TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI sau TEOLOGIA REFORMATĂ – o scurtă analiză a erorilor pe înțelesul tuturor

1. Scurtă prezentare a teologiei legământului

Teologia legământului este o metodă sau un cadru de interpretare a Bibliei. La fel ca și dispensaționalismul, teologia legămintelor încearcă să ofere un cadru de înțelegere a unității bibliei. Ea presupune că tema generală a Bibliei poate fi înțeleasă cel mai bine prin intermediul legămintelor.

Începutul acestei teologii se află în primele secole ale creștinismului, în vremea lui Augustin, dar s-a constituit într-un sistem de doctrine care a fost popularizat de reformatorii în anii 1500, 1600. De aceea se mai numește și “Teologia reformată”. În America această teologie a ajuns prin intermediul puritanilor. Această teologie se numește așa pentru că se bazează pe legămintele cu Adam, Avram, Moise, David etc.

Teologii legământului vorbesc despre trei legăminte generale. Acestea sunt adesea denumite legăminte „teologice”, deoarece Biblia nu le menționează în mod explicit:

O detaliere a acestor legăminte poate fi citită aici:

https://www.evanghelicreformat.org/new-page-89

Aici trebuie să menționăm că teologia legămintelor are diferite versiuni printre teologii reformați, De exemplu John McArthur desi este reformt totusi el crede ca este o eroare să spui ca biserica este israelul.

1. Legământul mântuirii (sau răscumpărării): Acest legământ a fost stabilit în veșnicia trecută între Persoanele Divinității (adică Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt). Conținutul acestui legământ constă în faptul că persoanele divine au convenit asupra mântuirii omului și asupra rolurilor lor respective în acest sens. Acest „legământ” este limitat la un anumit grup de oameni: cei aleși. Numai pentru ei va avea loc ispășirea și numai aceștia pot fi mântuiți.

2. Legământul faptelor: Dumnezeu făcuse un legământ cu Adam când i-a poruncit să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului. Acesta a fost un legământ condiționat, deoarece lui Adam i s-a promis viața veșnică dacă se supunea poruncii lui Dumnezeu. Pe de altă parte, neascultarea urma să fie pedepsită cu moartea. După Romani 5:12-21, Adam este văzut ca reprezentant (sau agent al legământului) al întregii omeniri, iar Hristos ca reprezentant al celor care vor fi mântuiți. Adam a eșuat prin neascultare. În acest fel, potrivit teologilor legământului, a rupt legământul faptelor și a făcut acest lucru ca vicar pentru întreaga omenire. Hristos, pe de altă parte, a respectat Legea, iar această neprihănire a fost „imputată” celor care îi aparțin.

3. În cele din urmă, se postulează că Dumnezeu a instituit un legământ al harului pentru că legământul faptelor a fost rupt. Acest legământ al harului a fost stabilit între Dumnezeu și cei aleși după cădere (Geneza 3:15 este adesea citat ca fiind inaugurarea legământului harului). În cadrul legământului harului, Dumnezeu promite viața veșnică și mântuirea păcătoșilor. Pentru a primi această mântuire, oamenii trebuie să se pocăiască și să creadă în Hristos. Dumnezeu îi dă păcătosului (prin Duhul Sfânt) voința și, de asemenea, capacitatea de a face acest lucru. În timp ce legământul faptelor face ca binecuvântarea să depindă de ascultare, legământul harului este necondiționat (cu excepția faptului că este necesară credința în Hristos). Se spune, de asemenea, că legământul harului cuprinde toate relațiile lui Dumnezeu cu omul în Vechiul și Noul Testament: este același în conținut chiar și după introducerea Legii mozaice și după Evanghelie, deși există anumite diferențe în modul în care acest legământ este tratat sau administrat:

• Legămintele cu Noe și Avraam au fost alte „elaborări” ale legământului harului.

• După introducerea Legii, legământul harului putea fi recunoscut prin faptul că jertfele, profețiile și anumite rânduieli iudaice arătau spre Hristos (Legea reprezenta, pe de o parte, legământul faptelor, deoarece punea sub responsabilitate, iar pe de altă parte, legământul harului, deoarece conținea reglementări sacrificiale care arătau spre Hristos).

• Oamenii care au trăit după lege au fost îndreptățiți prin credința lor în Hristos (deși au trăit înainte de venirea Lui), la fel ca și credincioșii Noului Testament care au crezut în El.

• Rânduielile iudaice (cum ar fi serviciul sacrificial) au fost eliminate odată cu venirea lui Hristos și înlocuite cu „sacramentele” botezului și Cinei Domnului.

Teologia legământului susține că legămintele din Vechiul Testament au fost împlinite prin Isus Hristos:

• Promisiunea făcută lui Avraam că toate neamurile vor fi binecuvântate se împlinise prin Hristos.

• Legământul lui David, conform căruia un urmaș al lui David va domni veșnic, a fost împlinit prin Hristos.

• Noul legământ a fost împlinit tot prin Hristos.

• Creștinii credincioși (și, prin urmare, congregația creștină) formează sau sunt poporul lui Israel (adică Israel și congregația sunt considerate ca fiind același popor al lui Dumnezeu).

Promisiunile profeților din Vechiul Testament sunt considerate ca fiind deja împlinite: Binecuvântarea promisă ajunsese deja „spiritual” la „Israelul spiritual”.

Notă: Informațiile de mai sus sunt doar pentru a ne familiariza cu teologia legămintelor. Însă trebuie spus că toate aceste 3 legăminte (al mântuirii, al faptelor și al harului) sunt pur și simplu inventate, ele nu apar în scriptură. Mai mult, Biblia le contrazice în mod direct.

2. Problemele care decurg din teologia legămintelor.

Această teologie explică promisiunile și profețiile biblice ale vechiului testament ca fiind împlinite astăzi în biserica creștină. Din moment ce aceste împliniri nu pot fi demonstrate literal, teologia legămintelor a inventat un principiu de interpretare numit “spiritualizarea”.

În felul acesta sunt luate promisiuni și profeții ale vechiului testament și se pretinde că acestea s-au împlinit în mod alegoric sau spiritual și nu literal.

Câteva afirmații ale adepților acestui sistem de interpretare:

Sfinții vechiului testament, creștinii și sfinții din mileniu sunt văzuți ca un singur popor al lui Dumnezeu binecuvântați în mod egal și fără distincție.

In vechiul testament biserica este Israel și Israel este biserica în noul testament.

Creștinii nu așteaptă venirea iminentă a Domnului ci mai degrabă abia după ce creștinii cuceresc lumea prin evanghelizare și o mare parte a oamenilor se convertesc.

Creștinii au trecut deja prin necazul cel mare când Titus a distrus Ierusalimul în anul ‘70, deci nu este un necaz în viitor.

Noi astăzi ne aflăm în timpul domniei lui Hristos adică în mileniu, desigur în sens spiritual.

Nu va fi nici o împărăție literală (amilenism) cu binecuvântări materiale așa cum evreii așteaptă. Acesta este un principiu al Teologiei legămintelor.

Când Domnul vine, răpirea și arătarea se vor petrece în același timp.

După învierea tuturor, a celor sfinți și a celor răi, Domnul împreună cu sfinții îi va judeca pe cei răi și apoi ei vor locui pe pământ, deci nu merg în cer.

Promisiunile făcute lui Avraam s-au împlinit astăzi în biserică.

Noul legământ pe care l-a promis Dumnezeu în vechime lui Israel (Ier 31:31-34) l-a făcut de fapt cu biserica din moment ce biserica este Israelul spiritual.

Majoritatea creștinătății adoptă acest sistem de interpretare al Teologiei legămintelor.

Care sunt problemele acestui sistem de interpretare?

1. Evreii au crezut tot timpul că va veni o împărăție literală pe pământ cu Mesia domnind la Ierusalim, când de fapt Dumnezeu niciodată nu a intenționat așa ceva, conform teologiei legământului. Practic Dumnezeu i-a indus în eroare pe evrei lăsându-i să creadă că va fi o împărăție fizică, vizibilă pe pământ. Mai grav, Dumnezeu fie nu a făcut nimic ca să corecteze această înțelegere a evreilor, fie a făcut promisiuni false. Aceasta ar aduce o pată asupra caracterului lui Dumnezeu.

În Fapte 1:6-7 Când ucenicii au întrebat când va așeza Domnul împărăția lui Israel, El nu neagă că va fi o împărăție, El doar spune că nu este treaba lor să știe vremurile și soroacele. Asta însemna că tatăl avea să aducă această împărăție undeva în viitor.

2. Această teologie îl privează pe Domnul de Gloria pe care trebuie să o primească public aici pe pământ în locul în care a fost dezonorat și batjocorit. (Hab. 2:14; 2 Tes. 1:10; Apo. 1:7)

3. Scriptura ne spune că actuala chemare a bisericii prin evanghelie era un o taină în vechime, nedescoperită sfinților din vechime. (Rom. 16:25-26; Ef. 3:3-10; Col. 1:25-27). Teologii legământului spun că de fapt această chemare era cunoscută de profeții Vechiului Testament care au profețit despre această chemare a lui Dumnezeu. Aceasta este o negare totală a declarațiilor clare ale Scripturii care spun că ei nu știau despre asta.

Să suprapui în vechiul testament Israel cu adunarea ar însemna negarea cuvintelor Domnului din Matei 16:18 unde spune “voi zidi biserica Mea”, la viitor.

4. Adunarea este retrogadată de la statutul și binecuvântările ei cerești (Ef 1:3) la statutul și binecuvântări pământești. Ev.12:23 prezintă poziția privilegiată a adunării în comparație cu Sfinții din vechiul testament. Poziția de fiu întâi născut este mai mare decât cea de rob sau copil (Gal.4:1-7). Mai mult în Apocalipsa 19, vedem soția Mielului ca fiind distinctă de alți sfinți din cer chemați la nunta Mielului. Aceștia sunt prietenii Mirelui (Ioan 3:29)

5. Rămășița lui Israel este privată de moștenirea lor în țara lor. Chiar dacă ei au falimentat, Domnului nu-i pare rău de darul făcut. Rom.11:29

6. Teologia legămintelor afirmă că profețiile vechiului testament s-au împlinit alegoric în biserică. Totuși o altă parte a profețiilor vechi testamentale s-au împlinit în mod literal cum ar fi luarea poporului în captivitatea asiriană sau babiloniană pentru neascultare, sau nașterea Domnului din Fecioară. Asta înseamnă că o parte din profeții sunt literale și altele alegorice. Cine și pe ce bază stabilește care profeție este literală și care nu?

7. Apare o problemă de logică în momentul în care ajungem la profețiile din vechiul testament. Teologia legămintelor afirmă ca noi azi suntem în mileniu. Însă, în apocalipsa 2:27 ni se spune că El va cârmui națiunile cu un toiag de fier. În Isaia 32:1-19 citim că dreptatea și neprihănirea vor fi instalate pe pământ, în Psalmul 101:8 și Țefania 3:5 aflăm că în fiecare dimineață cei răi vor fi nimiciți, eliminați. (Isa. 11:6; 35:1-7; 65:25) – Lupul va locui cu mielul și deșertul va înflori ca un trandafir. Indiferent ce mod de interpretare adopți, literal sau alegoric, este imposibil să convingi pe cineva că aceste lucruri se întâmplă astăzi. Putem crede că acum dreptatea domnește pe pământ? Că cei răi sunt judecați în fiecare dimineață? Este pace între animale?

8. Dacă răpirea și arătarea sunt două evenimente care au loc în același timp, așa cum susține teologia legămintelor atunci rămân o serie de evenimente descrise în Scripturi care nu mai știm unde să le plasăm. Mai întâi Domnul trebuie să ne ducă în casa Tatălui (Ioan 14:2-3), apoi vom sta la masă în fericirea cerească (Luca 12:37), El va revizui toată viața noastră pentru răsplată (2 Cor 5:10), apoi va fi un timp de închinare în care noi ne vom arunca cununiile la picioarele Lui (Apoc 4 și 5) apoi va urma nunta Mielului (Apoc 19:7,8) apoi ospățul nunții Mielului (Apoc 19:9)

Toate aceste probleme de mai sus, sunt rezolvate când înțelegem diferitele dispensații (diferite perioade de timp în care Dumnezeu s-a raportat diferit la oameni) descrise în Scripturi. Înțelegerea dispensațională a Bibliei rămâne fidelă înțelegerii textului biblic în mod literal și nu alegoric precum este în teologia legămintelor.

sursa: https://epigonul.wordpress.com/2022/11/22/teologia-legamantului-sau-teologia-reformata-o-scurta-analiza-a-erorilor-pe-intelesul-tuturor/