O deplină eliberare de sub puterea păcatului

de C. H. Mackintosh

Până acum ne-am ocupat cu acea parte a lucrării lui Hristos care se referă la problema iertării păcatelor, și credem sincer că cititorul este în întregime lămurit și convins cu privire la acest punct important. Va fi cu siguranță privilegiu său fericit, doar dacă Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt. „Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1. Petru 3:18 ).
Dar, dacă Hristos a suferit pentru păcatele noastre, n-ar trebui noi să cunoaștem deplina binecuvântare de a fi veșnic eliberați de povara acestor păcate? Se poate ca, potrivit cu gândul și inima lui Dumnezeu, acela pentru care Hristos a suferit să rămână într-o continuă robie, legat, înfășurat cu lanțul păcatelor sale și să strige săptămână de săptămână, lună de lună, an de an că povara păcatelor sale este insuportabilă?
Dacă asemenea afirmații sunt adevărate și potrivite pentru creștini, atunci ce a făcut Hristos pentru noi? Poate fi adevărat că Hristos ne-a șters păcatele și cu toate acestea noi să fim încă legați și înfășurați cu lanțul lor? Este adevărat că El a purtat povara grea a păcatelor noastre și totuși noi suntem încă zdrobiți sub greutatea lor insuportabilă?
Unii ar fi dispuși să ne convingă că nu este posibil să știi că păcatele îți sunt iertate – că trebuie să înaintăm până la sfârșitul vieții noastre într-o stare de totală nesiguranță asupra acestei chestiuni esențiale și de maximă importanță. Dacă ar fi așa, ce a devenit prețioasa Evanghelie a harului lui Dumnezeu – vestea bună a mântuirii? Din punctul de vedere al unei asemenea abjecte învățături, ce înseamnă acele cuvinte strălucitoare ale binecuvântatului apostol Pavel în sinagoga din Antiohia: „Să vă fie cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta (Isus Hristos, mort și înviat) vi se vesteşte (nu promis ca un lucru viitor ci vestit acum) iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine crede este (nu va fi, sau speră ca va fi) îndreptăţit în El.” (Fapte 13:38-39)
Dacă ne-am fi bizuit pe Legea lui Moise, pe păzirea poruncilor, pe faptele și îndatoririle noastre, pe sentimentele noastre, pe prețuirea noastră cu privire la Hristos și pe iubirea noastră față de Dumnezeu, ar trebui într-adevăr să fim în îndoială și nesiguranță întunecată, văzând că nu avem nicio temelie solidă pentru a avea siguranță. Dacă am fi participat la această chestiune măcar cu o clipire din ochi, atunci într-adevăr ar fi fost culmea îngâmfării din partea noastră să ne gândim la siguranță.
Dar, pe de altă parte, când auzim vocea Dumnezeului Celui Viu, care nu poate să mintă, proclamând urechilor noastre vestea bună că prin singurul Său Fiu preaiubit, care a murit pe cruce, a fost îngropat în mormânt, înviat dintre morți și așezat în glorie – că numai prin El – prin El, fără nimic din partea noastră, prin jertfa Sa adusă o dată și pentru totdeauna, se vestește o deplină și veșnică iertare de păcate, ca realitate prezentă, pentru a fi gustată de orice suflet care crede simplu în prețiosul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum este posibil ca cineva să rămână în îndoială și nesiguranță? Este lucrarea lui Hristos încheiată? A spus că este! Ce a făcut? Ne-a șters păcatele! Sunt ele deci șterse, sau sunt încă asupra noastră? Care dintre aceste două lucruri?
Citititorule, spune, care? Unde sunt păcatele tale? Sunt ele șterse ca un nor gros (Isaia 44:22)? Sau ele încă atârnă ca o greutate mare de vină ce condamnă cu putere cugetul tău? Dacă nu au fost înlăturate de moartea ispășitoare a lui Hristos, nu vor fi niciodată înlăturate. Dacă nu le-a purtat El pe cruce, va trebui să le porți tu în flăcările mistuitoare ale iadului pentru totdeauna. Da, fi sigur de asta, nu există o altă cale să te debarasezi de această grea și importantă problemă. Dacă Hristos nu a rezolvat această chestiune pe cruce, trebuie s-o rezolvi tu în Iad. Trebuie să fie așa, dacă Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat.
