Scopul naşterii din nou

Naşterea din nou este una dintre cele mai mari minuni care se întâmplă în univers. Ea este miracolul prin care oameni simpli, păcătoşi şi muritori, primesc natură dumnezeiască, devenind nici mai mult nici mai puţin decât copii ai Lui. A fi născut din nou înseamnă a avea aceleaşi: înclinaţii, instincte, porniri, dorinţe, pasiuni, aspiraţii, tendinţe ca ale Domnului Isus. Aceasta nu se realizează prin eforturile noastre personale, ci are la bază lucrarea de la cruce şi este realizată de către Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem născuţi din nou ,,nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.”(1Pet.1:23) La baza naşterii noastre din nou, stă învierea Domnului Isus din morţi, cea mai mare minune a tuturor timpurilor, şi se realizează prin unirea noastră cu El în moarte şi înviere. Naşterea din nou este opera exclusivă a lui Dumnezeu, fiind realizată din apă şi din Duh. Atât apa cât şi Duhul vin de la Dumnezeu, şi fără intervenţia divină orice strădanie omenească este zadarnică. Naşterea din nou este lucrarea specială a lui Dumnezeu prin care căpătăm o natură care poartă în ea tiparul genetic al lui Hristos. Aceasta era şi convingerea lui Pavel când se adresa galatenilor astfel: ,,Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, pânăce va lua Hristos chip în voi!”(Gal.4:19) După cum Hristos este oglindirea slavei şi întipărirea Fiinţei Lui Dumnezeu, (Evr.1:3) tot aşa şi noi, prin naştere din nou, avem întipărite în noi, înclinaţiile cele mai adânci ale naturii Domnului Isus. Însă aceste înclinaţii divine trebuie cultivate până când se vor transforma în trăsături de caracter. Un copil se naşte cu înclinaţiile: de a mânca, de a vorbi, de a cunoaşte, de a se apăra, de a lega relaţii sociale şi aşa mai departe. Vă rog să observaţi că le-am amintit doar pe cele pozitive. Însă aceste înclinaţii trebuie transformate în trăsături de caracter. Copilul trebuie învăţat cum să ţină lingura în mână, cum să vorbească în limba maternă, căt face doi plus doi, cum să se apere de câinii vagabonzi, cum să spună mulţumesc după ce primeşte o bomboană şi aşa mai departe. Aici intervine rolul educaţiei, maturizării şi creşterii. Tot aşa este şi din punct de vedere spiritual. Lucrarea lui Dumnezeu în viaţa noastră nu se termină odată cu naşterea din nou, ci abia atunci începe. Scopul Său nu este să rămânem la stadiul de prunci nou născuţi, ci să devenim oameni mari. Această creştere spirituală are ca punct zero de plecare răstignirea firii pământeşti. Noi avem deja o natură cu înclinaţii spre păcat, moştenită prin naştere biologică, prin părinţi de la Adam, iar în urma anilor, în care aceste înclinaţii rele au fost alimentate şi cultivate ele s-au transformat în obiceiuri proaste sau trăsături negative de caracter. Prin urmare creştinul are o dublă misiune de îndeplinit: Una de demolare a tot ce este lumesc, firesc, pământesc în el, iar alta de zidire a tot ce este divin, ceresc şi conform cu natura primită de sus. Dar haideţi să observăm cum se văd toate aceste lucruri, din Romani capitolul 8. Romani 8 este unul dintre cele mai mari capitole din Biblie. Versetul 29 conţine scopul pentru care am fost născuţi din nou: ,,Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi.” Dumnezeu doreşte să avem aceleaşi trăsături de caracter cu ale Domnului Isus. Prin naştere din nou avem deja întipărite, în structura noastră lăuntrică, instinctele Sale, iar prin procesul creşterii spirituale, aceste instincte divine trebuie să devină trăsături de caracter. Aceasta trebuie să devină principala noastră preocupare în viaţă. Întrebarea care ne preocupă în mod special este următoarea: Cum se realizează acest lucru?

