1. Crestinul compromis in inima

Charles Finney

partea intai
INTRODUCERE
Pentru creştinii vorbitori de limbă engleză există un termen foarte grăitor pentru ilustrarea unei stări spirituale în care, din păcate (literar!), poate ajunge un creştin adevărat. Este vorba de cuvântul “backslidder”. El înseamnă, “abătut în inimă” şi este folosit pentru a descrie pe acela care a pierdut trăirea unei vieţi interioare cu Dumnezeu iar acum se rezumă doar la faptele religioase, sau la repetarea mecanică a ritualurilor. Reprezintă o închinare pe care acesta o poate aduce lui Dumnezeu cu buzele, în timp ce cu inima este departe de El ! Poporul lui Israel a fost adesea mustrat de profeţii pe care Dumnezeu i-a trimis pentru că legătura lui cu Dumnezeu consta doar în apropierea cu buzele, dar nu şi cu inima:
Isaia 29:13 Domnul zice: ,,Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească.
Matei 15:8 Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.
Ceea ce urmează aici reprezintă versiunea editată şi parafrazată a celui de-al 21-lea capitol din “Prelegeri despre trezire spirituală”, de Charles Grandison Finney. Mesajul lui este la fel de valabil pentru biserica secolului XX|, cum a fost atunci când a fost prezentat pentru prima dată într-o serie de predici din anii 1830. Titlul original este “THE BACKSLIDDER IN HEART”.
CREŞTINUL COMPROMIS ÎN INIMĂ
de Charles Finney
Nu pot să închei nici o învăţătură despre trezire fără a-i avertiza pe cei întorşi la Dumnezeu despre pericolul abaterii de la Dumnezeu în inimă. Vreau să vorbesc despre acest subiect arătând întâi, ce nu este abaterea în inimă de la Dumnezeu, în al doilea rând, ce este, în al treilea rând, care sunt semnele abaterii unui credincios în inima lui de la o relaţie intimă cu Dumnezeul lui, în al patrulea rând, care sunt consecinţele spirituale ale alunecării înapoi în inimă de la o dragoste fierbinte faţă de Dumnezeu, şi în ultimul rând, cum se poate reveni din această stare.
Ce nu este abaterea în inimă de la Dumnezeu ?
Abaterea în inimă de la o relaţie apropiată cu Dumnezeul tău nu se poate descrie prin lipsa entuziasmului religios. A-ţi lipsi acest entuziasm religios poate constitui o dovadă a unei inimi compromise, dar nu reprezintă cauza abaterii ei de la intimitatea cu Dumnezeu.
Ce este abaterea în inimă de la Dumnezeu ?
1) Este pierderea de către creştin a acelui devotament şi spirit de slujire care au apărut imediat la întoarcerea lui la Dumnezeu.
2) Înseamnă părăsirea de către creştin a dragostei dintâi (Apoc.2:4).
3) Constă din renunţarea creştinului la o completă abandonare de sine lui Dumnezeu şi la o revenire a sa sub stăpânirea unei atitudini de mulţumire de sine.
4) Se mai poate spune că un creştin poate să aibe o inimă îndepărtată de Dumnezeu chiar dacă în exterior păstrează toate aparenţele unui om religios. Cu toţii îi recunoaştem pe acei oameni care respectă ritualuri religioase asemănătoare sau diferite, din motive adesea ce nu privesc deloc partea lor lăuntrică. Fără îndoială cea mai acută formă de egoism îmbracă de cele mai multe ori un înveliş religios. Există astfel multe motive pentru care un creştin departe de Dumnezeu cu inima poate să menţină un show spiritual, chiar în absenţa evlaviei din sufletul său.
Care sunt semnele abaterii unui credincios în inima lui de la o relaţie intimă cu Dumnezeul lui ?
1) O lipsă a unei satisfacţii spirituale este un indiciu al unei inimi ce este departe de Dumnezeu.
Întotdeauna nouă ne place să spunem sau să facem acele lucruri care plac celor pe care-i iubim cel mai mult. Când inima nu ne este abătută de la El atunci se păstrează o adevărată comuniune cu Dumnezeu şi ca prin urmare toate disciplinele spirituale (rugăciunea, cititul şi slujirea) sunt respectate nu numai cu plăcere, dar şi părtăşia cu Dumnezeu obţinută din acestea reprezintă o adevărată sursă de binecuvântare şi satisfacţie. Dacă a-i sluji lui Dumnezeu nu ne satisface, atunci, probabil nu-i slujim Lui cu adevărat !
2) Un formalism exterior în îndatoririle religioase.
Formele stereotipe şi oficiale în care spunem şi facem unele lucruri reprezintă în mod clar rezultatul formării obiceiurilor şi nu al spontaneităţii unei adevărate vieţi spirituale. În rugăciune şi în părtăşia cu alţii acest formalism devine lipsit de emoţie şi rece ca gheaţa, descoperind o lipsă totală de sinceritate în respectarea tuturor acestor îndatoriri spirituale. O asemenea situaţie este imposibil să intervină acolo unde există o credinţă vie şi adevărată şi un autentic zel spiritual.
