Ai Duhul lui Dumnezeu?

… n-au Duhul (Iuda 1:19).

Care sunt efectele generale pe care Duhul Sfânt le produce întotdeauna în cei în care El lucrează și locuiește? Care sunt semnele prezenței Lui în suflet? Aceasta este întrebarea către care ne vom îndrepta acum atenția. Haideți să încercăm să prezentăm aceste semne.

1. Toți cei care au Duhul Sfânt sunt înviați de El și făcuți vii spiritual. El este numit în Scriptură, „Duhul de viață” (Rom. 8:2). „Duhul”, spune Domnul nostru Isus Hristos, „este Acela care dă viață” (Ioan 6:63). Prin natura noastră, noi toți suntem morți în greșeli și păcate. Noi nu simțim niciun interes față de religie; nu avem nici credință, nici nădejde, nici frică și nici dragoste. Inimile noastre sunt ofilite; în Scriptură, ele sunt comparate cu piatra. Noi putem fi vii față de bani, educație, politică sau plăceri, dar suntem morți față de Dumnezeu. Tot acest lucru se schimbă când Duhul vine în inimă. El ne înviază din această stare de moarte și ne face făpturi noi. El trezește conștiința și înclină voința către Dumnezeu. El face ca lucrurile vechi să treacă și ca toate să devină noi. El ne dă o inimă nouă; El ne face să ne dezbrăcăm de omul cel vechi și să ne îmbrăcăm cu cel nou. El suflă trâmbița în urechea facultăților noastre adormite și ne trimite să umblăm în lume ca și cum am fi niște ființe noi. Cât de diferit era Lazăr când era închis în mormântul tăcut față de Lazăr care a ieșit de acolo la porunca Domnului nostru! Cât de diferită era fiica lui Iair când zăcea rece pe patul ei, înconjurată de prietenii înlăcrimați, de aceea care s-a ridicat și i-a vorbit mamei ei ca mai înainte! La fel de diferit este omul în care Duhul locuiește față de cel care era înaintea venirii Duhului în el.

Apelez acum la fiecare cititor serios. Oare cel a cărui inimă este plină de orice lucru, dar nu de Dumnezeu – o inimă rece, tare și insensibilă – poate să fie caracterizat ca „având Duhul”? Judecă tu însuți.

2. Toți cei care au Duhul sunt învățați de El. În Scriptură, El este denumit, „Duhul de înțelepciune și de descoperire” (Efes. 1:17). El a fost făgăduit de Domnul Isus: El „vă va învăța toate lucrurile”; El „are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 14:26; 16:13). Prin natura noastră, noi toți suntem neștiutori ai adevărului spiritual. „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie” (1 Cor. 2:14). Ochii noștri sunt orbiți. Noi nu cunoaștem așa cum ar trebui – nici pe Dumnezeu, nici pe Hristos, nici pe noi înșine, nici lumea, păcatul, Raiul sau Iadul. Noi vedem totul în culori false. Duhul schimbă complet această stare de lucruri. El deschide ochii minții noastre; El ne iluminează; El ne scoate din întuneric la lumina Lui minunată; El îndepărtează vălul; El strălucește în inimile noastre și ne face să vedem lucrurile așa cum sunt în realitate. Nu este de mirare că toți creștinii sunt într-un acord atât de remarcabil în lucrurile esențiale ale religiei adevărate! Motivul este că ei toți au învățat la aceeași școală – școala Duhului Sfânt. Nu este de mirare că adevărații creștini se pot înțelege reciproc și pot găsi un teren comun pentru părtășie! Ei au fost învățați aceeași limbă de către Acela ale cărui lecții nu sunt uitate niciodată.

Apelez din nou la fiecare cititor rațional. Oare se poate spune că „are Duhul” cel ce nu cunoaște doctrinele de bază ale Evangheliei și este orb față de starea sa spirituală? Judecă tu însuți.

3. Toți cei care au Duhul sunt călăuziți de El către Scriptură. Acesta este instrumentul prin care El lucrează în suflet. Cuvântul este denumit „sabia Duhului” (Efes. 6:17). Despre cei născuți din nou se spune că sunt „născuți din nou… prin Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Petru 1:23). Toată Scriptura a fost scrisă sub inspirația Lui. El nu ne învață niciodată vreun lucru care să nu fie scris în Biblie. El îl face pe omul în care El locuiește să „își găsească plăcerea în Legea Domnului” (Ps. 1:2). La fel cum pruncul dorește laptele natural și refuză orice altă hrană, tot așa și sufletul care Îl are pe Duhul dorește laptele curat al Cuvântului. La fel cum evreii erau hrăniți cu mană în pustie, așa sunt și copiii lui Dumnezeu învățați de Duhul Sfânt să se hrănească din Biblie.

Apelez iar la fiecare cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” cel care nu citește niciodată Biblia sau care doar o citește într-o manieră formală? Judecă tu însuți.