1.A nu mai trăi după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului. (8:1,5)
Firea pământească ne îndeamnă să umblăm după lucrurile ei, iar Duhul Sfânt ne îndeamnă să umblăm după lucrurile Lui. Misiunea noastră, în primul rând, este aceea de a identifica lucrurile firii şi lucrurile Duhului, iar în al doilea rând, a ne goli viaţa de primele şi a ne-o umple de următoarele. În continuare folosind câteva texte ale Scripturii doresc să vă prezint lucrurile spre care ne îndeamnă firea pământească în contrast cu lucrurile spre care ne îndeamnă Duhul. Lista nu este exhaustivă, ci doar orientativă. Ea conţine aproximativ cincizeci perechi de astfel de lucruri. Primul din fiecare pereche aparţine firii pământeşti, şi este notat cu negru, iar al doilea din fiecare pereche aparţine Duhului, fiind notat cu roşu. (Am folosit culorile doar pentru o mai bună vizualizare)

Idolatrie- închinare lui Dumnezeu . Firea ne îndeamnă la închinare la idoli, precum sinele, banii, lucrurile materiale, trupul personal sau al altuia, vicii, plăceri, hobby-uri, alte persoane sau lucruri care ne acaparează întreaga viaţă şi ne-o stăpâneşte în întregime. Duhul ne îndeamnă la închinare înaintea lui Dumnuzeu în duh şi în adevăr. Vrăjitorie - călăuzire divină. Firea ne îndeamnă la vrăjitorie, la rezolvarea problemelor vieţii cu ajutorul demonilor, prin practici spiritiste, pe când Duhul ne îndeamnă la rezolvarea problemelor de viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu şi al călăuzirii divine. Hulirea lui Dumnezeu- Lăudarea Numelui Său . Firea ne îndeamnă să hulim numele lui Dumnezeu, să-L nesocotim, să-L badjocorim sau să-L blestemăm, pe când Duhul ne îndeamnă să-L lăudăm, să-L cinstim şi să-I aducem slavă. Necredinţa- credinţa . Firea ne îndeamnă la necredinţă pe când Duhul ne îndeamnă să credem în Dumnezeu şi în cuvântul Său. Răzvrătire-ascultare . Firea ne îndeamnă să adoptăm o atitudine de răzvrătire şi nesupunere atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de orice altă formă de autoritate existentă, pe când Duhul ne îndeamnă la ascultare şi supunere. Cârtirea- mulţumirea . Cârtirea, nemulţumirea, bombănirea este o altă atitudine spre care ne îndeamnă firea pe când Duhul ne îndeamnă să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate lucrurile. Desfrânarea- înfrânarea . Firea ne îndeamnă la o viaţă desfrânată fără nici un fel de oprelişti şi îngrădiri, pe când Duhul ne îndeamnă la înfrânarea poftelor şi pornirilor păcătoase. Necurăţia- curăţia . Firea ne îndeamnă la necurăţie fizică şi mai ales morală, pe când Duhul ne îndeamnă la curăţie a trupului, a minţii şi a inimii. Mânia- calmitatea . Mânia, abcesele de furie, ieşirile explozive şi necontrolate sunt o altă direcţie spre care ne îndeamnă firea, pe când Duhul ne îndeamnă la calmitate, autocontrol şi linişte sufletească. Îmbuibare- cumpătare . Îmbuibarea, excesele, depăşirea limitelor normalităţii stabilite de către Dumnezeu, sunt alte preferinţe ale firii, pe când Duhul ne cheamă la cumpătare, moderaţie, socotinţă. Amărăciune- bucurie . Amărăciunea, proasta dispoziţie, nefericirea, disperarea sunt alte lucruri ale firii, iar în contrast cu ele Duhul ne îndeamnă la bucurie, nădejde şi fericire. Îngrijorare- pace . Firea ne îndeamnă la îngrijorare, stres, nelinişte, tulburare, provocând boli pe bază nervoasă, pe când Duhul ne îndeamnă la pace, linişte şi odihnă. Neveghere- veghere . Firea ne îndeamnă la neveghere, imprudenţă, a merge cu capul înainte fără a gândi lucrurile, pe când Duhul ne îndeamnă la veghere, alertă şi