Suferinţa, bătrâna doamnă

Unul dintre cele mai grele lucruri este suferinţa. Cu toţii o evităm şi fugim în direcţia opusă, dar undeva tot ne întâlneşte şi nu pleacă până nu ne pune nişte lacrimi în ochi fiindcă ea se gândeşte la noi. Crede că nu putem fi mai puternici decât dacă nu am fost slabi înainte. Ştie cât de mult o urâm, dar ea tot nu ne lasă în pace.. pentru că ne iubeşte prea mult. Ştie că fără ea am ajunge nişte oameni răi şi mândri, fără afecţiune şi egoişti. Aşa că are grijă să ne facă să nu ne încredem prea mult în noi, ne face să vedem uneori totul în culori întunecate, ne frânge inima în bucăţi. După ce crede că ne-a modelat şi îşi dă seama că ne-am mai schimbat, ne lasă în pace pentru o vreme. Ne lasă să ne recuperăm, să respirăm aerul proaspăt al primăverii unui nou început şi ne promite că va reveni iarăşi când va vedea că avem nevoie de ea.

Planul lui Dumnezeu cu omul

   Prin rândurile scrise mai jos nu doresc a se isca vreo polemică „căci robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi "(2Tim.2:24) „lucruri pe care ochiul nu le-a vazut şi urechea nu le-a auzit” (1Cor.1:9), dar pe care Dumnezeu „ni le-a descoperit descoperit prin Duhul Său căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1Cor.2:10).    În pofida afirmaţiilor ale mai multor comentatori ai Sfintelor Scripturi, pecum că omenirea ar fi păgubită de o binecuvântare primordială în urma neascultării de singura poruncă a lui Dumnezeu, de care au dat dovadă Adam şi Eva în grădina Edenului, înclin să cred că, totuşi, această nesupunere a fost, paradoxal, un rău necesar, iniţiator în demararea planului lui Dumnezeu cu privire la oameni, care include hotărârea lui Dumnezeu de a-i modela

Papa, Constituţia României şi homosexualii aduc confuzie

 &nbsp Există azi o presiune asupra oamenilor cum nu cred că a mai fost vreodată. Confuzia este la maxim şi foarte mulţi sunt cuprinşi de teamă şi îngrijorare. Din nefericire această stare se vede şi printre cei ce se numesc creştini. Despre aceste zile vorbea Mântuitorul Isus Hristos în Evanghelia lui Luca, capitolul 21:

Crestinismul dauneaza grav confortului

   Adesea auzim sintagma „caută o biserică în care să te simți bine“ de parcă Biserica lui Hristos e asemenea unui tren cu multe vagoane de dormit, nouă rămânându-ne doar sarcina de-a căuta cel mai dotat vagon în care să ne „simțim bine“, confortabili. De fapt ce este creștinismul? S-au dat atâtea definiții care mai de care mai sofisticate, academice, mai grele pentru unele urechi. Creştinismul, după umila mea părere, e o morgă pentru cei vii. Odată intrat în el, începi să miroși a putrefacție. Există și opțiunea, tristă de altfel, de-a nu mirosi a putrefacție, ba din contră parfumul dulce al firii să ne gâdile nările, dar dacă aici nu vom mirosi a putrefacție, vom mirosi dincolo a ars. Ne vom prăjii o veșnicie pe grătarele Iadului. Aici, rugați-vă să ne crească unghiile ca la morți, și odată crescute trebuie împlântate în cruce, pentru că în lume bate-un vânt năprasnic. Creștinismul e arta de-a muri constant. Zi după zi. Strop cu strop până n-o mai rămânea deloc. “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi.” (2 Timotei 3:12) Prigoniți în primul rând de către propria fire, de sinele propriu. Despătimirea e un proces anevoios. Îndumnezeirea firii dezdumnezeite e măcinare, fierbere, luptă. E război… și la război nu vii cu ojă pe unghii.

Cum ne iertam pe noi insine

Charles Stanley

   Iertarea este bazată pe lucrarea ispăşitoare de la Cruce şi nu pe ceea ce facem noi.Nici iertarea lui Dumnezeu, nici comuniunea Lui cu noi nu depind de mărturisirea noastră. Mărturisirea păcatelor este un mijloc de-a ne elibera de tensiunea şi robia unei conştiinţe încărcate. Atunci cînd ne rugăm "Doamne, ai dreptate. Am păcătuit împotriva Ta. Sunt vinovat de această faptă. Sunt vinovat de acest gînd", noi obţinem eliberare.
   Comuniunea noastră cu Dumnezeu nu este restabilită prin mărturisire (pentru că nu a fost niciodată întreruptă); mai degrabă, sentimentul nostru de comuniune cu Dumnezeu este restabilit. Cînd păcătuim, noi ne retragem din comuniunea noastră cu Dumnezeu; El însă nu Se retrage din comuniunea Sa cu noi. Iertarea este a noastră, a celor credincioşi, pentru totdeauna. În momentul în care L-am primit ca Mîntuitor, El a devenit viaţa noastră. Însă capacitatea noastră de a ne bucura de iertare - capacitatea noastră de a ne bucura de o conştiinţă curată - se bazează pe disponibilitatea noastră de a recunoaşte şi de a ne mărturisi păcatul.
   Totuşi capacitatea noastră de a ne ierta pe noi înşine este absolut esenţială dacă vrem să găsim vreo urmă de pace..
   "Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre. Ci cît sunt de sus cerurile faţă de pămînt, atît este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El; cît este de departe răsăritul de apus, atît de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi. Cum se îndură un tată de copiii lui, aşa Se îndură Domnul de cei ce se tem de E. Căci El ştie din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărînă. (Ps.103.10-14)
   Aceste versete, inspirate de Duhul Sfînt, sunt o asigurare minunată pentru noi că Dumnezeu este un Tată iertător.

Cum arata adevaratul crestin

A.W.Tozer

   Viaţa copilului normal, credincios, al lui Dumnezeu nu poate deveni niciodată o viaţă de posomorâre şi pesimism. În fiecare epocă există câţiva oameni a căror noţiune a creştinismului este un fel de resemnare posomorâtă faţă de inevitabil. Însă Duhul Sfânt este Acela care a promis creştinului abilitatea de a se bucura în făgăduinţele lui Dumnezeu zi de zi.
   Bineînţeles, credinciosul creştin este serios şi el poate plânge împreună cu cei ce plâng. Dar este vigilent şi optimist şi are o nădejde plină de bucurie deoarece el priveşte spre acea stare schimbată a tuturor lucrurilor care este mult dincolo de orice poate oferi lumea aceasta.