“Cam odată cu noi, adică vara trecută, s-au mutat la “casa nouă” şi vecinii din apartamentul de sub noi. Am făcut cunoştinţă cu ei în nişte împrejurări mai puţin plăcute: maşina noastră automată avea nişte imperfecţiuni şi eu, din neatenţie, le-am inundat de câteva ori baia proaspăt renovată. Soţii Artiom şi Ana erau, cum s-ar spune, o pereche exemplară: tineri (cam 25 de ani) şi realizaţi. El muncea la calea ferată ca brigadier şi avea în subordonare un oarecare număr de angajaţi, iar soţia sta acasă în concediu de îngrijire a copilului. În ochii mei Ana era cea mai feminină şi mai adorabilă femeie din sat: zveltă, frumoasă, energică şi mereu binevoitoare. Deşi născuse doi copii, îşi păstrase foarte bine alura de puştoaică.
Deseori mă gândeam la ei şi îmi spuneam: Cum se face că unor oameni li se dă totul din tinereţe şi nu trebuie să lupte din răsputeri pentru o condiţie mai bună? Iată că ei au totul din start: copii sănatoşi şi frumoşi, apartament renovat, jeep, serviciu stabil, prieteni, rude, repuţatie, etc. Mă gândeam că dacă nu ar fi Dumnezeu imperativul vieţilor noastre şi fericirea ar depinde de lucrurile văzute, atunci ei au totul pentru a fi fericiţi. Si totuşi nu erau… Un singur lucru mi se părea mie că le adumbrea viaţa: bebeluşul lor, pe parcursul întregului an, făcea zi şi noapte istericale. Din această cauză nici nu mă miram că şi părinţii copilului îşi pierdeau uneori răbdarea şi se certau între ei. Dar şi acesta era o problemă care se putea ameliora în timp.
Luna trecuta dragul meu soţ a venit într-o zi de la serviciu şi mi-a spus: “Artiom şi Ana au divorţat”. Vestea aceasta a fost pentru mine ca un trăsnet într-o zi cu soare. Apoi a mai adaugat: “Artiom şi-a lăsat soţia pentru o fată de 19 ani din sat”.
Am făcut repede în minte o scurtă analiză a situaţiei şi am ajuns la concluzia că această căsnicie s-a prăbuşit din cauza nervilor şi a oboselii. Am citit prin cărţi că soţii pleacă la amante nu pentru că acestea ar fi mai bune decat soţiile lor, ci pentru că le oferă confortul, aprecierea şi dragostea pe care le-au pierdut în familie…
Părinţii Anei, vrând să o ajute să suporte mai uşor această lovitură, au luat-o cu tot cu copii şi au plecat împreună în călătorie. Soţul voia să discute cu Artiom. Ei se vedeau în fiecare dimineaţă la serviciu, când se făcea planificarea muncii de peste zi, dar nu găsea un prilej potrivit. Artiom venea mahmur la muncă, era posac şi “scump la vorbă”. Într-o zi însă a recunoscut că îşi regretă fapta şi a spus că o aşteaptă pe Ana să revină de la odihnă, ca să iniţieze tratativele de împăcare şi desfacere a divorţului. Câteva zile în urmă Artiom l-a adus pe soţul meu acasă cu maşina, apoi a plecat cu doi amici la pescuit şi s-a înecat în râu. L-au găsit abia ieri, după ce au mai scăzut apele, la o mare distanţă de la locul întâmplării.”
Probabil că puţini pot să treacă insensibili peste această întâmplare şi să nu fie întristaţi şi marcaţi emoţional. Cu toate acestea poate o să vă întrebaţi ce legătură este între povestea acestei familii şi Evanghelia prosperităţii? Eu cred că are mai mult decât pare la prima vedere.
Aşa cum relata şi sora care mi-a scris pare greu de crezut că Artiom a putut să-şi părăsească casa, soţia tânără şi frumoasă şi copilaşii. Cum bine a intuit cea care mi-a scris, mobilul plecării lui au fost unele neajunsuri inerente vieţii de familie, în special faptul că unul dintre copilaşi era greu de stăpânit şi crea, în acest fel, un disconfort. Artiom nu a văzut binele mult ci a văzut răul puţin. Gestul lui Artiom pare de neînţeles dar el are o explicaţie.