conştientizarea pericolelor. Mândrie- smerenie . Firea ne conduce către mândrie, aroganţă şi etalarea realizărilor personale, pe când Duhul ne îndeamnă la smerenie şi lepădare de sine.Făţărnicie- sinceritate . Preferinţa firii este făţărnicia, prefăcătoria, purtarea măştilor, pe când Duhul preferă şi ne îndeamnă spre sinceritate şi transparenţă. Răutate- bunătate . Natura firii este răutatea, pe când a Duhului este bunătatea. Curvie- fidelitate conjugală . Firea pământească ne ademeneşte către curvie, către împlinirea fără oprelişti a poftelor carnale, în trup, privire şi gând, pe când Duhul ne conduce spre fidelitate conjugală şi ţinerea sub controlul Duhului Sfânt a pasiunii sexuale. Cearta- vorba liniştită . Modul de exprimare a firii este cearta, discuţia în contradictoriu, într-o atmosferă foarte tensionată, pe când modul de exprimare a Duhului este vorba liniştită, constructivă, într-o atmosferă amiabiă. Duşmănie- prietenie . Firea ne îndeamnă la duşmănie, la a ridica tot felul de bariere în relaţii, iar Duhul ne îndeamnă la prietenie. Dezbinarea-unitatea. Dezbinarea, dezintegrarea, ruperea, fărâmiţarea este o altă lucrare a firii, pe cănd lucrarea Duhului este unitatea, strângerea laolaltă, punerea împreună. Minciuna- adevărul . Firea ne îndeamnă la minciună, înşelăciune, la a induce pe alţii în eroare, pe când Duhul ne cheamă la adevăr şi corectitudine. Zgârcenie- dărnicie . Zgârcenia şi dărnicia sunt un alt domeniu în care firea şi Duhul sunt în opoziţie. Firea mereu strânge, pe când Duhul mereu dăruieşte. Egoism- altruism . Egoismul şi altruismul reprezintă o altă deosebire fundamentală între cele două naturi amintite. Firea ne îndeamnă să ne preocupăm numai de sine, pe când Duhul ne îndeamnă să ne concentrăm atenţia asupra altora.Lăudăroşie- modestie . Firea are o predilecţie către lăudăroşie, pe când Duhul preferă modestia. Firea nu încetează să-şi etaleze meritele, pe când Duhul nu se scoate pe sine în evidenţă. Critica-aprecierea . În raport cu cei care nu sunt ca noi, firea ne îndeamnă la a-i critica şi judeca pe când Duhul ne îndeamnă la a aprecia şi încuraja tot ce este bun în ei. Invidie- bucuria faţă de realizările altora. În legătură cu realizările celor din jur, firea ne îndeamnă la invidie pe când Duhul ne îndeamnă să ne bucurăm pentru succesul şi realizările altora. Firea moare de ciudă când celuilalt îi merge bine, pe când Duhul se bucură, cel puţin la fel, ca de binele propriu. Crima- protejarea vieţii . Crima este o altă înclinaţie diabolică a firii pe când Duhul ne îndrumă către o atitudine de protejare a vieţii. Sămânţa uciderii se află în noi încă din copilărie, şi dacă legile ar fi ca pe vremea lui Cain, probabil că mulţi dintre noi l-am ucide pe Abel. Duhul, însă ne îndeamnă să ocrotim viaţa, ca pe cel mai de preţ bun al omului. Beţie- plinătatea Duhului . Firea îşi găseşte starea de euforie în beţie pe când Duhul ne oferă această stare nu în umplerea cu alcool ci cu Duhul Sfânt. Între alcool şi Duhul Sfânt există o incompatibilitate absolută. Locul pe care-l ocupă unul este în mod absolut cedat de celălalt. Ură- iubire . Firea are o înclinaţie către a urâ tot ce o incomodează, de la lucruri la persoane, pe când Duhul ne îndeamnă să iubim chiar şi pe cei care ne fac rău. Facerea de rău- facerea de bine . Firea se simte bine cu cât reuşeşte să facă mai mult rău celor din jur, pe când Duhul se bucură cu cât poate face mai mult bine celor din jur. Sălbăticia- blândeţea . Firea prin natura ei sălbatică preferă brutalitatea, ferocitatea sau bestialitatea pe când Duhul prin