Adevărata viță

William Wooldridge Fereday (1863–1959)

Ioan 15.1-8: Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse. Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face. În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

Capitolele 13 până la 16 din evanghelia după Ioan constituie o parte deosebită a acestei cărţi. Ele ne redau discuţia Domnului cu ucenicii Săi în camera de sus din noaptea trădării Sale. Acest pasaj se împarte la rândul lui în două părţi. Capitolele 13 şi 14 sunt caracterizate prin har. Domnul făgăduieşte să revină, să trimită Apărătorul, să Se reveleze pe Sine Însuşi lor şi să le dea pacea Lui. Capitolele 15 şi 16 accentuează mai mult responsabilitatea. Aceasta se vede foarte clar din parabola despre viţa de vie şi mlădiţe. Hristos Se denumeşte Însuşi ca adevărata viţă, Tatăl Său este viticultorul.

În vechiul legământ Israel a fost denumit via lui Dumnezeu. Iehova a adus o viţă din Egipt, a alungat naţiunile şi a sădit-o (Psalmul 80.8 ). El a dovedit multă purtare de grijă răbdătoare faţă de această viţă şi i-a acordat multe drepturi privilegiate, dar care a fost rezultatul? „De ce, când Mă aşteptam să facă struguri, a făcut struguri sălbatici?” (Isaia 5.4). Israel, omul după carne, a eşuat; privilegiile şi avantajele nu au adus nimic bun acolo unde totul era rău şi stricat. Cât de des le-a vorbit Iehova! Cât de răbdător i-a suportat şi i-a aşteptat! Însă totul a fost în zadar: Israel era o vie neroditoare, nefolositoare. Când Hristos a venit în ai Săi, El nu a găsit idolatrie ca în zilele rele ale împăraţilor; El a găsit religie, şi anume în cantitate mare. Niciunde nu citim ceva despre faptul că rămăşiţa restabilită ar fi alunecat în căile vechi idolatre ale părinţilor lor; însă când a venit Mesia, El i-a găsit căzuţi într-un formalism rece, mort. Zilele de sărbătoare erau ţinute, se aduceau jertfe, dar unde era rodul pentru Dumnezeu? Vai de Israel!

De aceea Domnul Isus a luat oarecum locul lui Israel (adus de Dumnezeu din Egipt, aşa cum a fost cu poporul; (Matei 2.15 ; Osia 11.1 ). Istoria lui Israel a început încă o dată din nou, prin aceea că El spune: „Eu sunt adevărata viţă”. Acelaşi principiu vedem în Isaia 49. Iehova nu Se adresează acolo naţiunii, ci lui Hristos: „Tu eşti robul Meu, Israel, în care Mă voi glorifica” (Isaia 49.3). Chiar dacă Israel a eşuat, El nu va eşua, ci va da naştere la rod bogat şi preţios pe o scenă unde viticultorul divin până atunci a căutat zadarnic rod.

Însă viţa are şi mlădiţe. Acestea sunt ucenicii şi realmente şi toţi aceia care au venit în legătură cu Hristos şi mărturisesc Numele Lui. Există o diferenţă enormă între mântuire şi aducerea de rod, între mlădiţă şi viţă şi între un mădular al trupului lui Hristos. Să nu recunoşti această diferenţă înseamnă să pierzi învăţătura din Ioan 15, şi, ceea ce este şi mai grav, periclitează pacea şi odihna conştiinţei, la care sunt îndreptăţiţi cei care se bazează pe Hristos şi lucrarea Sa. Dacă meditez la mântuire, atunci mă gândesc la har; dar dacă aducerea de rod stă înaintea inimii mele, atunci mă gândesc la responsabilitate. Fiecare mlădiţă din El trebuie să aducă rod, numai atunci ea se dovedeşte a fi un ucenic al Său; şi rodul poate lua naştere numai ca rezultat al rămânerii în El. Ce am fi noi fără El? „Fără Mine nu puteţi face nimic.” De aceea suntem mereu învăţaţi cu privire la necesitatea de a rămâne dependenţi de El. Este treaba noastră să ne bazăm pe El şi să ne sprijinim pe plinătatea harului Său, pentru ca omul nou să se poată dezvolta în puterea Duhului Sfânt. Dorinţa Lui este „mult rod”, nu aici puţin şi acolo puţin; trebuie să se vadă deja acum ceva din aducerea permanentă de roadă în glorie în prezenţa Sa (Apocalipsa 22.2 ).