4. Toți cei care au Duhul sunt convinși de păcat de El. Aceasta este o slujire specială pe care Domnul Isus a promis că Duhul o va împlini. „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul” (Ioan 16:8). Doar El îi poate deschide ochii omului ca să își vadă dimensiunea reală a vinovăției și a corupției morale înaintea lui Dumnezeu. El face acest lucru de fiecare dată când vine în suflet. El ne așază în locul care ni se cuvine. El ne arată ticăloșia inimilor și ne face să strigăm ca acel vameș: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” (Luca 18:13). El zdrobește acele gânduri mândre, auto-neprihănite și auto-justificatoare cu care ne naștem, făcându-ne să ne simțim cum se cuvine: „Sunt un om rău și merit să fiu aruncat în Iad”. Predicatorii ne pot alarma pentru scurtă vreme; boala poate sparge gheața în inimile noastre; dar gheața va înțepeni din nou dacă nu este topită de suflarea Duhului, iar convingerile care nu sunt produse de El vor trece ca roua dimineții.

Apelez din nou la fiecare cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” cel care nu își simte niciodată povara păcatelor și care nu știe ce înseamnă să fie smerit de gândul la ele? Judecă tu însuți.

5. Toți cei care au Duhul au fost conduși de El la Hristos, spre mântuire. Este o parte specială a slujbei Lui să mărturisească despre Hristos, să ia din lucrurile lui Hristos și să ni le arate (Ioan 15:26; 16:15). Prin natura noastră, noi toți credem că ne putem croi propriul drum spre Cer; în orbirea noastră, ne închipuim că putem face propria pace cu Dumnezeu. Duhul ne eliberează din această orbire ticăloasă. El ne arată că, în noi înșine, suntem pierduți și deznădăjduiți, și că Hristos este singura ușă prin care putem intra în Cer și să fim mântuiți. El ne învață că doar sângele lui Isus poate ispăși păcatul și că doar prin mijlocirea Lui(1) este posibil ca Dumnezeu să fie drept și Cel care îi îndreptățește pe păcătoși. El ne descoperă potrivirea deosebită a mântuirii împlinită de Hristos pentru nevoia sufletelor noastre. El ne descoperă frumusețea doctrinei glorioase a justificării(2) prin simpla credință. El toarnă în inimile noastre acea dragoste uriașă a lui Dumnezeu care este în Hristos Isus (Rom. 5:5-8). La fel cum porumbelul zboară la ascunzișul binecunoscut din stâncă, așa și sufletul aceluia care Îl are pe Duhul aleargă la Hristos și își găsește adăpostul și odihna în El.

Apelez iar la orice cititor serios. Oare se poate spune despre cel care nu cunoaște credința în Hristos că „are Duhul”? Judecă tu însuți.

6. Toți cei care au Duhul sunt făcuți sfinți de El. El este „duhul sfințeniei” (Rom. 1:4). Când vine să locuiască în oameni, El îi face să umble după „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânarea poftelor” (Gal. 5:22-23). El face să le fie natural ca, prin noua lor „natură divină”, să considere drepte toate poruncile lui Dumnezeu legate de orice și să „urască orice cale a minciunii” (2 Petru 1:4; Ps. 119:128). Păcatul nu le mai este plăcut, ci este cauza întristării lor când sunt ispitiți de el. Când cad pradă păcatului, sunt rușinați. Dorința lor este să fie eliberați complet de el. Cele mai fericite momente ale lor sunt cele când sunt făcuți în stare să umble cel mai aproape cu Dumnezeu; cele mai triste momente sunt cele când se află cel mai departe de El.

Apelez din nou la orice cititor serios. Oare se poate spune că „au Duhul” cei care nici măcar nu pretind că vor să trăiască strict după voia lui Dumnezeu? Judecă tu însuți.

7. Toți cei care au Duhul au o gândire spirituală. Ca să folosesc cuvintele apostolului Pavel, „cei ce trăiesc potrivit Duhului se gândesc la lucrurile Duhului” (Rom. 8:5, NTR). Tonul, direcția și dorința generală a minților lor este către lucrurile spirituale. Ei nu Îl slujesc pe Dumnezeu după ifose, ci ca regulă de viață. Ei pot fi abătuți pentru o vreme prin ispite puternice, dar tendința generală a vieților, căilor, gusturilor, gândurilor și obiceiurilor lor este spirituală. Poți vedea acest lucru în felul în care își petrec timpul liber, în compania în care le place să stea și în purtarea din casele lor. Și totul este rezultatul naturii spirituale implantată în ei de Duhul Sfânt…

Apelez iar la orice cititor serios. Oare se poate spune că „au Duhul” cei ale căror minți sunt cu totul îndreptate către lucrurile lumii? Judecă tu însuți.

