Mântuirea nu este o conlucrare între harul lui Dumnezeu, credinţă şi fapte bune!

„El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii…” (2 Timotei 1:9)

Cea mai răspândită predică a lumii este: „Fă cât poţi de mult bine, trăieşte o viaţă morală şi Dumnezeu te va mântui.” Dar predicarea evanghelică sună aşa: „Tu eşti un păcătos pierdut, şi nu meriţi de la Dumnezeu decât dizgraţia sa; dacă ar fi să fii mântuit, nu s-ar putea decât printr-un act de har suveran. Dumnezeu ar trebui să-ţi întindă nesilit sceptrul de argint al dragostei Sale, căci tu eşti un ticălos vinovat care merită să fie trimis în fundul iadului. Cele mai bune fapte ale tale sunt atât de pline de păcat încât nu te pot mântui cu niciun chip; harului benevol al lui Dumnezeu datorezi tu toate lucrurile.” Cineva ar putea întreba: „Ah, nu sunt de niciun folos faptele bune?” Faptele dumnezeieşti sunt de folos atunci când sunt dovezi ale mântuirii unui om, dar faptele bune nu mântuie un om şi faptele bune nu influenţează hotărârea lui Dumnezeu de a mântui vreun om, căci dacă ar fi aşa, atunci mântuirea ar fi chestiune de datorie şi nu de har. Domnul a declarat în Cuvântul Său în repetate rânduri: „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2:9); „Prin faptele Legii nu va fi nimeni îndreptăţit” (Galateni 2:16). În Epistola către galateni, apostolul spune cu multă tărie exact acest lucru: el îl declară cu o voce tunătoare, din nou şi din nou şi din nou. El neagă că mântuirea ar fi măcar în parte datorată faptelor noastre, căci dacă ar fi prin fapte, declară el, atunci n-ar mai fi prin har; altfel, harul n-ar mai fi har şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte, altfel, faptele n-ar mai fi fapte. Pavel ne asigură că cele două principii ale harului şi meritelor nu se pot amesteca, după cum nu poţi amesteca apa şi focul; dacă este ca omul să fie mântuit pe baza harului lui Dumnezeu, atunci trebuie să fie pe baza harului lui Dumnezeu şi nu pe baza faptelor; iar dacă este ca omul să fie mântuit pe baza faptelor, atunci trebuie să fie mântuit în întregime pe baza faptelor, şi nu a îndurării amestecate cu ele, căci îndurarea şi fapta nu merg împreună. Isus mântuieşte, într-adevăr, dar El fie săvârşeşte toată lucrarea, fie nu săvârşeşte nimic din ea. El este Căpetenia şi Desăvârşirea, şi faptele meritorii nu trebuie să-L jefuiască de partea cuvenită Lui. Păcătosule, tu trebuie fie să primeşti mântuire în mod gratuit din mâna Harului Divin, fie să o agoniseşti prin propriile tale merite neasistate… dar acest ultim lucru este absolut imposibil. Ah, de te-ai supune primului!>p> Acesta este adevărul care trebuie în continuare să fie predicat! Acesta este adevărul care a zguduit întreaga Europă de la un capăt la celălalt, atunci când Luther l-a proclamat la început. Nu este acesta vechiul tunet pe care marele reformator l-a trăznit spre Roma: „Îndreptăţiţi în mod gratuit pe baza harului, prin intermediul răscumpărării care este în Hristos Isus”? Dar de ce a făcut Dumnezeu ca mântuirea să fie pe baza credinţei? Scriptura ne spune: „Prin urmare, este prin credinţă, ca să fie prin har” (Romani 4:16). Dacă ar fi fost pe baza faptelor, atunci ar fi fost pe baza unei datorii; dar întrucât mântuirea este prin credinţă, vedem clar că în credinţă nu există nici un merit. Prin urmare, mântuirea trebuie să fie pe baza harului.