Trăim într-o lume în care ni se spune pe toate canalele că noi merităm mai mult, că trebuie să ne trăim viaţa, că nimeni nu are dreptul să se pună în faţa fericirii noastre. Bombardaţi zilnic cu astfel de slogane oamenii au ajuns să le creadă şi să şi le însuşească şi să acţioneze conform lor. Orice incovenient îi determină pe oameni să acţioneze luând hotărâri care, ca şi în cazul lui Artiom, par de-a dreptul nebunie. Prin tot ceea ce înseamnă mijloace de informare cel rău, duşmanul sufletelor noastre, a reuşit să schimbe total percepţia oamenilor despre ce înseamnă viaţă şi să îi transforme pe oameni în nişte monştri egoişti cărora nu le mai pasă de nimic altceva decât ca ei să se simtă bine. Nu puţine sunt cazurile în care mame din România au plecat la muncă în străinătate, lăsându-şi acasă soţii şi copiii. Gândul a fost că pleacă doar pentru o vreme, pentru a putea aduna nişte bani. Dar acolo au constatat că viaţa este mai uşoară decât în familie, în timp şi-au găsit un amant şi s-au despărţit de familiile lor.
În trecut lucrurile nu stăteau aşa. Cei ce se căsătoreau ştiau că trebuie să stea împreună la bine şi la rău şi că în familie sunt şi greutăţi. Chiar dacă lucrurile nu erau roze în unele familii totuşi părinţii ştiau că trebuie să ducă greul şi divorţul era foarte, foarte rar pomenit. Azi lucrurile stau tocmai pe dos.
Făcând o radiografie în avans a omenirii, a vremurilor în care noi trăim, apostolul Pavel îi scria lui Timotei următoarele (2 Timotei 3):1 „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2 Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, 3 fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine, 4 vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”. Dragostea de sine, iubirea de bani şi de plăceri sunt constanta zilelor în care trăim şi oamenii sunt în stare de lucruri care sfidează orice bun simţ pentru a-şi satisface plăcerile şi confortul lor. Pentru că aşa li s-a spus şi aşa au ajuns să creadă că este bine şi normal.
Într-o lume creştină se ştia până în urmă cu nu mult timp că viaţa de credinţă este o cale a crucii, a jertfei, a renunţării, a suferinţei, a lepădării de sine, a morţii chiar. Se ştia aceasta bine. Dar de o vreme noii „apostoli” care pretind că au fost trimişi de Dumnezeu şi care propovăduiesc o altă cale şi o altă evanghelie au început să ne spună că trebuie să ne iubim pe noi şi să ne aşteptăm ca toate să ne meargă bine, să avem bani mulţi şi să fim sănătoşi, să fim acceptaţi şi relevanţi pentru lume, asemeni cu ea în aproape toate aspectele. Cu ajutorul Internetului şi a televiziunii noile paradigme au fost promovate cu insistenţă până acolo încât marea masă a creştinătăţii a ajuns să le accepte şi să le dorească, crezând că sunt un lucru bun şi o dovadă de spiritualitate. Ajungem astfel să apreciem că un frate sau o soră sunt evlavioşi şi duhovniceşti după cât sunt de bogaţi sau sănătoşi. În felul acesta calea crucii a devenit calea satisfacerii oricăror plăceri, percepându-se greşit şi eronat ce înseamnă viaţa de credinţă.
Unii, care sunt atenţi la ceea ce se întâmplă şi văd direcţia greşită pe care merg lucrurile, se întreabă cum de cei mai mulţi nu mai pot să vadă rătăcirea şi se miră de abaterea de la adevărul Scripturilor, dar lucrul acesta este posibil datorită insistenţei şi vicleniei cu care noile învăţături au fost promovate şi a uşurinţei cu care oamenii doritori de un trai uşor le-au primit fără a cerceta cu seriozitate Scripturile. În acest fel s-a ajuns la o generaţie de creştini care nu mai vor să sufere şi care vor ca toate să le meargă bine, vorbind din punct de vedere pământesc. Între creştini divorţul a ajuns poate chiar mai răspândit decât între cei necreştini şi goana după bani şi satisfacţii lumeşti este încurajată chiar de către liderii religioşi, deşi Biblia spune să nu stăm împreună cu vreunul care, măcar că îşi zice frate, adică creştin, este lacom de bani (1 Corinteni 5:11). Domnul Isus spunea la Marcu 10: 23 „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!” 24 Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele Lui. Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: „Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în bogăţii, să intre în Împărăţia lui Dumnezeu! 25 Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu!”. Observ însă că azi oamenii dau crezare celor ce spun că trebuie să fim bogaţi şi neglijează ceea ce a spus Domnul Isus.
Este o poezie, din câte ştiu scrisă de Traian Dorz, care exprimă felul de a gândi al oamenilor lui Dumnezeu din trecut şi care, până cu puţin timp în urmă, era aceptat ca fiind adevărata cale a credinţei. Doar două strofe din ea o să redau pentru a vedea, în contrast, cum lucrurile s-au schimbat azi.
Hristos cel Sfânt te va cunoaşte
În sărăcie, nu-n belşug;
Căci mulţi au stat cu El la mese,
Dar prea puţini au tras la jug.