Dar slavă lui Dumnezeu! Propria Sa mărturie ne asigură că Hristos a suferit o dată pentru păcat, El Cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă la Dumnezeu. Nu doar ca să ne ducă în cer atunci când murim, ci ca să ne aducă la Dumnezeu acum. Cum ne aduce El la Dumnezeu? Legați și înfășurați cu lanțul păcatelor noastre? Cu nesuportabila povară de vină asupra sufletelor noastre? Nu, cu siguranță; ne aduce la Dumnezeu fără nicio pata sau acuzație. Ne aduce la Dumnezeu în toată puterea adevărului că El Însuși a fost primit. Este vreo vină asupra Lui? Nu! A fost, binecuvântat să-I fie Numele, când a stat în locul nostru, dar a dispărut – pentru totdeauna – aruncată, în oceanul de nepătruns al iertării divine. A fost încărcat cu păcatele noastre pe cruce, Dumnezeu a pus asupra Lui toate fărădelegile noastre și L-a judecat pe El pentru ele. Toată problema păcatelor noastre, potrivit cu estimarea lui Dumnezeu, a dispărut definitiv deoarece a fost rezolvată în mod divin între Dumnezeu și Hristos în mijlocul umbrelor teribile ale Calvarului.
Da, acolo a fost împlinit totul, odata pentru totdeauna. Cum știm asta? Prin autoritatea singurului Dumnezeu adevărat. Cuvântul Său ne asigură că avem răscumpărarea prin sangele Lui Hristos, iertarea păcatelor, potrivit bogățiilor harului Său. Ne spune asta pe tonul dulce, bogat și plin de îndurare, că nu-și va mai aduce aminte vreodată de fărădelegile și păcatele noastre. Este aceasta de ajuns? Trebuie încă să continuăm să ne plângem că suntem legați și înfășurați de lanțul păcatelor noastre? Să aruncam astfel insulta asupra lucrării perfecte a lui Hristos? Să întunecăm astfel strălucirea harului divin și să facem mincinos pe Duhul Sfânt care mărturisește în Scriptură adevărul? Departe de noi să fie gândul acesta! Nu trebuie să fie așa. Mai bine să întâmpinăm cu mulțumire binecuvântata favoare oferită în mod gratuit de dragostea divină, prin prețiosul sânge al lui Hristos. Este bucuria inimii lui Dumnezeu să ne ierte de păcate. Da, Dumnezeu găsește plăcere în a ierta fărădelegi și nelegiuiri. Îl satisface și Îl glorifică să reverse în inima zdrobită și mâhnită balsamul prețios al dragostei Sale plină de îndurare și de iertare. El nu Și-a cruțat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat, L-a zdrobit pe lemnul blestemat pentru a putea, în dreptate desăvârșită, să lase cele mai bogate torente de har să curgă din marea și iubitoarea Sa inimă spre sărmanii, vinovații și pierduții păcătoși cu cugetul încărcat.
Dar este posibil ca cititorul să simtă încă nevoia să întrebe cum poate avea siguranța că iertarea păcatelor – acest rod al lucrării de ispășire a lui Hristos - este și pentru el. Să asculte cu atenție acele cuvinte minunate care au ieșit de pe buzele Mântuitorului înviat, care i-au împuternicit pe întâii vestitori ai harului Său: „Şi le-a spus: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristosul şi să învieze dintre morţi a treia zi şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim” (Luca 24:46-47 ).
Aici avem marea și glorioasa însărcinare – baza, autoritatea și domeniul ei. Hristos a suferit, acesta este temeiul demn de laudă al iertării păcatelor. Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat, dar prin vărsare de sânge, și doar prin aceasta, este iertare de păcat – o iertare atât de perfectă și deplină pe cât de eficace este prețiosul sânge al lui Hristos.
Dar unde este autoritatea? „Este scris”. Binecuvântată și incontestabilă autoritate! Nimic nu o poate clătina. Știu, bazat pe autoritatea puternică a Cuvântului lui Dumnezeu, ca toate păcatele mele sunt iertate, șterse pentru totdeauna, înlăturate, aruncate înapoia lui Dumnezeu, astfel încât niciodată, prin nicio posibilitate să nu se poată ridica împotriva mea.