natura lui divină preferă blândeţea şi delicateţea. Furt- munca cinstită . Firea este satisfăcută atunci când poate să fure, să înşele, să obţină lucruri pe care nu le merită, pe când Duhul se bucură de munca cinstită, chiar dacă nu este atât de bine plătită. Strigare- ton potrivit al vocii . Modul de exprimare a firii este prin strigăte, răgete, mugete şi alte forme onomatopeice, pe când modul de exprimare a Duhului este printr-o voce caldă care se exprimă pe un ton potrivit şi prietenesc. Bârfa- vorbirea de bine . Bârfa este o arma letală în arsenalul firii cu care îi transformă în victime pe toţi cei pe care-i injectează, pe când arma Duhului este zidirea lor prin vorbirea de bine. Cruzime-milă . Datorită provenienţei sale sălbatice firea are o predilecţie spre cruzime, pe când Duhul datorită naturii Sale divine, are o predilecţie spre milă. Firea nimiceşte cu sânge rece, condamnă la distrugere fără măcar să clipească din ochi, pe când Duhul nu zdrobeşte trestia frântă, nici nu stinge fitilul care mai fumegă. Răzbunare- iertare . Firea este foarte răzbunătoare cu cei care îi cad în plasă, ea nu va rata nici o ocazie de a-şi lua revanşa. Duhul, însă ne învaţă să iertăm pe cei care ne greşesc. Glume proaste- umor constructiv . Omul firesc are sacul plin de glume proaste şi cuvinte vulgare, chiar şi atunci când ajunge la o vârstă când ai zice că se aşteaptă mai mult de la el. În schimb omul duhovnicesc cunoaşte umorul constructiv şi vorbele înţelepte. Stăpânire- slujire . Firea are o atitudine de stăpânire, de subjugare a semenilor, pe când Duhul cultivă în noi o atitudine de slujire chiar şi faţă de cei care merită aceasta mai puţin. Intoleranţă- acceptare . Firea este intolerantă cu tot ce este altfel decât ea, pe când Duhul ne îndeamnă să acceptăm atât greşelile cât şi slăbiciunile celor din jur. Încăpăţânare- cooperare . Firea are o atitudine de încăpăţânare, ea nu este deloc cooperantă. Se ambiţionează ca un catâr, ţine de ce ştie ca porcul de straiţă, pune mâna pe coarnele caprei şi jură că-i şută. Pe când Duhul ne îndeamnă să ne lăsăm înduplecaţi, convinşi atunci când situaţia o cere. Obrăznicie- respect . Firea are o atitudine de obrăznicie chiar şi faţă de cei mai vrednici dintre oameni, pe când Duhul ne îndeamnă să acordăm respect tuturor semenilor noştri. Violenţa- nonviolenţa . Metoda favorită a firii de a soluţiona problemele este forţa şi violenţa, de la cea verbală până la cea fizică, pe când Duhul pledează totdeauna pentru nonviomenţă, preferând dialogul şi calea argumentului. Încredere în sine- încredere în Dumnezeu . Firea se bazează pe sine şi pe resursele proprii, pe când Duhul ne învaţă să ne încredem în Dumnezeu. Neospitalitate- ospitalitate . Firea nu ştie ce este ospitalitatea, cel puţin aceea dezinteresată, pe când Duhul ne învaţă să primim în casele noastre nu doar pe cei care ne-ar putea răspunde cu aceeaşi monedă ci pe cei care n-au cum să o facă. Frica- curajul . Firea pe cât este de sălbatică şi agresivă, totuşi în momentele grele ale vieţii tremură pantalonii pe ea de frică, pe când Duhul ne inspiră îndrăzneală şi curaj. Firea, deşi este foarte curajoasă la rău, se ruşinează să facă binele, doar Duhul ne inspiră curaj când este vorba de bine. A răni- a mângâia . Firea ne îndeamnă să rănim inimile celor din jur, pe când Duhul ne îndeamnă să alinăm rănile şi să aducem mângâiere. Descurajare- încurajare . Firea ne provoacă să semănăm descurajarea oricărei iniţiative pozitive a semenilor noştri, pe când Duhul ne îndeamnă să încurajăm pe cei care au nevoie de aceasta.

Munca principală de o viaţă a unui om născut din nou, este de a-şi goli viaţa de tot ce înseamnă lucrurile firii şi de a şi-o umple de tot ce înseamnă lucrurile Duhului. În epistolele lui Pavel către Efeseni şi Coloseni, aceste două procese spirituale poartă numele de: dezbrăcare şi îmbrăcare. ,,cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă desbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.”(Efes.4:22-24) Lucrul acesta nu este la fel de simplu ca dezbrăcarea de hainele de lucru, şi îmbrăcarea cu hainele de biserică, ci este un proces de durată care implică un efort susţinut.

2) A face prin Duhul să moară faptele firii. (8:13)
Este adevărat că nu putem realiza aceste lucruri singuri. Însă Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie toate resursele de care avem nevoie pentru aceasta. ,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui” (2 Pet.1:3) Toate aceste resurse sunt depozitate în Hristos şi le avem prin Duhul. Să enumerăm câteva dintre ele: naşterea din nou, biblia, rugăciunea, postul, unirea cu Hristos, plinătatea Duhului Sfânt, părtăşia bisericii, participarea la Cina Domnului, focul încercărilor şi aşa mai departe. Despre aceste resurse ne vom ocupa în viitor.

În concluzie: Nimic nu poate fi mai important, nici mai urgent în viaţa unui creştin ca implicarea cu toată inima în realizarea acestui proces spiritual de dezbrăcare a firii şi de îmbrăcare a Duhului. Nici măcar implicarea în lucrarea lui Dumnezeu, nu trebuie să intre înaintea acestei preocupări. Apostolul Pavel ne spune foarte clar în Galateni 6:7-8: ,,Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce semenă omul, aceea va şi secera. Cine semenă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine semenă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Dacă fac lucrarea lui Dumnezeu din firea nu din Duhul, voi secera putrezirea, iar în ziua judecăţii voi auzi cuvintele Domnului Isus: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”(Mat.7:22) Totdeauna înaintea unei mari treziri spirituale, Dumnezeu şi-a curăţit lucrătorii. Cred că trăim o astfel de perioadă. Eu unul personal, văd că prin tot ce mi se întâmplă, Dumnezeu urmăreşte cu mine acest lucru. I-am cerut lucruri mari. El este gata să mi le dea. Însă înainte de aceasta doreşte să mă curăţească. Procesul acesta este mai dureros decât mi-aş fi putut imagina în cele mai negre vise ale mele. Când El va considera că procesul este definitivat, va începe trezirea. Pentru că am înţeles importanţa curăţirii, în vederea declanşării trezirii, cu ajutorul lui Dumnezeu, anul acesta voi acorda cea mai mare importanţă împlinirii şi propovăduirii acestor lucruri. Vom lua pe rând acele perechi de trăsături ale firii şi a Duhului şi în conformitate cu Biblia vom căuta să ne pocăim de primele şi să le cultivăm pe următoarele.

Vasile Mich - https://predicipredici.wordpress.com/2012/01/12/scopul-nasterii-din-nou/