit. Nici unul măcar. Nu e nimeni aici care să priceapă şi nu e nimeni care, din fire, să Îl caute pe Dumnezeu. Toate aceste lucruri despre cei ce-L caută pe Dumnezeu, pe cine descriu ele? Pentru că Biblia spune că nu există nici unul care, în starea lui naturală, să-L caute pe Dumnezeu. Toţi au ajuns nişte netrebnici, toţi s-au abătut şi nu e nimeni care să facă binele, nici unul măcar." Dacă aş spune aşa ceva pe un post naţional de televiziune din America, aş ajunge de râsul şi batjocura tuturor, pentru că am venit cu o evaluare trăznită a caracterului moral al rasei umane. Aceasta e evaluarea lui Dumnezeu, atunci când ne judecă după normele Sale, după standardul Său, după ceea ce înţelege El prin bunătate, neprihănire şi pricepere
Autor: R.C. Sproul (1939 - 2017), https://www.rcrwebsite.com/originalsin.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu