marți, 13 decembrie 2022

Neajunsurile Bisericii Evanghelice contemporane

În această lucrare îmi doresc să expun câteva din neajunsurile bisericilor evanghelice (din România), în limitele observației și percepției proprii. În ultimii ani, am alternat ca și domiciliu între Zalău, Oradea, Arad și Cluj. Am observat anumite tipare care se regăsesc în majoritatea bisericilor din aceste orașe, dar și din alte orașe, după cum mi-au relatat frații cu care am discutat pe aceste teme. Voi expune în continuare, deci, trei defecte majore pe care le-am identificat (în spațiul nostru evanghelic din România), ca mai apoi să propun la fiecare câte o potențială soluție. Aceste lipsuri sunt generale, nu pot fi aplicate fiecărei comunități evanghelice, și nici nu are o țintă precisă, o biserică anume. Vizează totuși în special zona penticostal-carismatică a bisericilor evanghelice (române).

I. Estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici ecleziale

Primul cusur de care ne facem vinovați este estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici ecleziale. Ravenhill spunea că “înainte ca Biserica primară să fi făcut orice altceva, ea s-a rugat – acum noi facem orice altceva, mai puțin să ne rugăm”. Practic noi am invitat politicos rugăciunea să iasă pe ușa din spate a bisericilor noastre, și tot ce a mai rămas este un zumzet fad, lipsit de pasiune. Focul rugăciunii s-a stins încet, fiind domolit (în loc să fie însuflețit), de susurul aspru al cântărilor de laudă. Deși Mântuitorul a spus în mod clar: “Casa Mea se va chema o casă de rugăciune” (Matei 21:13), ea a devenit mai degrabă “O casă de muzică”. În unele cazuri a devenit o casă de discuri, iar în altele chiar o casă de modă. Oricum, disproporția dintre rugăciune și cântare este alarmantă. Cântarea predomină timpul de închinare, în detrimentul rugăciunii, iar efectul este unul fățiș: suntem mai mult leviți decât preoți, nicidecum mai aproape de Dumnezeu ci mai departe, comparativ cu generațiile trecute. Prin aceasta nu neg importanța închinării prin cântări, dar cred că atunci când muzica monopolizează închinarea, lăsând rugăciunea undeva pe un loc secund sau chiar terț, biserica își ratează scopul.

Liturghia evanghelică este alcătuită din cântare, rugăciune și diversele discursuri care includ îndemnurile la rugăciune, mărturiile și predica. Dacă am evidențiat proeminența cântării în defavoarea rugăciunii, la fel trebuie să recunoaștem că ne poziționăm și cu discursurile creștine. Cel puțin în cadrul bisericilor penticostale-independente, îndemnul la rugăciune este mai lung decât rugăciunea în sine, în cele mai multe cazuri. Strigătul după ajutor a fost înlocuit de către îndemnurile moralistice și generale ale celor care nu înțeleg ce înseamnă să motivezi la rugăciune. Predicile, deși bine alcătuite, mult gândite și elaborate, cu retorici aparte, sunt și ele precum niște oase fără viață, în absența rugăciunii.

Dacă cândva, în vremuri străvechi, se vorbeau despre nopți de veghe și seri de stăruință de seara până dimineața, acum biserica contemporană vede ca un mare succes rugăciunea care trece de o oră. Fervoarea și insistența, care arătau dependența și nevoia de Dumnezeu s-a diminuat în asemenea mod încât serile de stăruință sunt tot mai rare. Chiar și adunările specific destinate rugăciunii, sfârșesc în adâncul mării de cântări și de cuvântări.

Ce este de făcut? În primul rând absența rugăciunii din odăiță este cauza lipsei rugăciunii din adunare. Dacă nu ne formăm o disciplină a rugăciunii zilnice, de acasă, din spațiul privat, în care să conversăm doar noi cu Dumnezeu, nu vom putea să fim oameni ai rugăciunii nici în public. Se cuvine deci a începe cu un timp zilnic de părtășie personală, în care să stăm în prezența lui Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt reprezentative în acest sens: “Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns;” (Matei 6:6). Domnul Isus nu poruncește rugăciunea, și nici postul, ci presupune că noi vom face aceste lucruri, așa că ne spune cadrul cel mai bun pentru a le practica, și anume, în ascuns. Chiar și un timp relativ scurt, de 20-30 de minute, este indicat și necesar oricărui creștin practicant. Citirea unor capitole din Scriptură închegate cu rugăciune și cântare, ar trebui să fie practica zilnică a fiecăruia dintre noi.

O a doua posibilă soluție este intenționalitatea în rugăciune. Înțelegerea faptului că pentru a te ruga, trebuie să vrei, și să lupți uneori, în ciuda prezenței sau absenței sentimentelor. Partea afectivă poate să ne ofere un imbold spre o rugăciune mai profundă și mai plină de zel, dar aceasta nu trebuie să condiționeze rugăciunea. Apostolul Pavel aprecia determinarea și perseverența lui Epafra, atunci când le spune celor din Colose, că Epafra, “totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale” (Coloseni 4:12). Termenul grecesc pentru “luptă” folosit în acest verset, este cuvântul “agonizomai”, de unde noi avem termenul de agonie. Agonia sugerează un zbucium, o luptă intensă, de moarte și viață – la fel rugăciunea trebuie să capete intensitate, stăruință, indiferent de simțuri sau stări. Rugăciunea nu constă doar în extaz și emoții plăcute, ci și într-o disciplină severă în care trebuie să ne angrenăm. În acest mod vom putea să fim eficienți și în biserică, în ce privește rugăciunea. Altminteri, rugăciunea din adunare va deveni precum perioada de restanțe, a examenului picat în sesiune (odăiță).

II. Predicarea eisegetică în detrimentul celei exegetice

Un al doilea cusur care ni se impută, pe bună dreptate, este predicarea eisegetică în detrimentul celei exegetice. Eisegeza are ca scop introducerea unei semnificații în text, pentru a face textul să spună ceea ce vrei; pe când exegeza este disciplina care se ocupă de extragerea înțelesului intenționat de către autor cu acel text, pentru destinatarii săi, ca mai apoi să fie aplicat auditoriului prezent. Motivul acestei deturnări a textului biblic este datorat în mare parte trândăviei predicatorului în pregătirea pentru predică. Deoarece identificarea sensului textului și aplicarea necesită timp, rugăciune și studiu serios, se preferă ca adesea, sub pretextul unei călăuziri directe, acești pași să fie omiși. Atunci când din Biblie se citește un text și se predică o idee preconcepută, nu se diferențiază cu nimic față de folosirea oricărui alt text secular. Ce diferență face predicarea despre principiul modestiei din Scriptură, când același principiu poate fi predicat din Seneca sau Platon? Dar atunci când textul biblic este expus așa cum a fost intenționat de către Duhul Sfânt prin autorul biblic – predica va avea autoritatea pasajului în spate. Forța de convertire, învățare, îmbărbătare și mustrare a textului biblic vine din mesajul intenționat de către Duhul lui Dumnezeu prin acel text. Atunci când se predică altceva, din amintiri sau idei, chiar dacă corespunde cu doctrina biblică, nu va avea același impact.

Tot acest cusur al eisegezei mai constă și în faptul că uneori predicatorii caută să ofere un discurs impecabil oratoric, de dragul de a impresiona. Se găsesc expresii cheie din Scriptură, care atrag atenția sau care sună atrăgător, și sunt dezvoltate pentru puterea lor de captivare, fiind pus adevărul biblic în umbră. Apostolul Pavel, contrar oratorilor noștri contemporani, spunea că el s-a ferit să se folosească de înțelepciunea omenească, pentru a-i câștiga pe oameni pentru Hristos. A preferat o propovăduire lipsită de artificii oratorice și emfază scenică, pentru ca “credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:5). În acest tip de predicare, deseori găsit pe la amvoanele noastre, textul biblic și puterea lui de schimbare sunt eclipsate de tot felul de tehnici psihologice și retorice, menite să substituie (fără vreo șansă reală) puterea spirituală care-i lipsește vorbitorului.

Mai există tot în zona aceasta a predicării, o umbrire a textului biblic, prin interpretarea de roluri, în locul sincerității predicatorului. Poate sună revoltător faptul că predicatorul își asumă un anumit rol, în Biserică, acesta fiind o oarecare formă de prefăcătorie – dar aceasta este realitatea. Rolurile pot să varieze de la predicatorul legalist-moralist, la “stand up comedy preacher”, adică predicatorul comediant. De la cel care plânge de la amvon, strigă tare și se bate cu pumnul în piept, la cel care-i prietenul tuturor, și încearcă să facă fiecăruia pe plac. Să nu se înțeleagă greșit că aceste roluri sunt problematice în sine. Nu este nimic greșit în sine, dacă ești genul de om care te emoționează propriul mesaj, arătând că dorești cu ardoare transformarea bisericii prin el. Dar când ești emoționat doar la amvon, și nu ești emoționat și în timpul de părtășie de acasă în mod serios – devine o formă de fățărnicie crasă. Când îți bazezi captarea atenției și impactul mesajului pe glume și amiciție, și nu pe Cuvântul transformator, și o faci deliberat pentru a-i câștiga pe oameni cu aceasta, ai și început pe baze greșite. Dar dacă tu chiar ești omul prietenos cu toți, care mai glumești din când în când, și acest lucru îți vine natural și la amvon, atunci este ceva natural. Deci, atunci când sinceritatea te face să fi un anumit tip de predicator, după cum e și normal, deoarece fiecare își are propria personalitate, atunci nu este nimic greșit. Dar când încerci să fii la amvon ceva ceea ce nu ești în realitate, ar fi indicat să reflectezi bine asupra propriei stări.