3) Un temperament necontrolat.
Când inima este plină de dragoste, temperamentul cuiva este calm şi plăcut. Dacă totuşi cumva se întâmplă să scape de sub control, o inimă cu adevărat iubitoare se va frânge repede şi va mărturisi, pocăindu-se în smerenie. Acolo unde se observă un temperament iritabil şi necontrolat poţi să-ţi dai seama că ai de-a face cu o inimă abătută de la relaţia cu Dumnezeu.
4) Pierderea interesului faţă de conversaţia cu adevărat spirituală.
“Din prisosul inimii vorbeşte gura…”, spune Matei 12:34. Gura dă glas la ceea ce ocupă şi umple inima cuiva. Nici o conversaţie nu este atât de plăcută şi atrăgătoare unei inimi cu adevărat pline de Duhul ca cea care-l discută pe Hristos şi trăirea noastră cu El.
5) Căutarea distracţiilor lumeşti.
Cele mai satisfăcătoare şi amuzante plăceri unei minţi cu adevărat spirituale sunt doar cele care aduc sufletul într-o profundă şi directă părtăşie spirituală cu Dumnezeu. O inimă spirituală va fi geloasă pe tot ceea ce poate să-i întrerupă sau să-i saboteze comuniunea cu Dumnezeu. De aceea, când sufletul nu găseşte mai multă desfătare în Dumnezeu decât în toate plăcerile pământeşti puse laolaltă, putem consta cu durere că suntem abătuţi/compromişi în inimă.
6) O lipsă de interes în misiune (evanghelizare).
Dacă-ţi pierzi interesul în a mărturisi evanghelia celor ce nu-l cunosc pe Hristos şi nu te bucură enorm întoarcerea cuiva la Dumnezeu poţi constata că te-ai abătut în inimă de la Dumnezeul tău.
7) Pierderea interesului în slujirea celor săraci şi nevoiaşi.
În mod sigur se poate spune că dacă te-ai întors la Hristos cu adevărat, îţi aminteşti că ai avut un interes deosebit faţă de orice acţiune caritabilă şi iniţiativă creştină de ajutorare de care ai auzit în acele zile. Este clar că un suflet convertit se implică în orice formă de ajutorare, alinare şi salvare a omenirii, altfel spus, în fiecare cuvânt şi faptă bună. Direct proporţional cu pierderea interesului tău faţă de aceste forme de slujire se manifestă şi dovada abaterii tale în inimă de la o adevărată relaţie cu Mântuitorul tău.
8 ) Ignorarea completă a celor de curând întorşi la Dumnezeu.
O mare bucurie se găseşte înaintea îngerilor din ceruri atunci când un păcătos se întoarce la Dumnezeu şi să nu se găsească şi printre creştinii de pe pământ pentru aceia care vin la Hristos şi se nasc din nou în împărăţia Lui ? Arată-mi un singur creştin declarat care să nu acorde o atenţie deosebită şi o primire călduroasă unui proaspăt convertit la Hristos şi eu îţi voi arăta un om abătut in inimă de la Dumnezeu şi un mare ipocrit care doar se laudă cu religia lui, dar nu are nici una !
9) O atitudine critică, pusă pe judecată.
Înclinaţia de a găsi nod în papură, de a blama şi de a nu avea încredere în nimeni, de a pune tot timpul la îndoială intenţiile altora este un indiciu al prezenţei unei inimi abătute de la dragostea creştină care acopere o sumedenie de păcate. Această atitudine este complet incompatibilă cu o inimă ce locuieşte aproape de Dumnezeu, iar dacă cineva pretinde că este spiritual dar se arată critic şi judecător faţă de alţii prin cuvintele dure şi judecăţile aspre pe care le emite, avem de-a face cu un creştin abătut în inima lui de la Dumnezeul Bibliei.
10) Un spirit de complacere, o atitudine de mulţumire de sine.
Prin complacere de sine mă refer la preocuparea de a-ţi satisface poftele, dorinţele şi de a împlini “voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre” (Efes.2:3). Pofta de mâncare este de foarte multe ori, poate de mai multe ori decât orice altceva, prilejul abaterii inimilor noastre. Mă tem că prea puţini creştini găsesc vreun pericol în această privinţă. Totuşi porunca lui Dumnezeu este ca orice facem, “fie că mâncăm, fie că bem, să facem totul pentru slava lui Dumnezeu” (1Cor.10:31), iar mulţi creştini uită acest lucru şi mănâncă şi beau doar ca să se satisfacă pe ei înşişi. În această capcană să găsesc mai mulţi decât îşi dă seama Biserica. O mare mulţime de oameni care evită cu desăvârşire băuturile alcoolice se complace într-o alimentaţie care atât în cantitate şi calitate demonstrează că nu sunt guvernaţi decât de legea poftei lor. Această indulgenţă faţă de sine şi complacere în îmbuibare ameninţă să ruineze atât trupul cât şi sufletul. Arată-mi un creştin mâncăcios şi lacom şi eu îţi arăt unul abătut în inimă de la Dumnezeu !