Următorul lucru pe care-l spune apostolul este acesta: „(El) ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui…” Dacă un om este mântuit, nu e mântuit pentru că el a plănuit să fie mântuit, ci pentru că Dumnezeu a plănuit să-l mântuiască. N-aţi citit niciodată depoziţia Duhului Sfânt: „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:16)? Mântuitorul a spus apostolilor Săi, spunându-ne şi nouă, de fapt: „Nu voi m-aţi ales pe mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod…” (Ioan 15:16). Cu privire la libertatea voinţei, unii au o părere, alţii alta, dar doctrina Mântuitorului nostru este: „…şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa” (Ioan 5:40). Voi nu vreţi să veniţi, voinţele voastre nu vă vor aduce niciodată; iar dacă totuşi veniţi, aceasta se datorează faptului că harul v-a înduplecat. „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis” (Ioan 6:44). „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37) este un text general măreţ şi preţios, dar el este foarte consecvent cu restul versetului: „Tot ce-mi dă Tatăl va ajunge la Mine” (Ioan 6:37). Textul nostru ne spune că mântuirea noastră are loc „după planul Său”. E ciudat că oamenii se mânie atât de tare împotriva planului lui Dumnezeu. Noi înşine avem un plan; noi permitem semenilor noştri să aibă o parte de voinţă personală, mai ales atunci când vor să doneze bunurile lor; dar oamenii vor să Îl lege şi să Îl înlănţuiască pe Dumnezeul meu, interzicându-i să facă ce vrea El cu ce este al Său. Dar să vă fie cunoscute aceste lucruri, voi, oameni care replicaţi împotriva lui Dumnezeu, că El nu dă socoteală de ale Sale, ci vă întreabă: „Nu pot face ce vreau cu ce este al Meu?” (Matei 10:25). El domneşte în Ceruri şi peste oştirile acestei lumi inferioare, şi nimeni nu-I poate opri mâna sau spune: „Ce faci?”.

Dar apoi textul, ca nu cumva să facem vreo greşeală, adaugă „după hotărârea Lui şi după harul…” Planul nu este fondat pe vreun merit văzut mai dinainte, ci numai pe har. Este vorba despre har, numai despre har şi de nimic altceva decât despre har de la început până la sfârşit. Omul stă tremurând afară, un criminal osândit, iar Dumnezeu, şezând pe tronul Său, îşi trimite la el vestitorul pentru a-i spune că este dispus să primească la Sine păcătoşi şi să-i graţieze. Păcătosul replică: „Ei bine, sunt dispus să fiu graţiat dacă mi se permite să fac ceva pentru a dobândi graţierea. Dacă pot sta înaintea Regelui şi pretinde că am făcut ceva pentru a-I câştiga favoarea, sunt destul de dispus să vin.” Dar vestitorul îi dă replica: „Nu; ci dacă este să fi graţiat, trebuie să înţelegi că aceasta este în întregime un act de har din partea lui Dumnezeu. El nu vede nimic bun în tine, dar este dispus să te primească aşa cum eşti, murdar, rău, ticălos şi lipsit de merite; El este dispus să-ţi dea în har ceea ce nu ţi-ar vinde şi ceea ce ştie că nu poţi dobândi de la El. Vrei să primeşti aceasta?” Natural, fiecare om va răspunde: „Nu. Nu accept să fiu mântuit în felul acesta.” Ei bine, suflete, adu-ţi aminte că nu vei fi niciodată mântuit, absolut deloc, întrucât modul lui Dumnezeu este cel al mântuirii prin har. Dacă ar fi să fi vreodată mântuit, va trebui să mărturiseşti că nu ai meritat vreodată nici măcar o binecuvântare de la Dumnezeul harului. Dacă ar fi să ajungi vreodată în Ceruri, va trebui să dai Numelui Său toată slava. Şi aminteşte-ţi că, chiar şi în privinţa acceptării acestei îndurări oferite ţie, n-o vei accepta niciodată dacă nu te face El dispus s-o primeşti. El o înfăţişează cu generozitate înaintea fiecăruia dintre voi, şi te invită cu onestitate să vii la Hristos şi să trăieşti; dar ştiu că nu vei veni niciodată dacă harul eficient care a furnizat mai întâi îndurarea nu te va face să fii şi dispus să accepţi acea îndurare. Deci, textul ne spune că este vorba de planul şi de îndurarea Lui.

Din nou, pentru a înlătura orice pare a fi mândrie, despre toate acestea se vorbeşte ca despre un dar… Deci, se adaugă: „după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat”, nu „care ne-a fost vândut” sau „oferit”, ci „dat”. Aici El rosteşte un cuvânt care dă lovitura de graţie tuturor meritelor: „care ne-a fost dat”; „dăruit”, şi ce poate fi mai gratuit decât un cadou şi ce poate fi mai evident ca izvorând din har?

Dar darul este dat într-un mijloc care-L slăveşte pe Hristos. Este scris: „care ne-a fost dat în Hristos Isus.” Noi ne rugăm să avem parte de îndurare din izvorul harului, dar nu cerem să facem noi găleata cu care ne este adus harul. Hristos trebuie să fie vasul sacru în care harul lui Dumnezeu ne este adus buzelor noastre însetate. Acum, unde este lauda? Păi, cu siguranţă că ea este îngenuncheată la poala crucii şi cântă: „departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnul nostru Isus Hristos.” Nu e oare vorba despre har, şi numai despre har?

Cu toate acestea, puţin mai departe este menţionată şi adăugată o perioadă: „…înainte de veşnicii…”. Aceste ultime cuvinte mi se par a umili o dată pentru totdeauna ideea privitoare la orice merit propriu pentru mântuirea noastră, întrucât aici este mărturisit că Dumnezeu ne-a dat harul „înainte de veşnicii”. Unde erai tu atunci? Ce contribuţie ai adus tu „înainte de veşnicii”? Încearcă, dacă poţi, să zbori cu închipuirea în anii străvechi în care munţii cei bătrâni şi natura vârstnică încă nu se născuseră; atunci când lumea, şi soarele, şi luna şi stelele, erau toate un embrion în măreaţa minte a lui Dumnezeu; atunci când pe marea ne-navigată a spaţiului încă nu bătuse nici o aripă de serafim şi atunci când tăcerea maiestuoasă nu tresărise la auzul imnurilor heruvimilor… când Dumnezeu sălăşluia singur. Dacă-ţi poţi imagina acel timp înainte de timp, acea vastă veşnicie, să ştii că atunci ne-a dat El nouă har în Hristos Isus. O, suflete, ce-ai avut tu de-a face cu asta? Care-ţi sunt, aşadar, meritele? Unde erai tu însuţi? O, tu, fir de praf de pe cumpănă, gâză trăitoare o zi, unde erai tu atunci? Vezi tu cum domnea Iahve, împărţind îndurarea după cum Îi bine-plăcea şi rânduind la viaţă veşnică, fără să Se sfătuiască cu vreun om sau vreun înger, căci niciun om şi niciun înger nu fuseseră existau încă. Ca să poată fi numai prin har ne-a dat El har înainte de începuturile lumii…

Învăţătura harului are tendinţa de a-l face îndrăzneţ pe omul care o primeşte. Pavel îi spune lui Timotei să nu se ruşineze, pentru următorul motiv: cum s-ar putea ruşina un om atunci când crede că Dumnezeu i-a dat har în Hristos Isus înainte de a fi fost lumea? Să presupunem că omul este foarte sărac. El spune: „Oh, ce contează? Deşi n-am decât un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior, cu toate acestea am mult şi am parte în lucrurile veşnice. Numele meu nu este nici în Cartea Judecăţii…, el se află în cartea alegerii lui Dumnezeu, şi se afla acolo înainte de veşnicii.” Un asemenea om îndrăzneşte să se uite drept în ochii celui mai mândru dintre semenii săi. Nu există nicio doctrină ca ea, care să dea omului coloană vertebrală şi să-l facă să simtă că este făcut pentru ceva mai bun decât pentru a fi călcat în picioare ca un pai în bălegar de călcâiul unui despot. Cine vrea, poate să strâmbe din nas, alesul lui Dumnezeu îşi derivă rangul nobiliar din alegerea dumnezeiască pe care nici o diplomă de înnobilare regală n-o poate întrece ca strălucire.

Mai mult, nu numai că această doctrină dă omului ceva de care să se ţină, ci este ceva care-l ţine pe om. Odată ce într-un om ai imprimat că mântuirea este de la Dumnezeu şi nu de la om, şi că harul lui Dumnezeu este acela care trebuie slăvit şi nu meritele omeneşti, şi nu vei reuşi să mai smulgi această credinţă din el; este cel mai rar lucru din lume să auzi că un asemenea om se leapădă vreodată de credinţa sa. Alte doctrine sunt teren alunecos, ca panta unui munte cu pământ instabil şi pietre dislocate, pe care drumeţul poate aluneca mult şi bine până să găsească măcar un sprijin temporar; dar această doctrină este ca o treaptă de granit de pe piramida veşnică a adevărului; păşiţi pe ea şi nu vă va mai fi teamă de alunecare în ceea ce priveşte rămânerea în picioare doctrinară.