Prin aceasta Tatăl va fi glorificat, şi noi umblăm în savurarea conştientă a dragostei Lui şi păzim şi împlinim poruncile lui Hristos. Mâna Tatălui este peste ai Săi întotdeauna în dragoste, ca să înmulţească aducerea lor de rod: „Orice mlădiţă, care aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod.” Curăţirea este deseori neplăcută şi este însoţită de dureri, şi noi suntem înclinaţi să nu recunoaştem intenţiile divine în această privinţă, atunci când avem parte personal de curăţire; însă în toate este dragostea care rânduieşte aceasta spre glorificarea lui Dumnezeu şi bunăstarea sufletului. În înlăuntrul nostru încolţesc lucruri care se pot dezvolta în taină şi creşte şi de care noi probabil nu suntem conştienţi; dacă s-ar permite ca aceste lucruri să se poată dezvolta, progresul nostru în asemănarea morală cu chipul lui Hristos s-ar amâna serios. Noi stăm sub supravegherea atentă a viticultorului (a agricultorului). Sfinţii sunt ogorul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3.9 ); şi cuţitul pentru circumcizie este folosit în har şi dragoste. Acţiune preţioasă! Ea este necesară din cauza inimii noastre înşelătoare pe drumul nostru prin scena actuală.

Dar nu toate mlădiţele sunt şi născute din nou, căci aici mărturisirea şi nu viaţa este decisivă; veridicitatea mărturisirii se arată în roadă: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7.16 ). De aceea Domnul spune în continuare: „Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ele sunt adunate şi aruncate în foc şi ard” ((Ioan 15.6 ). Observă că vorbirea este la modul foarte general: „Dacă cineva …” Domnul nu spune aici celor unsprezece „voi”, ca în Ioan 15.4,5 , căci nu era nici o îndoială cu privire la veridicitatea lor. El Însuşi tocmai i-a numit curaţi „datorită cuvântului” ( Ioan 15.3 ). La spălarea picioarelor în capitolul 13 El a spus categoric: „Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”, căci în momentul acela Iuda Iscarioteanul era între ei. Între timp însă trădătorul ieşise afară şi toţi cei rămaşi erau ucenici veritabili, chiar dacă şi ei au ratat de multe ori. Iuda Iscarioteanul este un exemplu pentru categoria de oameni despre care Domnul vorbeşte aici: el nu a rămas în El, şi aceasta a fost spre pierderea şi pieirea lui veşnică. Alţii găsim în Ioan 6.60 : vorbirea Domnului era prea „grea” pentru ei; ei s-au întors înapoi şi nu au mai umblat cu El, cu toate că El, şi numai El, avea cuvintele vieţii veşnice!

Probabil sunt folositoare exprimările „dacă” ale Sfintei Scripturi. Ele nu trebuie să trezească îndoială în credincios, în nici un caz nu acesta este ţelul Duhului, ci ele vor să cearnă şi să verifice pe cei care mărturisesc Numele Domnului. Acolo unde planurile divine sunt prezentate, ca în epistola către Efeseni, nu se găseşte nici un „dacă”, căci acolo totul este de la Dumnezeu. Însă acolo unde responsabilitatea omenească stă pe primul plan, ca în epistola către Coloseni şi în epistola către Evrei, el este folosit mereu prin Duhul Sfânt în chip serios. Este o folosire potrivită şi corectă a acestor atenţionări, dar este şi un abuz rău, care trezeşte îndoială în sufletul neconsolidat.

sursa: https://www.soundwords.de/ro/adevarata-vita-a11681.html