11) Absenţa de la adunările de rugăciune regulate din motive neînsemnate reprezintă un indiciu sigur al unei inimi abătute.
Nici o adunare nu este mai importantă pentru un creştin ca cea de rugăciune, iar dacă acesta va avea o dorinţă de a se ruga, nu va lipsi decât dacă este împiedicat de ceva urgent ce Dumnezeu i-a dat să facă. Dacă invitaţia unui prieten făcută tocmai în ceasul adunării de rugăciune poate să-l împiedice să vină la adunare, avem dovada indiscutabilă a faptului că în realitate acesta nu vrea să participe. Acelaşi prieten nu-l va împiedica să participe cu alte prilejuri la nunţi, la petreceri, la picnicuri, sau la alte evenimente mai plăcute (un concert de muzică creştină, etc.). Este de fapt o mare ipocrizie din partea unui asemenea creştin să susţină că ar vrea să meargă la rugăciune, în timp ce poate fi împiedicat de un motiv atât de neînsemnat.
12) Acelaşi lucru se aplică şi în cazul neglijării rugăciunii în familie din motive neînsemnate.
Când inima este îndrăgostită de Domnul, creştinul nu va omite cu uşurinţă un moment zilnic de rugăciune şi citire a Bibliei alături de familia sa. De aceea, ori de câte ori găseşte scuze pentru a evita aceste devoţiuni alături de familie, avem dovada clară a abaterii inimii sale.
13) Când rugăciunea tainică şi privată este considerată a fi mai mult o datorie decât un privilegiu.
Întotdeauna mi s-a părut extrem de ridicol să aud creştini vorbind despre rugăciune ca fiind o datorie. Totuşi, a ne fi îngăduit să venim la Dumnezeu şi a-i cere să se îngrijească de nevoile noastre este de fapt, un privilegiu infinit. De aceea, a ne ruga fiindcă trebuie în loc de a ne ruga fiindcă se poate, este o tristă, tristă, amăgire şi ne arată că fără îndoială avem de-a face cu o inimă abătută de la Dumnezeul ei.
14) Lipsa spiritului rugăciunii.
Câtă vreme dragostea de Hristos se păstrează proaspătă în suflet, Duhul lui Dumnezeu se va manifesta ca un duh de cerere şi mijlocire. El va insufla în suflet o dorinţă puternică de a vedea mântuirea păcătoşilor şi sfinţirea creştinilor. Dacă acel Duh de rugăciune se depărtează vom rămâne fără îndoială cu o inimă abătută. Câtă vreme dragostea dintâi a creştinului se păstrează va fi sigur că acesta va fi atras de către Duhul să se lupte în rugăciune pentru sufletele altora.
15) O inimă depărtată de Dumnezeu (abătută) adesea se dezvăluie singură în maniera cu care se roagă unii creştini.
De pildă, a te ruga ca şi cum te-ai afla într-o stare de condamnare, foarte asemănătoare celei unui păcătos neîntors la Dumnezeu, este o dovadă a unei inimi abătute. Confesiunile şi acuzaţiile de sine pe care acesta le declară în rugăciunea lui ne arată ceea ce probabil nici el nu înţelege singur prea bine. În loc de a fi plin de credinţă şi de dragoste, el este mai mult sau mai puţin osândit de păcat şi adânc în sinea lui este conştient că nu se găseşte într-o stare plăcută lui Dumnezeu !
Este adesea foarte surprinzător şi şocant să participi la o adunare de rugăciune a celor abătuţi de la credinţă în inima lor, şi-mi pare rău că trebuie să spun că cele mai multe adunări de rugăciune din Biserică sunt caracterizate exact de acest aspect. Rugăciunile multora sunt timide şi ezitante şi dezvăluie faptul că au foarte puţină credinţă, sau chiar nu au deloc. Acestea se vor repeta la nesfârşit, una după alta, rugându-se în realitate pentru propria convertire a celor ce le fac. Nici că se putea arăta mai clar că sunt abătuţi de la Dumnezeu în inima lor !
16) Lipsa de interes faţă de chestiunea sfinţeniei.
Dacă eşti creştin ai simţit cât de abominabil ţi se pare păcatul sufletului tău. De asemenea ai avut parte de dorinţe inexprimabile de a scăpa de el pentru totdeauna, şi orice putea să arunce lumină asupra acestei chestiuni de importanţă vitală pentru tine, ţi se părea foarte important. Dacă această problemă nu te mai interesează şi ai pierdut acel sentiment de repulsie faţă de păcat, este aşa fiindcă te-ai abătut în inima ta !
17) O lipsă de interes faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.
Poate că nu este nimic mai convingător pentru a dovedi abaterea inimii de la Dumnezeu decât pierderea interesului creştinului faţă de Biblie. Când inima este plină de dragoste, nici o carte din lumea nu va părea atât de preţioasă, dar atunci când dispare aceea dragoste, Biblia devine nu doar neinteresantă dar şi respingătoare. Dusă este credinţa cu care să-i accepţi făgăduinţele, şi rămâne doar osânda care să te înspăimânte cu ameninţările ei
(articol preluat de aici)