Cum rezolvăm această meteahnă? Alocăm un timp serios pregătirii predicilor pe care dorim să le abordăm. Luăm în serios studiul, împletit cu rugăciune și căutarea de călăuzire din partea lui Dumnezeu. Căutăm să fim fideli scopului intenționat de către autorul biblic inspirat de Duhul Sfânt, în pasajul propovăduit, chiar dacă necesită mai mult efort. Fiecare paragraf biblic își are ideea sa principală și ideile secundare, care pot și trebuie să fie abordate. Pentru identificarea ideii și înțelegerea scopului autorului biblic trebuie parcurs un studiu biblic accesibil oricărui slujitor, chiar și laic. Trebuie să lăsăm textul să vorbească, și doar mai apoi să-i găsim aplicarea potrivită auditoriului nostru. Iar mai apoi încrederea noastră cu privire la efectul predicii trebuie să fie cu precădere pe Duhul Sfânt și mesajul Său, nu pe tehnicile noastre oratorice, sau pe personalitatea carismatică.

III. Formalismul care înlocuiește esența

Un ultim cusur pe care doresc să-l prezint în acest prim articol cu privire la neajunsurile unor biserici evanghelice din România, este formalismul care înlocuiește esența. Accentul nu este pus pe lucrurile care contează cu adevărat, ci pe cele mai puțin importante, de formă. Pentru aceasta, voi oferi câteva exemple concludente.

De pildă, o parte serioasă dintre botezurile realizate în biserici sunt cu copiii crescuți în biserică. De aceea apare riscul ca botezul să fie făcut doar pentru că trebuie, pentru că au o vârstă, și nu pentru că sunt născuți din nou și au o relație personală cu Dumnezeu. Se pune accent pe numărul de botezați, nu pe numărul de convertiți. Se ia drept convertire orice experiență supranaturală sau așa zis „spirituală”. Însă nașterea din nou înseamnă mult mai mult decât atât; ea este o transformare completă a gândirii, a valorilor, a percepției lui Dumnezeu, și a statutului pe care ni-l oferă, de copii ai Săi. Atunci când funcția bisericii deviază de la facilitarea cunoașterii lui Dumnezeu, la simpla efectuare a ritualului (de altfel necesar), ea sfârșește într-un formalism deplorabil.

Un alt exemplu strâns legat de problema botezului în absența transformării reale, este focusul bisericii pe elementul cantitativ în locul celui calitativ. Important devine numărul de membrii, în detrimentul maturității spirituale ale acestora. Apostolul Pavel, spunea că Dumnezeu a dat Bisericii multiple categorii de slujitori pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos;” (Efeseni 4:12-13). Deci biserica are această funcție importantă de a-i ajuta pe credincioși să ajungă la maturitate spirituală, nu de a-i multiplica cât mai mult. Un mare teolog al secolului al XX-lea spunea că “o biserică care-și pierde funcția, devine o biserică disfuncțională”. Prin asta nu diminuăm importanța evanghelizării, deoarece aceasta este diferită de concentrarea pe proliferarea membrilor.

Un ultim element al formalismului care pătrunde în sfera adunărilor noastre, este elitismul în defavoarea dragostei creștine. Atunci când se pune monopol de către un grup anume peste slujirea din adunare sau pur și simplu se formează un grup de credincioși cu pretenții hegemonice (de conducere), se cade în prăpastia elitismului. Elitismul apare în biserică sub diverse forme: (1) grupuri de credincioși care vor monopolul asupra slujirii; (2) grupuri care au pretenții hegemonice cu privire la fiecare aspect eclesial; (3) grupuri de părtășie ermetice, cu acces permis doar celor dintr-o anumită clasă socială/economică. Fiecare formă de manifestare a elitismului anulează esența creștinismului, și anume dragostea. Dragostea creștină implică acceptare, renunțare, apreciere și altruism. În acest context, elitismul sfârșește într-un creștinism de formă, care își pierde chintesența, respectiv dragostea.

Soluția acestui cusur este “întoarcerea la vechile cărări”. Formalismul poate fi depășit doar prin axarea pe valorile de bază ale creștinismului. Dorința care trebuie să ne însuflețească pe fiecare, este de a aduce oameni la cunoașterea lui Hristos și de a crește în cunoașterea Lui. Urmată de cunoașterea Lui, să fie mereu prioritară dezvoltarea unui caracter cristic, o asemănare tot mai fidelă cu Mântuitorul. Ceea ce arată că într-adevăr El locuiește în mijlocul nostru, prin Duhul lui Dumnezeu, este roada Acestuia, descrisă în Galateni 5:22: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare…”.

În concluzie, avem trei defecte majore, dar care pot fi îndreptate. În relația cu Dumnezeu, rugăciunea, trebuie readusă la adevărata ei valoare. În relație cu Scriptura, predicile au responsabilitatea fidelității față de textul abordat. Iar în relație cu semenii, se dorește facilitarea întâlnirii lui Hristos, și dragostea creștinească, în detrimentul formalismului rigid. Biserica trebuie să fie locul în care doctorul să dea mâna cu cel care prestează servicii în salubritate; avocatul să-l respecte pe cel care lucrează poate în bucătărie, și viceversa. Comunitatea lui Hristos să dea la oparte barierele etnice, politice și socio-economice, în baza dragostei lui Hristos, “care S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2Corinteni 8:9).

Raul Grăjdan, https://radiounison.ro/neajunsurile-bisericii-evanghelice-contemporane-partea-1/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu