Scurtă prezentare privind nașterea și evoluția teologiei înlocuirii

Teologul Derek Prince, în lucrarea ”Destinul Israelului și Biserica”, apărută la Editura Neemia, în 1992, la pagina 10, afirmă: ”O înțelegere greșită, ignoranța și o deformare aproape nelimitată, referitoare la identitatea Israelului, a cuprins Biserica timp de multe secole. Acest fapt mie mi se pare extraordinar, deoarece afirmațiile Bibliei referitoare la Israel sunt atât de clare! Cu toate acestea mintea unei mulțimi întregi de creștini pare să se fi întunecat referitor la aplicarea numelui Israel… Originea confuziei referitoare la Israel, poate fi găsită deja la primii părinți ai Bisericii, care au dezvoltat o doctrină care spune că Biserica a înlocuit Israelul în scopurile lui Dumnezeu și că, din acest motiv, Biserica ar trebui să fie numită Noul Israel. O învățătură de acest fel a fost publicată oficial, în jurul anului 150 d.H., de către Iustin Martirul și a fost mai târziu adoptată și amplificată de persoane celebre cum ar fi: Irineu, Origen și Augustin.” (incheiat citatul din Derek Prince) Pe de altă parte, teologul Dr. Thomas McCall a explicat că teologia substituirii a existat în realitate încă dela sfâșitul primului secol, dar n-a reprezentat poziția oficială a doctrinei creștine. Abia Augustin a răspândit această ideee la sfârșitul sec. al IV-lea în lucrarea sa ”Despre Cetatea lui Dumnezeu”. Sf. Augustin a mărturisit cum inițial a fost hiliast, adică credea într-o viitoare Împărăție de o mie de ani pe care Hristos urma să o instituie pe pământ după revenirea Sa, dar văzând progresul nemaipomenit al Creștinismului a ajuns la concluzia că prin acesta urma să fie instaurată împărăția în discuție, aceasta urmând a fi nu de natură fizică (politico-socială), ci de natură spirituală. Problema era, într-o astfel de concepție, că Israelul trebuia să fie ”distrus” din punct de vedere teologic, anihilat, pentru a nu încurca planurile unui gen de împărăție ”aici” și ”acum”. Soluția problemei, este explicată în termeni moderni, de către Colin Chapman, un susținător al acestui punct de vedere, care și-a permis să spună, cum spunem noi, verde-n față următoarele: ”Venirea Împărăției lui Dumnezeu prin Isus Hristos a modificat și a reinterpretat toate promisiunile din Vechiul Testament.” (citat din ”Țară promisă cui?”, Colin Chapman, pag. 285)

Foarte interesant, însă, că și Mahomed, un dușman pe față al Creștinismului, a făcut același lucru, reinterpretând promisiuni ale V.T. și redirecționând totul către arabi, prin Islam. Și mai există cel puțin o confesiune de orientare creștină, pe care n-o voi menționa, care se consideră singura înlocuitoare și continuatoare a Israelului, cea care a preluat făgăduințele date inițial lui Israel. Iată că dacă deschidem ”cutia Pandorei”, permițându-ne să reinterpretăm după bunul plac ceea ce a spus Dumnezeu se putem ajunge foarte, foarte departe. Evident, în direcția greșită!

Un gânditor evreu ortodox își punea întrebarea, pe care ne-o punem și noi: ”Cum este posibil acest lucru, adică ca unii ideologi să schimbe destinatarul de drept al promisiunilor biblice, din moment ce aproape 90 % dintre cărțile profetice vechi-testamentare vorbesc clar și fără echivoc despre salvarea națională a Casei lui Israel/a poporului Israel?” Într-adevăr, greu de înțeles și de explicat!… Problema a pornit de la principala ”verigă slabă” a teologiei înlocuirii, și anume de la faptul că, din ce în ce mai mult, Vechiul Testament ajunsese să fie interpretat alegoric, sens care nu mai era fidel înțelesului adevărat, original… Începând din anul 400 d.H., cuvântul Israel a fost folosit în mod regulat de către învățători ai Bibliei, comentatori și chiar și de către traducători, ca fiind un sinonim pentru Biserică. Mult mai târziu, ne spune Derek Prince în lucrarea citată anterior: ”De exemplu, într-o ediție frumoasă a versiunii King James, unele pasaje au anumite titluri total diferite de conținutul verselor la care se referă. Astfel, capitolul 43 din Isaia începe cu cuvintele: ”Acum așa vorbește Domnul care te-a creat, Iacove, și Cel care te-a întocmit, Israele! Nu te teme…” (ș.a.m.d.) Dar titlul pasajului este următorul: ”Dumnezeu mângâie Biserica prin promisiunile Lui” (încheiat citatul) …O incredibilă libertate pe care și-au luat-o traducătorii/editorii textului sacru cu un efect puternic în subconștientul a mii și zeci de mii de cititori ai unor asemenea BIBLII, până în zilele noastre.