Hristos cel Sfânt te va cunoaşte
Nu după numele ce-ţi pui
Ci după ranele-ndurate
Sub crucea ta, sub crucea Lui.
Răul care se face este imens. Pentru că atunci când creştinii doritori numai de bine pământesc vor constata că lucrurile nu stau aşa cum li s-a spus uşor vor „divorţa” (spiritual vorbind) şi se vor duce acolo unde pot fi împliniţi şi satisfăcuţi. De aceea şi sunt atât de multe divorţuri spirituale azi şi atât de multe căi ocolitoare şi scurtături pe calea credinţei. Dar nu întotdeauna este un divorţ spiritual şi, la suprafaţă, omul poate părea că este un om de casă dar, de multe ori, la mijloc este un adulter spiritual, adică îl înşală pe Dumnezeu, în ascuns, cu idolii şi lucrurile lumii acesteia.
Ana era cea mai mai frumoasă fată din localitate dar Artiom a lăsat-o pentru alta. Ce îi oferea aceasta din urmă? Un mărunt confort pe care greutăţile de acasă nu îl îngăduiau. O gândire sănătoasă ar fi trebuit să-i spună lui Artiom că este normal să mai fie şi greutăţi dar că toate vor trece, copilul va creşte şi va fi bine. Artiom nu a vrut să sufere deloc, aşa cum nici mulţi creştini azi nu vor. Problema este că vin provocări în viaţa de zi cu zi, şi greutăţi, care trebuie înfruntate cu credinţă şi cu mulţumire şi dacă nu facem aşa ne putem vătăma iremediabil sufletele. Şi Scriptura ne spune că va veni vremea când creştinii vor trece prin încercări, când vor fi puşi să aleagă între a se lepăda de credinţă sau să-şi trăiască în continuare viaţa lor de plăceri şi confort, când va trebui fie să accepte să se supună Anticristului, intrând pentru totdeauna şi ireversibil în sistemul lui, fie să accepte suferinţa şi să piardă confortul şi cele pământeşti, poate chiar şi viaţa pământească. Credeţi că cei ce au fost învăţaţi că totul trebuie să le meargă bine şi că nu trebuie să sufere se vor hotărî brusc, altfel de cum au crezut o viaţă, pentru calea crucii şi a jertfei, în ultimul moment? Eu cred că nu. Propaganda de azi îşi va face efectul şi mulţi vor plânge cu amar pentru că nu au vegheat.
De fiecare dată atunci când se susţine un punct de vedere există şi pericolul de a duce lucrurile într-o extremă. Voit sau nu. Excepţiile sunt puţine. Prin urmare aş vrea să nuanţez.
Cred că Dumnezeu vindecă şi că poartă de grijă de ai Lui şi că nu îi lasă la voia întâmplării. Am văzut multe cazuri de vindecări miraculoase şi de intervenţii supranaturale în viaţa celor ce cred în Isus Hristos. Iacov ne îndeamnă să ungem cu untdelemn pe bolnavi şi să ne rugăm pentru vindecarea lor, acelaşi Iacov care ne spune să ne bucurăm când trecem prin felurite încercări. Orice credincios care are parte de suferinţă în trup ar trebui să apeleze la Dumnezeu pentru vindecare şi să creadă că Dumnezeu poate aduce vindecarea în chip supranatural. Dar un credincios adevărat vede suferinţa şi încercarea, şi acceptă planul lui Dumnezeu pentru el, altfel de cum o vede şi o face lumea şi ştie că planurile bune ale lui Dumnezeu pentru om sunt tainice şi uneori de neînţeles şi că încercarea şi suferinţa sau lipsurile materiale nu sunt întotdeauna un blestem ci sunt mijloacele pe care Dumnezeu le foloseşte pentru a împlini în copiii Lui planurile Sale de bine şi binecuvântare. De multe ori încercările i-au determinat pe oameni să caute faţa lui Dumnezeu. Ar fi bine dacă am putea spune cu toţii ca Pavel: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. 12 Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. 13 Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni4). Autorul Psalmului 119 scria şi el: 71 „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale.(…) 75 Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt drepte: din credincioşie m-ai smerit.”
În viaţa credinciosului nu este numai soare, mai sunt şi nori, dar nici furtună nu-i tot timpul. Dumnezeu ştie cum să le rânduiască pe toate pentru ca, în final, să ne bucurăm şi să-I mulţumim pentru felul înţelept în care a lucrat în vieţile noastre, crescându-ne şi schimbându-ne tot mai mult în asemănare cu al Său chip binecuvântat.
Dan Bercian - http://www.radiounison.ro/editorial/evanghelia-prosperitatii-%E2%80%93-ana-si-artiom.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu