Autorul cărţii Evrei, după ce vorbeşte despre Abel, despre Enoh şi Noe, îşi îndreaptă atenţia către cel ce a fost numit tatăl tuturor credincioşilor, Avraam. El spune în capitolul 11 cu versetul 8: "Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu." Observăm că aici cuvântul "credinţă" este unit cu cuvântul "ascultare". Pentru că la esenţa credinţei stă acţiunea, fiind încrezători în ceea ce Dumnezeu porunceşte. De aceea a fost Avraam tatăl credincioşilor. Pe când trăia el încă în păgânism, Dumnezeu i s-a arătat şi i-a făcut promisiunea că va fi tatăl unei mari naţiuni. Citim în Geneza 15 că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i s-a socotit ca neprihănire. Pavel insistă asupra ideii că Avraam este marele exemplu pentru toţi aceia dintre noi care suntem îndreptăţiţi prin credinţă, nu prin fapte; noi suntem îndreptăţiţi ori de câte ori acceptăm promisiunile lui Dumnezeu pe care le găsim în Hristos, la fel cum Avraam, înainte să fi făcut vreun lucru bun sau rău, a fost socotit neprihănit, sau considerat neprihănit, de către Dumnezeu pe baza faptului că s-a încrezut în promisiunea lui Dumnezeu. Însă felul în care şi-a demonstrat credinţa a fost prin ascultare. De aceea Iacov va indica mai târziu spre capitolul 22 din Geneza unde Avraam l-a oferit pe Isaac pe altar, demonstrând astfel rodul credinţei sale prin ascultare.
Deci, autorul cărţii Evrei spune că Avraam a ascultat prin credinţă. El a ascultat atunci când Dumnezeu l-a chemat să plece într-un loc, fără să ştie măcar încotro se îndreaptă. Trebuie să ne gândim la acest lucru. Putem să-l transformăm în ceva senzaţional şi să-l facem mai mult pios decât real. Însă realitatea a fost că Avraam era un om în vârstă. Rădăcinile lui erau adânc fixate în Mesopotamia. Acolo îi era familia. Acolo îi erau averile. Acolo îi era moştenirea. Şi totuşi, la această vârstă înaintată, Dumnezeu vine la el şi îi spune: "Mută-te; pleacă de aici. Ieşi din acest loc. Ieşi din locul în a cărui cultură te simţi confortabil. Te voi face să fii un străin într-o ţară străină şi îndepărtată. Îţi voi arăta unde este şi te vei duce acolo." Avraam a împachetat totul şi a plecat. Asta zic şi eu iniţiativă bazată pe credinţă şi doar pe credinţă, această emigrare a lui Avraam într-o ţară străină.
Apoi ni se spune că "Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu." Găsim un lucru semnificativ în legătură cu felul de viaţă al lui Avraam, ca om al credinţei, precum şi al fiilor şi nepoţilor lui, şi anume faptul că Avraam a trăit ca un pelerin. El nu a avut o adresă permanentă. A locuit într-un cort. Aceasta a fost experienţa poporului lui Israel. Ei au fost semi-nomazi. S-au mutat din loc în loc, în tot ţinutul, pe măsură ce se schimba vremea, ca să poată asigura hrana pentru turmele lor. Trebuiau să se mute unde creştea iarba, în acest ţinut arid şi pustiu. De aceea nu au avut un loc permanent pe care să-l poată numi casa lor. Avraam căuta şi aştepta o cetate care nu era una pământească, ci o cetate al cărei ziditor era Dumnezeu.
În continuare se vorbeşte despre soţia lui Avraam, despre Sara. Ni se spune: "Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra." Din nou, la fel ca soţul ei, Sara a crezut că Dumnezeu Îşi ţine promisiunile. Aceasta e dinamica credinţei, nu-i aşa? Aşa cum am spus de atâtea ori, credinţa nu înseamnă să crezi că există un Dumnezeu. Credinţa înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu. Credinţa înseamnă să te încrezi în fidelitatea lui Dumnezeu. Atunci când cred, tot ce înseamnă asta este că mă bazez pe cineva pe care-l consider demn de încredere, cineva care este cu desăvârşire credincios promisiunilor pe care le face. Aşa s-a întâmplat atunci; la fel se întâmplă şi astăzi cu oamenii care-şi pun credinţa în Dumnezeu, pentru că ei văd că doar El, şi numai El, este până la urmă vrednic de încrederea noastră absolută.
Vă amintiţi, dacă trecem rapid la Noul Testament, despre controversele aprinse pe care le-a avut Isus cu Fariseii din zilele Lui. Fariseii, respingându-L pe Isus, au apelat la părinţii Vechiului Testament ca bază a respingerii lui Hristos. Ei au făcut apel la Moise, dar Isus le-a răspuns: "Staţi puţin, Moise a scris despre Mine." Au pretins că sunt fiii lui Avraam. Vă amintiţi că atunci când Isus a spus: "Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi", Fariseii s-au ofensat şi au răspuns: "Nu suntem robii nimănui, pentru că suntem copiii lui Avraam." Isus le-a zis: "Sunteţi copiii tatălui vostru, diavolul. Sunteţi copiii celui căruia îi slujiţi. Dacă aţi fi fost copiii lui Avraam, aţi fi făcut parte din echipa mea, pentru că Avraam s-a bucurat că a văzut ziua Mea." Isus spune deci acelaşi lucru pe care îl afirmă şi autorul cărţii Evrei aici, şi anume că Avraam nu numai a privit în viitor către promisiunea unei ţări, ci el a privit şi înspre promisiunea unui Răscumpărător, promisiune împlinită în persoana lui Hristos.
De asemenea, ne mai amintim, aşa cum am menţionat mai devreme, că pentru Pavel, atunci când vorbeşte despre doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă în Epistola sa către Romani, prima dovadă, persoana de care se foloseşte ca să ilustreze cum lucrează neprihănirea, a fost Avraam. Iar ideea principală pe care o subliniază este că oamenii din Vechiul Testament au fost răscumpăraţi în exact acelaşi fel în care sunt răscumpăraţi şi oamenii din zilele noastre. Nu a existat o metodă de mântuire în Israel diferită de cea din comunitatea noului legământ. Îndreptăţirea este acum prin credinţă. Îndreptăţirea a fost prin credinţă şi atunci. Temeiul meritelor pentru mântuire în Vechiul Testament a fost meritul lui Hristos, nu meritul taurilor şi caprelor, aşa cum ne spune autorul cărţii Evrei - sângele taurilor şi caprelor nu poate şterge păcatul. Dar ei au privit mai departe de ei înşişi, au anticipat, au prefigurat venirea lui Mesia, al cărui sânge va şterge păcatul. În esenţă, singura diferenţă este direcţia timpului. Avraam a privit înainte înspre cruce; noi privim înapoi către cruce. Credinţa lui a fost în promisiune; credinţa noastră este în împlinirea acelei promisiuni. Dar metoda şi mijlocul mântuirii este aceeaşi pentru Avraam, ca şi pentru noi astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu