Despre folosirea corectă a încercărilor

Oamenilor le este foarte greu să creadă că Dumnezeu pune cruci peste cruci în viaţa celor pe care îi iubeşte. „De ce Şi-ar găsi El plăcerea în a ne face să suferim?”, întreabă ei. „Nu ar putea să ne facă bine fără să ne aducă în asemenea stări nenorocite”?

Da, fără îndoială că Dumnezeu ar putea face asta, căci la El toate lucrurile sunt posibile. Mâinile Lui atotputernice ţin inimile oamenilor şi le îndreaptă după cum Îi place Lui, aşa cum omul care deţine controlul asupra unui rezervor de apă îndreaptă şuvoiul încotro vrea. Dar, deşi Dumnezeu ne-ar putea mântui fără cruci, nu a găsit cu cale să procedeze astfel, întocmai cum a vrut ca fiinţele omeneşti să crească trecând prin slăbiciunile şi necazurile copilăriei, în loc să se nască direct oameni mari. El este Stăpânul. Noi putem doar să stăm în tăcere şi să ne plecăm cu veneraţie înaintea înţelepciunii Lui infinite, chiar dacă nu o înţelegem. Un lucru însă vedem clar, şi anume că nu putem deveni cu adevărat buni decât în măsura în care devenim umili, altruişti, abătându-ne privirea de la „eu” şi îndreptând-o asupra lui Dumnezeu în toate situaţiile prin care trecem.

Dar când acel har acţionează nu se poate (decât printr-un miracol al aceluiaş har) să nu fie dureros, iar Dumnezeu nu săvârşeşte încontinuu miracole în domeniul harului, după cum nu face asta nici în domeniul naturii. A vedea un om plin de sine murind dintr-o dată faţă de sine şi faţă de interesele proprii ar fi un miracol la fel de mare ca şi acela de a vedea că un copil, care s-a culcat copil, se trezeşte a doua zi dimineaţa un bărbat de treizeci de ani!

Dumnezeu Îşi ascunde lucrarea în spatele unei înlănţuiri de evenimente imperceptibile, atât în domeniul harului cât şi al naturii şi, în felul acesta, ne supune tainelor credinţei. Nu numai că Îşi împlineşte lucrarea în mod treptat, ci o face prin cele mai simple şi nimerite mijloace, astfel încât reuşita ei să apară naturală oamenilor. Altfel tot ceea ce face Dumnezeu ar fi un miracol continuu care ar da la o parte viaţa de credinţă prin care El vrea să trăim.

O astfel de viaţă de credinţă este necesară nu numai pentru a-i modela pe cei buni, făcându-i să nu se bazeze pe înţelepciunea lor în mijlocul unei lumi întunecate, ci, de asemenea, pentru a-i orbi pe cei care sunt duşi în rătăcire de prezumţiile lor. Aceşti oameni privesc lucrările lui Dumnezeu fără să le înţeleagă, luându-le drept simple fenomene naturale. Ei nu au o înţelegere adevărată întrucât aceasta se dă doar celor care nu îşi pun încrederea în propria lor judecată şi în înţelepciunea trufaşă a omului.

Astfel, pentru a Se asigura că operaţiunea harului rămâne o taină a credinţei, Dumnezeu permite ca ea să fie înceată şi dureroasă. El Se foloseşte de inconsecvenţa şi ingratitudinea oamenilor, de dezamăgiri, de eşecurile care însoţesc propăşirea omenească, pentru a ne desprinde de făptură şi de lucrurile ei bune. El ne deschide ochii prin faptul că ne lasă să ne dăm seama, în urma a nenumărate căderi, de propria noastră slăbiciune şi de răul din noi. Totul pare a urma cursul natural al evenimentelor şi această înlănţuire de cauze aparent naturale ne consumă asemenea unui foc mocnit. Noi am prefera să fim mistuiţi dintr-o dată de flăcările dragostei pure, dar un proces aşa de rapid nu ne-ar costa nimic. A dori să atingem perfecţiunea aşa de ieftin şi de repede este dovada unui egoism total.

Francois Fenelon - (Citatul a fost preluat din cartea „Calea regală a crucii”, carte publicată la editura „Lampadarul de aur”)