Această doctrină copleşeşte ca o avalanşă toate pretenţiile tagmei preoţeşti. Dacă s-ar spune oamenilor că ei sunt mântuiţi de către Dumnezeu, ei ar spune îndată: „Atunci, care este rostul preoţilor?” Dacă li s-ar spune că este vorba de harul lui Dumnezeu, atunci ar zice: „Păi, atunci nu este nevoie ca banii noştri să cumpere slujbe şi acatiste”, iar preoţia s-ar prăbuşi pe dată. Acesta este berbecul de luptă pe care Dumnezeu îl foloseşte pentru a zdruncina porţile iadului.

Această doctrină îl face pe om să se uite la sine cu umilinţă. „Ah”, va spune el, „nu sunt nimic şi nimic din mine nu merită preţuire. Nimic bun nu locuieşte în mine. Dacă sunt mântuit, nu mă pot făli cu aceasta; nu-mi pot nicidecum atribui vreun merit, ci Dumnezeu a făcut-o, Dumnezeu a făcut-o.” Nimic altceva nu-l smereşte pe om mai mult, şi nimic altceva nu-l bucură mai mult; nimic nu-l pleacă mai tare înainte scaunului îndurării, dar nimic nu-i dă mai multă îndrăzneală pentru a se uita drept la faţa semenului său. Este un adevăr grandios, facă Dumnezeu ca voi toţi să cunoaşteţi puterea tăriei sale!

În ultimul rând, acest adevărul preţios este plin de mângâiere pentru păcătos, şi de-aceea îl iubesc eu. Aşa cum a fost el propovăduit de unii a fost exagerat şi preschimbat într-o sperietoare. Sunt unii care predică doctrina alegerii de parcă ar fi un şir de ţepuşe ascuţite care să împiedice păcătosul să se întoarcă la Hristos sau ca şi cum ar fi o halebardă tăioasă şi scânteietoare care va străpunge pieptul păcătosului care vine pentru a-l ţine departe de îndurare. Nu aşa stau lucrurile. Păcătosule, oricine ai fi şi oriunde te-ai afla, cea mai mare mângâiere a ta este să ştii că mântuirea este prin har. Pentru că, omule, dacă ar fi prin merite, ce te-ai face tu? Să presupunem că Dumnezeu ar mântui oameni pe baza meritelor: atunci ce s-ar întâmpla cu voi, beţivii? Dar cu voi, care înjuraţi? Aceia dintre voi care trăiţi necurat şi lipsiţi de orice castitate, şi ale căror inimi L-au blestemat pe Dumnezeu, şi care nu-L iubiţi nici măcar acum, ce v-aţi face voi? Dar dacă totul este prin har, atunci toată viaţa voastră trecută, oricât ar fi de murdară şi de spurcată, nu v-ar împiedica să veniţi la Isus. Hristos primeşte păcătoşi, Dumnezeu a ales păcătoşi… El i-a ales pe unii dintre păcătoşii cei mai murdari, deci, de ce nu v-ar fi ales pe voi? El primeşte pe oricine vine la El. El nu te va izgoni. Au fost unii care L-au urât şi L-au insultat în faţă, care i-au ars de vii pe servii Săi şi L-au persecutat prigonindu-i pe membrii Lui, dar de îndată ce au strigat „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!”, El S-a îndurat de ei pe dată, şi s-ar îndura şi de tine, dacă vei fi călăuzit să cauţi aceasta. Dacă ţi-aş spune că, pentru a fi mântuit, trebuie să trudeşti fără a ţi se da har, ai avea o perspectivă sumbră; dar dacă ţi se spune: murdarule, poţi să fi spălat! Mortule, poţi să primeşti viaţă! Zdrenţărosule, poţi primi veşminte! Voi, toţi cei rataţi şi cu vieţile ruinate: puteţi primi o mântuire deplină! O, suflete, fie să ai parte de har pentru a apuca mântuirea, şi atunci tu şi cu mine vom cânta împreună spre lauda slavei harului dumnezeiesc.

(Fragmente din predica „Mântuirea, în întregime prin har”, rostită în dimineaţa zilei de duminică, 29 iulie 1866, de Charles Haddon Spurgeon, la Metropolitan Tabernacle, Londra.)