Biserica catolică introdusese un fel de ”monopol în unicitatea salvării”, spunând: ”Nu pot exista două popoare ale lui Dumnezeu, și Biserica și Israelul!” Iar tratamentul lipsit de orice menajamente împotriva ereticilor ajunsese să reflecte atitudinea de maximă fidelitate față de Dumnezeu. ”Trebuie să iubim ceea ce iubește Dumnezeu și să urâm ceea ce urăște Dumnezeu. Dumnezeu urăște Israelul, deci este de datoria creștinilor să trateze ca atare Israelul!” – era o înlănțuire logică, pornită însă de la premisa falsă că Yahveh și-ar urî poporul pe care l-a creat pentru a-Și descoperi în acesta propria-I glorie și îndurare!

Eliminarea Israelului din planurilor viitoare ale lui Dumnezeu a determinat poziția antisemită incredibilă, de mulți nebănuită și neștiută a marelui reformator german Martin Luther. Iată ce spune Adolf Hitler, în lucrarea ”Mein Kampf”, despre impactul poziției lui Luther față de evrei asupra propriei sale ”lupte”, nu doar în domeniul ideilor: ”Luther a fost un mare om, un uriaș. El a străpuns dintr-o lovitură întunericul, l-a văzut pe evreu așa cum noi abia acum începem să îl vedem. Eu fac ceea ce Biserica face de o mie cinci sute de ani, însă mult mai temeinic.” Iar un alt hitlerist, Julius Streicher, în editorialul săptămânalului antismit Der Sturmer, a spus în apărarea sa, în instanța constituită pentru a judeca faptele naziștilor: ”Dr. Martin Luther s-ar afla astăzi în locul meu pe banca acuzaților dacă această carte ar fi luată în considerare de acuzare. Pentru că, în cartea ”Von den Juden und ihren Lugen” (Despre Iudei și minciunile lor) dr. Martin Luther a scris că evreii sunt pui de năpârci, că sinagogile lor ar trebui arse, iar ei nimiciți. Exact aceasta am făcut noi!” (citat din Știri din Israel 1-2013, pag. 6)

Așadar antisemitismul lui Hitler poate fi explicat lejer din punct de vedere teologic pornind de la convingerile lui Luther, ambii considerând poporul evreu drept un ”cancer al omenirii”, care trebuie stârpit. Naziștii considerau că evreii ar fi inventat conștiința și ca atare simțământul de vinovăție, de care rasa superioară, ariană, nu avea nevoie…Un biograf al elitelor hitlerismului a spus: ”Naziștii nu au inventat nici un cuvânt nou. Părinții Bisericii din primele secole au urmat aproape cu toții sfatul lui Ioan Crisostom (sec. V), care arăta că este de datoria creștinilor să-i urască pe evrei, spunând: ”Dacă Îl iubim pe Hristos, trebuie să luptăm împotriva evreilor, care Îl urăsc.”

În concluzie, teologi și istorici renumiți au ajuns la convingerea că Holocaustul este recolta groaznică a unei semințe cultivate cu perseverență de-a lungul timpului. Fără anti-iudaismul creștin, anitisemitismul rasist și, implicit, Holocaustul n-ar fi fost posibile. Nu ne determină această îngrozitoare concluzie să fim foarte atenți, în calitate de creștini, la ceea ce credem și afirmăm vis-à-vis de poporul evreu?!

