COVID în baruri şi în biserici

Nu este nici un dubiu că vremurile pe care le trăim în acest an 2020 sunt cu totul ieşite din comun. La nivel global niciodată populaţia lumii întregi nu a mai fost provocată la schimbări atât de drastice şi majore în ceea ce priveşte comportamentul zilnic şi modul de viaţă. În doar câteva luni de zile totul s-a schimbat. Despre aceste schimbări se vorbeşte şi se va mai vorbi şi sunt subiecte asupra cărora putem medita, căutând să vedem ce putem învăţa din ele. Dar eu vreau să vă îndemn să meditaţi asupra unui aspect, care, nădăjduiesc să vă fie de folos în luptele interioare pe care ştiu că le aveţi.

Dacă este adevărat că numărul cazurilor de Covid este în creştere atunci cauza pare a fi (aşa ni se spune pe canalele oficiale) faptul că populaţia s-a expus prin concedii, călătorii, evenimente în comun şi locuri publice, distracţii, tot ceea ce a făcut ca distanţarea socială să fie neglijată. S-ar putea ca lucrurile să stea aşa, nu ştiu. Ce ştiu este că, oricum, varianta care ni se propune, aceea de distanţare socială, nu este o variantă viabilă deoarece noi, oamenii, nu putem trăi aşa la nesfârşit. Sigur, ni se spune că va fi aşa doar o vreme, până va fi găsit un remediu, şi apoi totul va intra în normal. Tare mă tem că aceasta este doar propagandă şi încercare de a ne condiţiona pentru a deveni supuşi şi docili oricăror măsuri de constrângere. Ieri am citit un interviu pe care Bill Gates (iertaţi-mă că îi pronunţ numele) l-a dat unei publicaţii şi în care făcea aprecieri elogioase la adresa sistemului comunist din China care, după el, a gestionat mai bine ca alte ţări criza de corona, inclusiv prin limitarea drepturilor cetăţeneşti! Am ajuns ca azi să lăudăm limitarea drepturilor cetăţeneşti de către regimurile despotice, dictatoriale! Vă vine să credeţi? Dar acesta este un alt aspect şi nu voi insista. Mai spun doar că frica nu este răspunsul la provocările prin care trecem, ci curajul. Multe se pot întâmpla dar Dumnezeu are toate lucrurile în control, şi frica nu trebuie să fie pentru nici unul din noi o opţiune.

Deci, după cum spun oficialităţile, numărul de infectări creşte din pricina lipsei de distanţare socială. Oamenii petrecăreţi şi dornici de distracţie pur şi simplu nu au putut rezista dorinţei şi, sfidând orice avertizări, s-au aruncat în valul satisfacerii dorinţelor cărnii. Am spune noi, cei ce asistăm de pe margine la acest aspect, că aşa le trebuie păcătoşilor! Este pedeapsa lui Dumnezeu pentru pornirile lor păcătoase. S-au şi scris materiale pe această temă la debutul acestei pandemii, dovedindu-se că locuri în care oamenii s-au adunat pentru distracţii, chiar desfrâu, au fost focare din care apoi s-a extins molima. Acum pare să fie acelaşi scenariu.

Numai că nu doar aceşti petrecăreţi au avut parte de infectare cu Covid. Am auzit de infectări în cadrul mai multor biserici, de diferite nuanţe, şi cunosc chiar bine unele cazuri. Deci oamenii s-au infectat nu pentru că au ales păcatul ci pentru că au ales să meargă la biserică şi să se închine lui Dumnezeu. Asupra acestui lucru aş vrea să reflectăm deoarece am putea spune că este drept ca cei păcătoşi să aibă parte de boală dar de ce să se întâmple aceasta şi cu cei ce se străduiesc să fie plăcuţi lui Dumnezeu?

Există o tendinţă total greşită, şi vremurile pe care le trăim dovedesc aceasta, ca să credem că dacă facem anumite lucruri, care par să placă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va face ceva şi va asigura o protecţie sporită acelor oameni. Cred că, din pricina faptului că ni s-au explicat greşit anumite înţelesuri ale Scripturilor, pentru că am fost şi încă suntem tot mai centraţi pe noi înşine, am ajuns să-L înţelegem greşit pe Dumnezeu şi felul Lui de a lucra, de a se manifesta, căile Lui. Astfel creştinii cred că Dumnezeu va face tot timpul şi în dreptul lor lucrări miraculoase din pricina faptului că ei sunt creştini, că sunt ceva mai buni ca alţii, că sunt creştini mai speciali decât ceilalţi creştini, pentru că ei au o credinţă puternică, etc. Că Dumnezeu face minuni şi izbăveşte din încercări este un lucru cert şi noi credem în suveranitatea lui Dumnezeu de a face orice vrea şi Îl lăudăm pentru astfel de lucrări. Dar că nu o face întotdeauna (şi trebuie să fim cinstiţi şi să recunoaştem că foarte des nu o face aşa cum credem noi) este iar un fapt evident şi nu îl putem neglija ascunzându-ne sub o credinţă, o doctrină, greşit aşezată în contextul Scripturii. Se plăteşte tribut greu şi se va mai plăti, poate chiar prin lepădare de credinţă, acelei evanghelii a prosperităţii care a făcut ravagii în creştinism şi va mai face. Zilele trecute am primit o scrisoare de la o familie de misionari care slujesc într-o ţară budistă. Au acolo două femei care au primit credinţa creştină dar care au fost apoi răpite de familiile lor şi căsătorite cu forţa în familii budiste. Ele însă, până acum, şi-au păstrat credinţa în Isus şi mijlocesc pentru familiile lor. Acum ele văd foarte bine întunericul spiritual în care au trăit până acum şi în care familiile lor trăiesc. În această scrisoare era descris, cu durere, acest întuneric. Astfel familiile lor, care nu au nici o compasiune pentru cei din jurul lor, cheltuie mulţi bani cu îngrijirea liderilor şi preoţilor budişti care vin la ei acasă şi fac tot felul de ritualuri pentru protecţie fizică şi bunăstare materială. Ei fac tot ce pot pentru a-şi asigura un trai bun şi prosper iar răul care li se întâmplă îl pun pe seama faptului că fetele lor şi-au schimbat religia, după ei şi nu numai, cel mai mare rău care poate avea loc.

Această atitudine este comună tuturor, din orice religie, dar nu ar trebui să fie comună şi creştinismului, însă, o spun cu durere, şi creştinii se află, în marea lor majoritate, în acest tipar greşit de gândire. În proporţie covârşitoare creştinismul are aceeaşi atitudine, chiar creştinismul evanghelic, neo-protestant. Aceasta arată o înţelegere greşită, o cunoaştere deformată, a lui Dumnezeu şi a căii sfinte. Creştinul ar trebui să fie total diferit, dar nu este. Creştinismul majoritar este infiltrat şi contrafăcut şi accentul se pune pe binele omului şi nu pe gloria lui Dumnezeu. Se insistă pe semne şi minuni cu menţiunea că dacă acestea vor fi atunci Dumnezeu va fi proslăvit dar adevărul este că ele sunt căutate pentru binele, faima şi interesele omului, gloria lui Dumnezeu fiind doar un paravan.

Creştinismul este total diferit de alte religii nu pentru că în creştinism Dumnezeu face minuni ci pentru că cei ce cred în Isus au murit faţă de ei şi planurile lor, au renunţat la viaţa lor pe care şi-au încredinţat-o lui Dumnezeu, au pornit pe drumul crucii şi suferinţei pentru Hristos şi că nu mai trăiesc pentru ei ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. Ei trăiesc şi au viaţă tocmai pentru că au murit. Suferinţa şi chiar moartea sunt văzute total diferit de cum le văd ceilalţi, alte religii, ele sunt o poartă spre desăvârşire şi spre fericirea veşnică şi nu sunt motive de teamă sau îngrijorare. Creştinul autentic nu se aşteaptă tot timpul ca pe pământ să-i fie bine şi să nu i se întâmple nimic rău (deşi se bucură şi de protecţia divină) şi aceasta nu este necredinţă ci o înţelegere profundă a căilor lui Dumnezeu, a Căii pe care Însuşi Mântuitorul Isus a mers. El ştie că binele suprem deja i-a fost făcut, prin Hristos, că, împreună cu Hristos, deja are toate lucrurile şi pe pământ dar şi în cer, că dragostea lui Dumnezeu faţă de el este totală şi desăvârşită chiar şi atunci când suferinţele sau încercările par a copleşi. El nici măcar nu se aşteaptă să i se facă bine pentru că face bine, ba chiar se aşteaptă ca binele lui să fie răsplătit de oameni cu rău, aşa cum s-a întâmplat de la Domnul Isus încoace, şi nu se miră când se întâmplă aşa.