8. Toți cei care au Duhul sunt conștienți de conflictul interior dintre vechea și noua natură. Mai mult sau mai puțin, cuvintele apostolului Pavel sunt aplicabile tuturor copiilor lui Dumnezeu: „firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți” (Gal. 5:17). Ei simt în inimile lor un principiu sfânt de viață, care îi face să își găsească desfătarea în Legea lui Dumnezeu, dar simt și existența unui alt principiu interior, care se luptă din greu să stăpânească și să îi atragă în jos și înapoi. Unii simt acest conflict mai mult decât alții. Dar toți cei care au Duhul știu de existența acestui conflict, și este o dovadă că ei se află pe calea cea bună. Este dovada că „omul cel tare și bine înarmat” (Luca 11:21) nu mai domnește în ei ca odinioară, cu o mână de neîmpotrivit. Prezența Duhului Sfânt poate fi cunoscută prin lupta interioară ca și prin pacea interioară. Cel care a fost învățat să se odihnească și să nădăjduiască în Hristos va fi întotdeauna unul care se luptă și se războiește cu păcatul.

Apelez din nou la orice cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” acela care nu cunoaște nimic din acest conflict interior și care este rob păcatului, lumii și voinței lui egoiste? Judecă tu însuți.

9. Toți cei care au Duhul îi iubesc pe ceilalți care au Duhul. Ioan scrie despre ei astfel: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați” (1 Ioan 3:14). Cu cât văd ei mai mult din Duhul Sfânt în cineva, cu atât mai drag le va fi acel om. Ei îl vor privi ca pe un membru al aceleiași familii, un copil al aceluiași Tată, un supus al aceluiași Împărat și un călător împreună cu ei într-o țară străină, mergând cot la cot către aceeași țară de sus. Slava Duhului este să ducă înapoi ceva din acea dragoste frățească pe care păcatul a alungat-o atât de ticălos din lume. El îi face pe oameni să se iubească unul pe altul din motive nebunești pentru omul firesc – de dragul unui Mântuitor comun, a unei credințe comune, a unei slujiri comune pe pământ și a nădejdii unei case cerești comune. El face prietenii independent de sânge, căsnicie, interese, afaceri sau orice motivații lumești. El îi unește pe oameni făcându-i să se simtă uniți într-un centru măreț unic – Isus Hristos.

Apelez din nou la orice cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” acela care nu găsește nicio plăcere în compania persoanelor duhovnicești, sau care chiar le batjocorește pentru că sunt sfinte? Judecă tu însuți.

10. În final, toți cei care au Duhul sunt învățați de El să se roage. El este denumit în Scriptură, „duh de îndurare și de rugăciune” (Zah. 12:10). Despre aleșii lui Dumnezeu stă scris că ei „strigă zi și noapte către El” (Luca 18:7). Ei nu pot face altfel: rugăciunile lor pot fi slabe, sărace și rătăcitoare, dar ei simt că trebuie să se roage. Ceva din ei le spune că trebuie să Îi vorbească lui Dumnezeu și să își aducă nevoile înaintea Lui. La fel cum pruncul va plânge când simte durere sau foame pentru că este natura lui să facă asta, tot așa și natura cea nouă implantată de Duhul Sfânt îl va face pe om să se roage. El are Duhul înfierii, astfel că trebuie să exclame: „Ava, Tată” (Gal. 4:6).

Apelez încă odată la orice cititor serios. Oare se poate spune că „are Duhul” acela care nu se roagă niciodată sau care este mulțumit să rostească câteva cuvinte formale, fără inimă? O spun pentru ultima dată – judecă tu însuți.

Autor: J. C. Ryle

Note bibliografice și explicative

(1) mijlocire– actul de a interveni între două părți ostile pentru restaurarea păcii; „A fost plăcut lui Dumnezeu, în planul Lui veșnic, să Îl aleagă și să Îl trimită pe Domnul Isus Hristos, singurul Său Fiu, în acord cu legământul dintre Ei doi, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu și om; să fie Profet, Preot și Împărat; să fie Capul și Mântuitorul Bisericii Sale, Moștenitorul tuturor lucrurilor și Judecătorul lumii. Din veșnicie, El I-a dat Domnului Isus Hristos un popor care să fie sămânța Lui. La timpul cuvenit, acești oameni au fost răscumpărați, sunt chemați, îndreptățiți, sfințiți și glorificați prin El” (Mărturisirea de Credință Baptistă de la Londra , 1689, Cap. 8.1).

(2) justificare– îndreptățire, socotire ca neprihănit. Justificarea este un act al harului fără plată al lui Dumnezeu, prin care El iartă toate păcatele noastre (Rom. 3:24; Efes. 1:7) și ne acceptă ca neprihăniți înaintea Lui (2 Cor. 5:21) doar pe baza neprihănirii lui Hristos care ne-a fost atribuită (Rom. 5:19) și primită doar prin credință (Gal. 2:16; Fil. 3:9) (Spurgeon’s Catechism, Q. 32). Vedeți revista Vestitorul Evangheliei Harului nr. 1, Justificarea , disponibilă la Editura MAGNA GRATIA.

J. C. Ryle (1816-1900) a fost un prolific și popular autor creștin anglican, și un slujitor al Evangheliei cu totul deosebit în vremea sa. În perioada contemporană este cunoscut cel mai bine pentru scrierile sale simple și clare pe teme practice ale credinței creștine. Broșurile și cărțile sale s-au vândut în milioane de exemplare în a doua jumătate a secolului 19. Multe dintre acestea au fost republicate în perioada modernă.