Teologia înlocuirii, în esență, spune că Biserica a înlocuit Israelul în planul lui Dumnezeu. Aderenții teologiei înlocuirii cred că evreii nu mai sunt poporul ales al lui Dumnezeu și că Dumnezeu nu are planuri de viitor specifice pentru națiunea Israel. Diversele perspective despre relația dintre Biserică și Israel pot fi împărțite în două tabere: fie Biserica este continuarea lui Israel (teologia înlocuirii/ legământului), fie Biserica este complet diferită și distinctă de Israel (dispensaționalism/premilenism).

Teologia înlocuirii învață că Biserica este înlocuitoarea Israelului și că multele promisiuni făcute Israelului în Biblie sunt împlinite în Biserica Creștină, nu față de Israel. Deci, profețiile din Scriptură cu privire la binecuvântarea și restaurarea Israelului în Țara Promisă sunt „spiritualizate” sau „alegorizate” în promisiuni ale binecuvântării lui Dumnezeu față de Biserică. Există probleme majore în această perspectivă, cum ar fi continuarea existenței poporului evreu de-a lungul secolelor, în special instaurarea statului modern Israel. Dacă Israel a fost condamnat de Dumnezeu și nu există viitor pentru națiunea Israel, cum explicăm supraviețuirea supranaturală a poporului evreu de-a lungul ultimilor 2.000 de ani, în pofida numeroaselor încercări de a-l distruge? Cum explicăm de ce și cum a reapărut Israelul ca națiune în secolul 20, după ce nu a existat timp de o mie nouă sute (1.900) de ani?

Perspectiva că Israelul și Biserica sunt diferite este în mod clar prezentată în Noul Testament. Biblic vorbind, Biserica este complet diferită și distinctă față de Israel, iar cele două nu trebuie confundate sau folosite interschimbabil. Suntem învățați din Scriptură că Biserica este o creație complet nouă, care a luat ființă în ziua Cincizecimii și va continua până când va fi luată la ceruri, prin răpire (Efeseni 1:9-11; 1 Tesaloniceni 4:13-17). Biserica nu are legătură cu blestemele și binecuvântările Israelului. Legămintele, promisiunile, avertizările sunt valabile doar pentru Israel. Israel a fost pus temporar deoparte în programul lui Dumnezeu în ultimii 2.000 de ani de dispersare.

După răpire (1 Tesaloniceni 4:13-18), Dumnezeu va restaura Israelul ca fiind principala focalizare a planului Său. Primul eveniment al acestei vremi este necazul (Apocalipsa capitolele 6-19). Lumea va fi judecată pentru respingerea lui Hristos, în timp ce Israelul este pregătit prin urgiile Marelui Necaz pentru a doua venire a lui Mesia. Apoi, când Hristos Se va întoarce pe pământ, la sfârșitul necazului, Israelul va fi pregătit să Îl primească. Rămășița lui Israel care supraviețuiește Necazului va fi mântuită, iar Domnul Își va instaura Împărăția pe pământ, Ierusalimul fiind capitala. Avându-L pe Hristos ca Rege, Israelul va fi națiunea conducătoare și reprezentanți din toate națiunile vor veni la Ierusalim pentru a-L onora și a se închina Regelui – Isus Hristos. Biserica Se va întoarce cu Hristos și va domni împreună cu El timp de, literal, 1.000 de ani (Apocalipsa 20:1-5).

Atât Vechiul cât și Noul Testament susțin interpretarea premilenistă/dispensaționalistă a planului lui Dumnezeu pentru Israel. Chiar și așa, cel mai puternic suport pentru premilenism este găsit în învățătura clară a Apocalipsei 20:1-7, unde se spune de șase ori că Împărăția lui Hristos va dura 1.000 de ani. După Necaz, Domnul Se va întoarce și Își va stabili Împărăția cu națiunea Israel, Hristos va domni peste întreg pământul, iar Israelul va fi conducătorul națiunilor. Biserica va domni cu El timp de, literal, 1.000 de ani. Biserica nu a înlocuit Israelul în planul lui Dumnezeu. În vreme ce Dumnezeu Își focalizează atenția în principal asupra Bisericii în distribuirea harului, Dumnezeu nu a uitat de Israel, iar într-o zi va restaura și ridica Israelul la rolul intenționat de națiune aleasă (Romani 11).