Asaf, psalmistul, este un exemplu minunat spre a exemplifica ceea ce am spus. El a văzut că suferă deşi făcea binele iar cei răi aveau parte de bine. Copleşit de gânduri aduse de duşman, în acel moment al întunericului, al nebuniei, el spunea că a văzut că „degeaba şi-a curăţit inima şi şi-a spălat mâinile în nevinovăţie”. Adică el se aştepta ca să-i meargă bine pentru că a făcut bine, dar, consternat, a constatat că nu se întâmpla aceasta. Bine le mergea oamenilor răi. Dar când a avut, aşa ca Iov, străfulgerarea vedeniei cereşti a lui Dumnezeu, s-a prăbuşit recunoscându-şi nebunia gândurilor de dinainte.

Mă doare să văd un creştinism care, în aşteptările lui nu se ridică deasupra aşteptărilor pe care cei idolatri le au, un creştinism centrat pe om şi care se foloseşte de Dumnezeu aducându-I ofrande pentru a-L îmbuna, pe El, Cel Bun încă din veşnicie, chiar şi atunci când noi eram duşmanii Lui, prin păcat.

Cei mai răi oameni azi, chiar cei ce fac planuri malefice împotriva omenirii, trăiesc şi le merge bine. Averile nu mai au unde să le pună şi copii lor sunt sănătoşi şi liniştiţi. Pandemia nu îi afectează aşa ca pe cei ce „îşi spală mâinile în nevinovăţie” şi care se îmbolnăvesc pentru că se duc la biserică ca să se închine lui Dumnezeu. Şi ce înseamnă aceasta? Că Dumnezeu doarme? Că nu îi pasă de noi? Cine îşi pune astfel de întrebări arată că nu a înţeles încă dragostea lui Dumnezeu, dragoste arătată la modul sublim pe crucea de pe Calvar.

Aşteptările celor ce au înţeles sunt mult mai mari şi mai înalte decât cele ale păgânilor care se gândesc la un bine al cărnii. Sunt aşteptări ce ţin de pacea şi bucuria interioară, în orice circumstanţe (Isus a spus: ”vă dau pacea Mea şi nu cum o dă lumea”), şi care ţin apoi de viitorul strălucit alături de Mântuitorul şi sfinţii Lui.

Cei mai nefericiţi oameni sunt cei ce au aşteptări false, lipsite de fundament. Am auzit atât de mulţi predicatori şi învăţători creştini care, sub pretextul încurajării credincioşilor, le transmit încredinţări false, încât pur şi simplu m-am săturat şi nu mai vreau să-i ascult.

James H. McConkey spunea: „O mulţime de creştini fac fapte care-I sunt plăcute Tatălui şi astfel găsesc bucurie şi fericire şi umblă fericiţi cu Domnul în timp ce planurile Lui le sunt plăcute. Dar când vine momentul să umble cu El prin întuneric şi să suporte şi să facă lucruri contrar voinţei lor, ei se prăbuşesc în acest moment de mare slăbiciune, în acest punct în care manifestă o rezervă tainică, la care nu vor să renunţe, faţă de ÎNTREAGA voie a lui Dumnezeu. În acest punct, un act de predare faţă de întreaga voie a lui Dumnezeu, fără rezerve, este de mare preţ. Pentru că aceasta este o predare a vieţii pentru a face şi a suferi TOATĂ voia Lui, în TOATE lucrurile şi în TOATE timpurile, pentru că am hotărât o dată pentru totdeauna că acesta este cel mai bun lucru pentru noi”.

Este foarte probabil ca Dumnezeu să lase viruşii să intre în biserici pentru ca creştinii să vadă că un scop mai înalt ca şi cel de a ne feri pe noi de boală este ca să ajungem, măcar în acest ceas târziu, să ne lepădăm de noi înşine cu adevărat şi să căutăm ca în vremea ce ne mai rămâne de trăit să renunţăm la egoismul nostru şi să trăim pentru Cel ce a murit şi înviat pentru noi, împlinind astfel planul lui Dumnezeu faţă de noi, plan pe care l-am amânat constant prin egoismul nostru. Dacă aceasta este voia lui Dumnezeu, o vom accepta sau vom continua să strigăm disperaţi: „Nu aşa, Doamne! Nu aşa!”? Sau vom întreba şi noi, loviţi ca şi Pavel pe drumul nostru spre Damascul firescului: „Doamne! Ce vrei să fac?”

Am auzit o grămadă de proroocii că în trei zile, în trei săptămâni sau în nu ştiu cât timp, Dumnezeu va face ca virusul să dispară şi poporul să aibă din nou răgaz. S-au dovedit aceste prorocii ca venind, în cel mai bun caz, doar din dorinţele egoiste, fireşti, ale aşa zişilor proroci. Faptul că nu s-au împlinit dovedeşte că aşa stau lucrurile. Şi mai dovedeşte faptul că nu ne pasă decât de noi şi nu ne gândim, mai degrabă, cum am putea ca în aceste vremuri să Îl onorăm şi cinstim pe Dumnezeu aşa cum nu am făcut-o până acum prin creştinismul nostru căldicel. El a fost pentru noi tot timpul dar noi prea rar pentru El. L-am auzit pe un păstor cu câteva zile în urmă certând turma pentru că pe unii din turmă i-a apucat, zicea el, entuziasmul de a vorbi prin spitale, acolo unde au ajuns bolnavi, sau prin alte locuri, despre Hristos. Atitudinea aceasta era considerată de păstor o lipsă de înţelepciune pentru aceste vremuri şi ameninţa chiar cu solicitarea intervenţiei Poliţiei dacă oamenii nu se liniştesc.

Noi vrem să ne ascundem în biserici de urgie, sau să închidem bisericile şi să ne ascundem în casele noastre – oricum să ne ascundem, şi să continuăm să ne trăim la nesfârşit traiul nostru firesc de creştini centraţi pe ei, creştini care nu văd că lumea moare în păcat şi că se îndreaptă spre pierzarea veşnică, creştini cărora nu le pasă de alţii. Dar, cu siguranţă, Dumnezeu nu vede lucrurile aşa. Ori, dacă vederea Lui diferă de a noastră, ce fel de duh ne călăuzeşte pe noi? Dacă tot noi suntem în centrul atenţiei care duh ne ţine în starea aceasta? Şi ce şansă mai are lumea nenorocită dacă noi am îmbrăţişat acest creştinism egoist?

Am auzit creştini care au bravat şi s-au bătut cu pumnul în piept spunând că ei nu se tem de Corona, că pe ei Dumnezeu îi păzeşte. Când, totuşi, au fost atinşi de virus, s-au clătinat şi, din dragoste de fraţi, fără a încerca să-i protejeze, s-au dus în comunitate şi i-au îmbolnăvit şi pe alţii. Există un fel de haiducie creştină proclamată sus şi tare dar care nu vine din înţelepciune sau din cunoaşterea lui Dumnezeu ci din superficialitatea cunoaşterii şi trăirii vieţii de credinţă. Dumnezeu vrea să ne schimbe în aceste vremuri. Aşa cum nu are nevoie de laşi şi fricoşi El nu are nevoie nici de haiduci spirituali ci de oameni care au murit şi s-au ridicat la viaţă nouă, fără frică, şi care trăiesc pentru slava şi gloria lui Dumnezeu.

Autor: Dan Bercian

sursa: http://www.radiounison.ro/editorial/covid-in-baruri-si-in-biserici.html