În cele din urmă, cu privire la sfera ei de activitate, aceasta este „toate națiunile”. Aceasta mă include și pe mine, fără nicio îndoială. Nu există nicio excepție, condiție sau restricție. Binecuvântata veste este purtată pe aripile dragostei la toate națiunile – toată lumea – pentru orice creatură de sub cer. Cum aș putea eu să mă exclud din această însărcinare mondială? Mă îndoiesc pentru vreo clipă că razele soarelui lui Dumnezeu sunt și pentru mine? Sigur că nu. Atunci de ce să pun la îndoială adevărul prețios că iertarea păcatelor este pentru mine? Nu trebuie să mă îndoiesc nici măcar o clipă. Este pentru mine chiar dacă aș fi fost singurul păcătos de sub cerul lui Dumezeu. Universalitatea acestei lucrări exclude orice îndoială în această privință.
Și cu siguranță, dacă mai era nevoie de încă o încurajare, este găsită în faptul că binecuvântații ambasadori trebuiau să înceapă „din Ierusalim” – cel mai vinovat loc de pe fața pământului. Ei trebuiau să facă prima ofertă de iertare chiar ucigașilor Fiului lui Dumnezeu. Aceasta face apostolul Petru în minunatele cuvinte pline de har „Dumnezeu, înviindu-L pe Slujitorul Său, vi L-a trimis întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare de la răutăţile voastre“ (Fapte 3:26 ).
Nu este posibil să concepi ceva mai bogat și mai deplin sau mai minunat decât aceasta. Harul care poate ajunge la ucigașii Fiului lui Dumnezeu poate ajunge la oricine. Sângele care poate curăți vina unei asemenea crime poate curăți pe cel mai josnic păcătos în afara hotarelor iadului.
Cititor neliniștit, poți tu încă să eziți cu privire la iertarea păcatelor tale? Hristos a suferit pentru păcate. Dumnezeu vestește iertarea de păcate. Își dă Cuvântul Său pentru aceasta. „Toţi profeţii mărturisesc despre El că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor” (Fapte 10:43 ). Ce ai dori mai mult decât atât? Cum poți încă să te îndoiești sau să întârzii? Ce mai aștepți? Ai lucrarea încheiată a lui Hristos și Cuvântul fidel al lui Dumnezeu. Cu siguranță acestea trebuie să-ți împlinească inima și să-ți liniștească mintea. Permite-ne atunci să te implorăm să primești deplina și veșnica iertare a tuturor păcatelor tale. Primește în inima ta dulcea veste a dragostei și îndurării divine și mergi mai departe pe cale bucurându-te. Ascultă vocea Salvatorului înviat, vorbind de pe tronul măririi din ceruri, asigurându-te că păcatele îți sunt toate iertate. Lasă aceste cuvinte mângâietoare din gura lui Dumnezeu Însuși să cadă cu toată puterea lor eliberatoare peste duhul tău tulburat : „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Dacă Dumnezeu așa îmi vorbește, dacă mă asigura astfel că nu-și va mai aminti de păcatele mele, nu ar trebui să fiu pe deplin și pentru totdeauna satisfăcut? De să trebuiască să merg mai departe îndoindu-mă și șovăind când Dumnezeu a vorbit? Ce poate da siguranță în afară de Cuvântul lui Dumnezeu, care trăiește și rămâne pentru totdeauna? Este singura temelie a siguranței și nicio putere de pe pământ sau din iad, omenească sau demonică – nu o poate zdruncina. Lucrarea împlinită a lui Hristos și Cuvântul adevărat, credincios al lui Dumnezeu reprezintă baza și autoritatea iertării depline a păcatelor.
Dar, binecuvântat pentru totdeauna să fie Dumnezeul oricărui har, prin moartea ispășitoare a lui Hristos nu ne este vestită doar iertarea de păcate. Aceasta, în sine, este o favoare și o binecuvântare măreața, și am văzut, ne bucurăm de ea potrivit mărinimiei inimii lui Dunezeu și valorii și eficacității morții lui Hristos, așa cum o prețuiește Dumnezeu. Dar pe lângă perfecta și deplina iertare de păcat avem de asemenea:
O deplină eliberare de sub puterea păcatului
Aceasta este lucru important pentru orice adevărat iubitor al sfințeniei. Potrivit glorioasei dispensații a harului, aceeași lucrare care asigură deplina iertare de păcat a frânt pentru totdeauna puterea păcatului. Nu doar că păcatele din viața de zi cu zi sunt șterse, dar păcatul ca natură este condamnat. Credinciosul are privilegiul să se privească fiind mort față de păcat și poate cânta cu o inimă veselă:
„Pentru mine, Domane Isuse ai murit
și eu am murit cu Tine;
Ai înviat, legăturile-mi sunt desfăcute
Și acum trăiești în mine
Fața plină de har strălucitor a Tatălui
Strălucește acum peste mine.”
„Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ). Acesta este creștinismul. Vechiul „eu” răstignit și Hristos trăind în mine. Creștinul este o creație nouă. Cele vechi s-au dus. Moartea lui Hristos a încheiat pentru totdeauna istoria vechiului „eu” și deci, deși păcatul locuiește în cel credincios, puterea lui este frântă și distrusă pentru totdeauna. Nu doar vina îi este anulată ci și teribila lui stăpânire i-a fost înfrântă.
Aceasta este doctrina glorioasă din Romani 6 - 8 . Cititorul preocupat al acestei minunate epistole o să observe că de la Romani 3:21 la Romani 5:11 se vorbește despre lucrarea lui Hristos ca rezolvare a problemei păcatelor și de la Romani 5:12 până la sfârșitul capitolului 8 avem prezentat un alt aspect al lucrării și anume ca rezolvare a problemei „păcatului” – omul nostru cel vechi, trupul păcatului, păcatul în carne. Nu există scris în Scriptura că Dumnezeu a iertat păcatul (păcatul ca natură). Dumnezeu a condamnat păcatul, nu l-a iertat – o importantă și mare diferență. Dumnezeu și-a exprimat întreaga repulsie față de păcat în crucea lui Hristos. Și-a exprimat și exercitat judecata Sa asupra ei și acum cel credincios se poate vedea unit și identificat cu Acela care a murit pe cruce și a înviat dintre morți. A trecut de pe terenul stăpânirii păcatului în acea nouă și binecuvântată sferă unde harul domnește prin neprihănire. „Dar mulţumiri fie lui Dumnezeu” spune apostolul „că eraţi (odinioară, dar acum nu trebuie să mai fiți) robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi. Şi, fiind eliberaţi de păcat (nu doar având păcatele iertate), aţi devenit robi ai dreptăţii. Vorbesc omeneşte, din cauza slăbiciunii cărnii voastre. Pentru că, după cum aţi dat mădularele voastre în robie necurăţiei şi nelegiuirii, spre nelegiuire, tot aşa, acum daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire. Pentru că, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce rod aveaţi atunci în acele lucruri de care acum vă este ruşine? pentru că sfârşitul acelora este moarte. Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă” (Romani 6:17-22 ).
Aici se găsește secretul prețios al trăirii sfinte. Suntem morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu. Domnia păcatului s-a încheiat. Ce are păcatul a face cu un om mort? Nimic. Ei bine atunci, credinciosul a murit împreună cu Hristos, a fost îngropat împreună cu Hristos, a înviat împreună cu Hristos, ca să umble în înnoirea vieții. El trăiește sub domnia scumpă a harului și aduce roadă în sfințenie. Un om care își găsește scuza în belșugul harului divin pentru a trăi în păcat neaga chiar temelia creștinismului. „Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?” (Romani 6:2 ). Imposibil. Ar fi o negare a întregii poziții creștine. A ne imagina că cel credincios este unul care trebuie să continue zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an păcătuind și pocăindu-se, păcătuind și pocăindu-se, înseamnă a înjosi creștinismul și a falsifica întreaga poziție creștină. Să spui că cel credincios trebuie să continue să păcătuiasca pentru că are firea veche în el înseamnă a ignora moartea lui Hristos într-unul din marile sale aspecte și să socotești ca fiind o minciună toată învățătura apostolului din Romani 6 - 8 .
Mulțumim lui Dumnezeu că nu este nicio obligație pentru creștin să înfăptuiască păcat. „Copilașilor vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți”. Nu trebuie să ne îndreptățim pentru nici măcar un singur gând păcătos. Este privilegiul nostru să umblăm în lumină, după cum Dumnezeu este în lumină; și în mod sigur când umblăm în lumină, nu înfăptuim păcat. Vai! Când ieșim din lumină facem păcat, dar normala, adevărata și divina chemare a creștinului este să umble în lumina și să nu facă păcat. Un gând păcătos este străin de adevăratul duh al creștinătății. Avem păcat în noi, și îl vom avea atât timp cât suntem în trup, dar dacă umblăm în Duhul, păcatul din natura noastră nu se va arăta în viața noastră. A spune că nu trebuie să mai păcatuim înseamnă să afirmi un privilegiu creștin; a spune că nu putem să păcatuim este o înșelare și o amăgire.