Şi chiar dacă sunt şi eu printre cei ce se feresc de acţiunea distrugătoare a acestor mijloace de manipulare mai aflu şi eu, din sursele mele, despre ce se întâmplă prin jur. Astfel am aflat că acum, în plină pandemie, cică, cineva, în frumoasa noastră Românie, a organizat o petrecere privată la care au participat peste o sută de petrecăreţi, oameni care s-au săturat de restricţii. Evident că autorităţile s-au sesizat, presa abia a aşteptat să aibă ceva de ros, şi toată lumea s-a aruncat cu furie proletară asupra acestor cheflii, condamnând lipsa lor de răspundere civică şi ieşirea din cadrul impus de autorităţi. În cele ce urmează o să vă spun cum am văzut eu acest eveniment.
Mai întâi aş vrea să spun că m-am bucurat că aşa ceva s-a întâmplat în România. Aud de la cunoştinţe, aflate peste tot prin lumea aceasta, că frica şi teroarea i-au cuprins pe oameni, că unii nu au mai ieşit din casă de un an de zile, că nu se mai vizitează unii pe alţii, nici măcar copiii pe părinţi, că se curăţă şi spală excesiv pe mâini şi alte lucruri de felul acesta. După aceştia să organizezi o petrecere privată azi este de domeniul nebuniei sau SF-ului. Şi dacă am motive destule de întristare azi, văzând manipularea cruntă la care sunt supuşi bieţii muritori de rând şi îndoctrinaţi prin propaganda de partid, iată că am şi motive să mă bucur văzând că în toată această teroare impusă mai sunt unii care reuşesc să nu se lase manipulaţi şi care mai au curaj. Ştiu că spunând asta voi atrage critici aspre asupra mea, dar nu fac altceva decât să mă folosesc de un drept pe care încă îl mai am prin Constituţie de a spune ceea ce gândesc.
Al doilea motiv de bucurie este că grupul a fost numeros, peste o sută de persoane, nu doar doi sau trei care s-au ascuns pe nu ştiu unde, şi că cei ce au organizat petrecerea şi-au asumat un risc. Cred că erau conştienţi că se va afla şi că vor fi traşi la răspundere. Dar au zis că merită să plătească orice preţ. Lucrul acesta chiar este de admirat! Eu zic că a fost un act de curaj, alţii vor spune că a fost unul de nebunie. Uneori şi nebunia este tot o formă de curaj sau orice curaj comportă în el o doză de nebunie. Depinde cine sunt cei ce se cred normali şi cine pe cine etichetează ca nebuni.
În al treilea rând, nu este frumos faptul că din cenuşiul vieţii cotidiene, care seamănă tot mai mult cu o închisoare, cineva are curajul să se rupă şi să încerce să reintre în normalul vieţii, normal pe care altfel riscăm să-l uităm; să sară peste reguli impuse arbitrar şi să mai păstreze un contact cu viaţa? Este ca o evadare din temniţa mare în care toţi am fost închişi, din lagărul exterminării forţate, o evadare care nu ar trebui să ne umple de ură proletară ci de admiraţie. Cu cât mai mulţi de felul acesta cu atât mai mare nădejde pentru cei foarte mulţi.
Dar admiraţia mea se opreşte aici. Pentru că, altfel, aceşti curajoşi petrecăreţi se află într-un mare pericol. Nu vorbesc despre pericolul reprezentat de autorităţile care caută să ne ţină în casă, de măsurile care s-ar putea lua împotriva lor, ci de pericolul de a vedea viaţa doar ca o satisfacere a unor porniri carnale, emoţionale, relaţionale. Ori viaţa este mult mai mult decât atât. Ceea ce văd eu bun la aceşti oameni este că nu le este frică şi că nu vor să se lase manipulaţi în spiritul de turmă, că nu vor să meargă la abator behăind. Dar ei uită, sau nu ştiu, că viaţa aceasta nu se limitează doar la a mânca şi a bea, la a te distra, la a avea relaţii cu cei de lângă tine, ci viaţa aceasta este o oportunitate de a rezolva problema între om şi Dumnezeu. Păcatul din viaţa omului, a celor petrecăreţi şi nu numai, duce la o duşmănie între Dumnezeul sfânt şi omul păcătos. Iar a-L avea pe Dumnezeu duşman este cea mai teribilă stare în care omul poate ajunge. Este un abator aici pe pământ în care cei mai mulţi ajung şi vor ajunge pentru că păcatul din viaţa oamenilor a construit acest abator în care ne omorâm unii pe alţii pentru câţiva arginţi în plus. Gândiţi-vă până unde poate ajunge omul fără de Dumnezeu şi care îl are ca dumnezeu pe idolul numit BAN. Iată că azi ne aflăm în situaţia ca cei mai bogaţi oameni ai planetei, în mâna cărora este concentrată aproape toată bogăţia omenirii, să nu se mulţumească cu acest atât de mult pe care îl au ci să caute, prin tot felul de minciuni, să pună mâna pe şi mai mult, pe TOT, iar oamenii cei mulţi de care s-au folosit ca să-şi adune această bogăţie să le stea acum în cale şi să caute să-i elimine, pentru a avea ei un loc mai larg pe acest pământ. Dar atât aceşti oameni orbiţi de dorinţa lor de bani şi putere şi care nu se mai satură niciodată, înaintea lui Dumnezeu sunt tot atât de vinovaţi ca şi cei petrecăreţi, care se mulţumesc din când în când cu câte un chef pe cinste. Orice om care nu şi-a rezolvat problema păcatului prin Isus Hristos, care nu şi-a recunoscut păcatul din viaţa lui şi care nu a renunţat la el, primind ca dar al credinţei o viaţă nouă, din Dumnezeu, va avea parte, la finalul vieţii lui pe acest pământ, de o pedeapsă veşnică care va consta dintr-un foc veşnic, un chin veşnic. În iad vor ajunge, după cum mărturisesc Scripturile Sfinte, toţi oamenii care nu şi-au rezolvat problema păcatului între ei şi Dumnezeu: atât marii criminali ai istoriei care şi-au pus în plan să extermine cât mai mulţi oameni paşnici şi nevinovaţi cât şi aceşti oameni paşnici şi nevinovaţi în aparenţă, pentru că Biblia spune că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”.
Acesta este motivul pentru care nu mă pot bucura până la final de petrecăreţii care au sfidat restricţiile impuse de autorităţi. În aceste zile de mari transformări, tulburări şi teroare, ei ar fi trebuit să aibă un curaj şi mai mare şi să stea înaintea lui Dumnezeu analizându-şi viaţa şi mărturisindu-şi păcatele, nu să le înmulţească prin imoralitate şi desfrâu. Când vezi că totul în jur se clatină, că pământul acesta stă să crape, că profeţiile care vorbesc despre sfârşitul lumii se împlinesc şi că a doua venire a lui Hristos – care va veni acum să judece lumea – este aproape, atunci cel mai înţelept nu este să te arunci în petreceri ci să te arunci pe genunchi şi să ceri lui Dumnezeu milă şi îndurare, gândindu-te la veşnicie.
Este foarte posibil ca Dumnezeu să fi îngăduit aceste vremuri de mari strâmtorări din pricina păcatului mult în care omenirea a ajuns să se scalde. Şi, aşa cum spuneam altădată, El să se folosească de acei oameni care şi-au vândut sufletul celui rău, pentru bani şi putere, pedepsind prin ei poporul care nu vrea să se întoarcă la Dumnezeu. Dar omul înţelept se uită, ia aminte, îşi pune viaţa în ordine şi caută să se împace cu Dumnezeu, până când mai are timp.
Poporul evreu a trecut prin mai multe perioade de acest fel, de pedeapsă. Dar, de cele mai multe ori, nici ei nu au luat aminte la avertismentele lui Dumnezeu şi au continuat în petrecerile şi fărădelegile lor. Iată un pasaj foarte sugestiv în Isaia 22: „1 Proorocie asupra văii vedeniilor. „Ce este de vă suiţi cu toţii pe acoperişuri,2 cetate gălăgioasă, plină de zarvă, cetate veselă! Morţii tăi nu vor pieri ucişi de sabie, nici nu vor muri luptând. 3 Ci toate căpeteniile tale fug împreună, sunt luaţi prinşi de arcaşi; toţi locuitorii tăi ajung deodată robi, în timp ce o iau la fugă în depărtare. 4 De aceea zic: „Întoarceţi-vă privirile de la mine, lăsaţi-mă să plâng cu amar; nu stăruiţi să mă mângâiaţi pentru nenorocirea fiicei poporului meu! 5 Căci este o zi de necaz, de zdrobire şi de învălmăşeală, trimisă de Domnul, Dumnezeul oştirilor, în valea vedeniilor. Se dărâmă zidurile, şi răsună ţipete de durere spre munte. 6 Elamul poartă tolba cu săgeţi; care de luptători, de călăreţi înaintează; Chirul dezveleşte scutul. 7 Cele mai frumoase văi ale tale sunt pline de care, şi călăreţii se înşiruie de bătaie la porţile tale. 8 Cele din urmă şanţuri de întărire ale lui Iuda sunt silite, şi în ziua aceasta cercetezi tu armăturile din casa pădurii. 9 Vă uitaţi la spărturile cele multe făcute cetăţii lui David, şi opriţi apele iazului de jos. 10 Număraţi casele Ierusalimului, şi le stricaţi, ca să întăriţi zidul.11 Faceţi o cămară între cele două ziduri, pentru apele iazului celui vechi; dar nu vă uitaţi spre Cel ce a vrut aceste lucruri, nu vedeţi pe Cel ce de mult le-a pregătit. 12 Şi totuşi Domnul, Dumnezeul oştirilor, vă cheamă în ziua aceea să plângeţi şi să vă bateţi în piept, să vă radeţi capul şi să vă încingeţi cu sac. 13 Dar iată, în schimb, veselie şi bucurie! Se junghie boi şi se taie oi, se mănâncă la carne şi se bea la vin: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri!”
Şi atunci, ca şi azi, mânia Domnului era gata să se abată peste popor. Dumnezeu pregătea oştiri duşmane care să fie o nenorocire pentru poporul care nu a vrut să se întoarcă la Dumnezeu şi care L-a sfidat mereu pe Cel Sfânt, prin neascultare, dar ei nu aveau nici un gând de pocăinţă ci se gândeau doar cum să-şi întărească cetăţile ca să poată în continuare să petreacă, să mănânce şi să bea. Acesta nu este curaj, ci orbire şi un alt fel de nebunie.
Dar nu pot încheia fără să nu mă gândesc, cu durere, la starea celor ce spun că sunt credincioşi şi că sunt înţelepţi. Foarte mulţi creştini din România şi probabil şi din multe alte părţi, în acest ultim an, au renunţat să mai meargă la biserici, acolo unde li s-a mai îngăduit, iar cei ce au avut restricţii în această privinţă au stat liniştiţi, mai bine zis speriaţi, închişi în casele lor. Cunosc creştini care de frică să nu se îmbolnăvească nu au mai mers la biserică, continuând însă să meargă la supermarket sau în alte locuri şi spunând şi celor de lângă ei că această atitudine este una înţeleaptă, că Dumnezeu ne păzeşte dar trebuie să ne păzim şi noi. Nu mă sfiesc să spun că această atitudine este mai lipsită de înţelepciune decât a acelor petrecăreţi şi că cei ce procedează astfel se descalifică ca şi creştini, creştini de rând sau lideri. Această atitudine nu face altceva decât să arate cât de mult aceşti creştini îşi iubesc viaţa şi cât de puţin iubesc părtăşia cu fraţii şi surorile lor, cât de puţin au înţeles ei din ceea ce este adevărata viaţă de credinţă. Ei, pentru Dumnezeu şi fraţi, nu sunt în stare să facă ceea ce oamenii lumii fac pentru mâncare, băutură şi distracţie. Cei din lume nu mai pot fără părtăşia celor apropiaţi şi dornici de a se veseli şi se expun, iar cei din biserici pot fără această părtăşie cu fraţii sfinţi şi nu riscă nimic, nici măcar o amendă sau o răceală, ce să mai vorbim de altceva. Şi dacă cei din lume sunt vinovaţi că nu se gândesc la Dumnezeu şi nu-şi analizează viaţa în lumina Lui, creştinii care nu mai riscă nimic pentru fraţi şi Dumnezeu sunt şi mai vinovaţi. Şi ei au fost atinşi de duhul înşelării care s-a revărsat zilnic din canalele televizoarelor pe care de mult ar fi trebuit să le arunce la gunoi şi frica nu îndrăzneala sfântă îi conduce. Unii dintre cei din lume, nemântuiţi şi necunoscători de Dumnezeu, prin curajul lor, îi fac de ruşine pe cei ce spun că sunt creştini şi că sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Forţând puţin lucrurile putem aplica la aceşti aşa zis creştini plini de frică, versetul din Luca 16 cu 18: „Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii.” Fii veacului acestuia, unii dintre ei, ştiu că omul nu este făcut pentru a sta închis în casă şi îşi asumă orice risc pentru o viaţă de normalitate dar cei ce se consideră fii ai luminii, foarte mulţi dintre ei, se mulţumesc cu anormalul, cu lagărul şi sârma ghimpată, atât timp cât mai pot sufla şi mai pot mânca o bucată de salam acolo în întunericul fricii pe care nici măcar Hristos nu a putut s-o împrăştie.
Aceasta este adevărata tragedie a vremurilor pe care le trăim. Covidul nu este decât mijlocul prin care Dumnezeu ne descoperă, în bunătatea Lui, marea înşelare în care cei mai mulţi au trăit până acum, crezând că sunt ceea ce nu au fost niciodată. Şi nici nu vor fi dacă nu îşi recunosc starea şi nu se întorc la Dumnezeu cu lacrimi amare de pocăinţă, în sacul şi cenuşa lepădării de sine.
Autor: Dan Bercian, http://www.radiounison.ro/editorial/petrecaretii-lumii-si-crestinii-in-era-covid-ului.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu